Emilian Galaicu-Păun | © arhiva autorului

Emilian Galaicu-Păun în dialog cu 10 scriitori moldoveni

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Tatiana Țîbuleac, Alex Cosmescu, Emanuela Iurkin, Alexandru Bordian, Paula Erizanu, Victor Țvetov, Veronica Ștefăneț, Ion Buzu, Irina Bruma și Alexandru Vakulovski.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

 

  • Ce se întâmplă cu scrisul după războiul din Ucraina? Literatura își mai păstrează resorturile și mizele pe care le-a avut până acum?

Em. G.-P.: De ce după?! Scrisul se întâmplă tot timpul, că vor sau mai degrabă nu vor (în ruptul capului!) agresorii/duşmanii, dar şi autorităţile statului. Amintesc că Osip Mandelştam, deja pus la index, şi-a scris poemul (de la care i se va trage moartea, în 1938) «Мы живем под собою не чуя страны» în noiembrie 1933, când tocmai se declanşase mecanismul terorii instituţionalizate; Albert Camus şi-a redactat & tipărit în plin război Străinul (1942); Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse apărea în 1943; iar la întrebarea lui Theodor W. Adorno, „Cum este posibilă poezia după Auschwitz?”, a răsuns – prin poezie (şi ce poezie!) – Paul Celan. Acelaşi Paul Celan spune, într-un poem din Schimbare de suflu (1967): „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”; or, cred că literatura exact asta trebuie să facă, să dea mărturie – şi despre cei care nu o mai pot face (alias, victimele), şi despre cei ce refuză s-o facă (călăii, deloc întâmplătoare cacofonia) sau care mărturisesc strâmb. Şi apoi, despre scrisul cui e vorba? Al literaţilor români, y compris din RM? Alexandru Vakulovski a şi răspuns – avant la lettre – prin volumul de poeme A cui e casa asta, Charmides, 2020. Al literaţilor ucraineni? Ei bine, citiţi magistralul roman (despre războiul din Donbos) al prozatorului din Harkiv (oraş pe care omul refuză să-l părăsească) Serhii Jadan, Internat, Cartier, 2021; unul Dumnezeu ştie ce pagini zguduitoare va mai scrie acesta, de data aceasta ca martor ocular, despre invazia Rusiei lui Putin în Ucraina. Mă întreb, cu strângere de inimă, care va fi reacţia scriitorilor ruşi rămaşi în Rusia – vor cânta în strună autorităţilor? se vor preface că nu se întâmplă nimic? îşi vor ridica vocea întru susţinerea cauzei ucrainene, sau cel puţin a păcii? (Să nu uităm că unii artişti, intrepreţi, intelectuali ruşi au condamnat războuil – dar şi regimul lui Putin! – chiar din primele zile ale agresiunii Moscovei, slavă eroilor!) Nu vreau să generalizez apropo de „resorturi şi mize” – fiecare cu alegerea lui! –, cert este că tocmai suntem martorii – eu unul am mai fost, în anul în care „Dumnezeu a fost român”, 1989! – unor mişcări tectonice care vor redimensiona din p.d.v. geopolitic Bătrânul Continent mai ceva ca prăbuşirea URSS, ceea ce se va lăsa cu consecinţe şi pentru mentalitatea europeană vs asiată. Nu voi lansa, aici şi acum, tot felul de apeluri de genul: „De partea cui sunteţi, maeştri ai cuvântului?”; pur şi simplu, voi avea şi mai multă grijă ce (& cum) scriu şi pe cine îi citesc.

  • În general, care e rolul artei în vremuri de război?

