De multe ori, schimbându-ne mediul ne schimbăm și câte ceva din identitate. Ce a rămas stabil pe parcursul acestei călătorii în măruntaiele unei lumi diferite de ceea ce știai până acum?
În primul rând vreau să spun că e doar experiența mea. Poate alții sunt ok cu ce au câștigat acolo. Ca stabilitate și identitate.
Personal a fost o alegere complet aiurea. Dacă mai aveam tinerețea anilor 20 mai ziceam că „se merită”. Dar când mergi, trecut de 40, într-o fabrică unde lucrezi la temperatură constantă de un grad, te întrebi ce mai rămâne constant din tine. Pentru mine au rămas constante cartea de identitate și bruma de engleză și franceză pe care le-am învățat la școală. Chiar dacă toți râdeau de mine că nu mă pricep la nimic.
Cum a fost la granița dintre lumi, mai aparțineai vreuneia? Într-un poem scrii: „tot timpul am fost la granița dintre lumi/mai mult mort decât viu și cu lucruri/făcute doar pe jumătate”.
Repet. E doar experiența mea. Cât am fost jurnalist (probabil prea mulți ani) am scris despre morți cu toată dragostea. Dar lipsea, cumva, încheierea. Epitaful. Dar știam că sunt viu.
În fabrică, când erai pe banda de dezinfectare, nu mai știai cine ești. Te duceai năuc și întrebai pe oricine unde ai fost repartizat. Eu nu aveam o linie de producție stabilă. În fiecare zi, în funcție de cerințe, se cerea câte un fuckin` manipulator. Eu eram ăla, care învață să se descurce cu ceva, apoi a doua zi tre` să învețe altceva.
Granița dintre lumi? Lucruri pe jumătate făcute? Eu sunt expertul. Când ieșeam noaptea din fabrică și știam că mă așteaptă opt kilometri până acasă unde în cameră îl voi găsi pe Mikhail beat, mă așezam pe trotuar cu țigara în gură și-mi spuneam: bă, Emi, hai să punem punct, să ne aruncăm în canalul ăsta și gata. Cum naiba, jumate mă ducea acasă.
Volumul pornește de la o experiență reală. Atunci când nu mai aveai spațiu în cap, nici timp de poezie și de gândire, ce simțeai că te mai aseamănă cu tine?
E o chestie foarte ciudată, cel puțin pentru mine. Acolo am fost altul, am fost un cod-angajat și am acceptat asta. Dar, cel pe care îl numeau alți Kurva rumunski, în mintea mea era Emilian. Emilică. Miluță. Când veneam noaptea acasă, mă descălțam pe prispă (pe dalele de gresie din fața casei), apoi umblam desculț prin iarbă. Cât de obosit eram eu, când simți iarba umedă sub picioare, când stai pur și simplu cu tine e rupere din cer. Făceam și scenarii. Într-o seară mă credeam Ulise, în alta eram cu bunică-miu și scoteam cartofi.
Bine, asta nu alunga mirosul picioarelor, dar te ajuta să treci. Să treci peste faptul că nimeni nu mai seamănă cu tine.
Cât de repede „uiți tot ce știi despre oameni despre suflet/despre literatură istorie” atunci când ajungi în medii abuzive și dezumanizate?
Din punctul meu de vedere acolo uitarea e programată. Din momentul în care iei kitul de bază până ajungi la locul de cazare mai ai timp să te gândești la tine ca la unul care a însemnat ceva. Apoi, după ce vezi doi oameni sâmbătă la 9 cu patru doze deja băute, începi să pui semne de întrebare. De ce camera ta nu are cheie, de ce nu ți s-a spus să-ți aduci lenjerie, de ce, de ce. În timp, întrebările dispar. Ca recrutorii, ca autoritățile. E o chestie pe care o spun în carte: lucram deja de două săptămâni și am întrebat, într-o pauză, dacă poate vine un medic să-mi ia tensiunea. Coordonatoarea a zis că nu. Atunci de ce plătești 22,50 euro jumate pe săptămână asigurarea medicală? A doua zi nu e normal să uiți?
De unde crezi că vine expresia „a da bir cu fugiții”? Cum sunt priviți imigranții în spațiul în care ai ajuns tu?
Dacă stăm bine și ne gândim, marile civilizații au fost clădite pe munca sclavilor. Ceea ce a evoluat e doar mentalitatea stăpânilor, care și-au dat seama că, fără un tratament cât de cât uman, nu vor putea face față.
Atâta timp cât îți faci treaba și iei bani, pe nimeni nu interesează.
Problema care se pune e cum se văd imigranții între ei. Am trăit între polonezi, am văzut comunități de bulgari, de letoni, de portughezi. Toți se ajută între ei. Numai noi românii suntem idioți. În casa în care stăteam au adus un român. Eu eram bucuros că pot schimba o vorbă. Omul mi-a zis clar, în engleză pocită: nu vrea să știe nimeni că e român și să nu vorbesc cu el. După câteva zile a bătut în ușă la mine și mi a zis că fata lui e bolnavă în Ro și dacă poate să folosească telefonul meu (că mă plătește). Atunci ce facem; privim la Iuropa cum ne primește sau ne dăm în cap unul altuia? Probabil că asta înseamnă Kurva rumunski.
Mai departe de momentul în care „ștergi orice gând despre ce ai putea însemna/ca om ca prieten ca schelet expus în muzeu” mai este ceva?
Mai departe de momentul ăsta nu e nimic. Ori dai tot, ori nimic. Nu te gândești că vrei să scrii, nu te gândești acasă. Nimic. Ai intrat pe banda de dezinfectare, ai intrat în secție, la revedere. Altă lume nu există. Asta daca vrei să faci bani.
45 de cutii într-o ladă, 500 de grame cutia. Fă un palet cu patru lăzi la bază și zece lăzi înălțime. Eu am 1,72. Paletul are 1,95. Plus că tre` sa bagi pe bandă 2 câte o stivă de lăzi goale.
Nu știu. Mai e ceva?
Volumul acesta a ținut și loc de confesional din când în când?
Nu. Cât am fost acolo nu am putut scrie nimic. Îmi era frică, îmi era frig, îmi era foame. Dar bănuiesc că asta au simțit toți. Nu am vrut să scriu nimic. Chiar mi-am zis la un moment dat: decât să scrii, mai degrabă te arunci în canal și te pescuiește Mikhail. Nu. Scrisul pentru mine nu a fost o opțiune. A fost și e felul meu de a exista.
Odată ajuns la granița cu Germania, trecutul începea să rămână în urmă, să nu mai pulseze cu atâta putere?
Dimpotrivă. Într-un microbuz in care auzi doar feri.. feri.. feri la nesfârșit nu poți altceva să faci decât să te gândești la ce a fost frumos.
Da și eu visam că eram la concert Jim Morrison cantam people are strange când motorul a luat foc. Ce puteam să fac? Eram singur o apucasem pe un drum și trebuia să-l duc până la capăt.
Dacă ai fi știut mai bine ce presupunea această experiență, i-ai mai fi dat curs?
Da. Ca turist.
Nu. Nu suntem sclavii Europei.
_
Emilian Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iași. A absolvit Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău și Facultatea de Drept din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. De-a lungul timpului lucrează ca redactor, reporter și realizator TV în presa locală din Roman, redactor la o editură catolică din același oraș. În 2014, câștigă prima ediție a concursului de debut „Traian T. Coșovei”. În 2015 debutează cu volumul fortral, Editura Tracus Arte, volum nominalizat la premiul „Mihai Eminescu”,Opera Prima, și la premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. În 2016, publică volumul Dumnezeu ne iubește în Braille, editat de asociația Cetatea 9, iar în 2017, apare al treilea volum –tot ce atingeam se prefăcea în oameni, Editura Tracus Arte.