Em. G.-P.: Nu mă grăbesc să-i „înrolez” pe artişti, am crescut într-o societate – URSS-ul anilor ’70 -’80 – în care statul, dar mai ales Partidul, te lua în braţe încă de la grădiniţă („nepoţeii lui Ilici”) şi te creştea „demn cetăţean sovietic”, drept care 90% al programei şcolare la literatură constituia propagandă pură, cu pionieri-eroi, luptători înflăcăraţi pentru cauza lui Lenin etc. Ţin minte cât slalom printre cuvinte a trebuit să fac, în volumul de debut (Lumina proprie, 1986), ca să nu existe nici un poem cu Patria Sovietică, Lenin, Comunism ş.a.m.d., o experienţă ce m-a mutilat (în chiar prima tinereţe!) – noroc de Perestroika şi de faptul că, aflat la Moscova (unde îmi făcusem doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki”, între 1986 şi 1989, & unde l-am cunoscut pe poetul Eugen Cioclea), am scris Abece-Dor (1989) şi, în proporţie de cca 75%, şi Levitaţii deasupra hăului (1991). Pomenesc despre acele vremuri, fiindcă tocmai ieşeam dintr-o lume în care ne născuserăm & am fost crescuţi, iar alegerea – să faci parte din sistem sau să cauţi a te eschiva (să fie limpede, la noi au fost puţini dezidenţi!) – îţi marca, la modul concret, scrisul. Se simţea din prima dacă pui suflet şi crezi în ceea ce cânţi sau o faci la comandă (şi ce justificări se puteau invoca, citez din cuvântarea lui Mihail Şolohov, deja laureat Nobel, rostită de la înalta tribună a nu mai ştiu cărui Congres PCUS: “Noi, artiştii sovietici, suntem învinuiţi că scriem la comandă. Nu-i adevărat! Noi scriem doar la comanda inimii. Iar inimile noastre aparţin, întru totul, Partidului!”), la fel cum orice ironie & aluzie critică la adresa sistemului era decodificată imediat (de unde şi numeroasele „şopârle”, dar şi limbajul esopic al unor scrieri). Puţini au fost cei care şi-au pus viaţa la bătaie în scrisul (arta, în general) lor, mă întreb acum ce rămâne din gesticulaţia unor artişti care au jucat la două capete, făcând-o pe „esteţii” dar cu ochii pe ce vrea Puterea. Nu ştiu să răspund altfel decât făcând zi de zi ceea ce mi se pare că fundamentează o societate: publicarea unor cărţi adevărate (la Editura Cartier), promovarea unor opere, de la noi sau de aiurea, care m-au cucerit (la Radio Europa Liberă, unde am, din ianuarie 2005, emisiunea săptămânală Cartea la pachet), lansarea unor volume ale scriitori români la Librăria din Centru din Chişinău (iar de când cu pandemia, şi pe zoom), organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău (ultima ediţie datând din mai 2019), nu în ultimul rând scriindu-mi cărţile astfel încât să mă pot uita – cu ochii larg închişi! – în ochii citiţi ai generaţiilor tinere & viitoare. E alegerea mea de a-mi „pune trupul alături” de cauza (& oamenii!) în care cred, fără însă a fi „mobilizat” sau investit cu vreun „rol”.

  • Are scriitorul (și) datorii morale – și, dacă da, față de cine?

Em. G.-P.: Oh, frică mi-i că va trebui să încep cu… datoriile pecuniare, căci dintr-o pătură – s-o spunem pe aia dreaptă! – privilegiată în socialism, scriitorimea a ajuns – unde? iată întrebarea. Şi – de ce? (Dar despre Uniunile de creaţie în postcomunism – aceste colhozuri de membri, printre care şi adevăraţi creatori –, s-o lăsăm pe altă dată!) Întrebarea poate fi lesne reformulată – Omul are datorii morale? –, şi abia de-aici încolo începem să dansăm. Adică, dacă există derogări – şi de ce natură: sexuală? pecuniară? umorală? pe caz de boală? etc. – în cazul scriitorului. Sunt cel din urmă pornit să dea cu piatra în creatorii care se lasă în voia unor slăbiciuni umane – Doamne, Dumnezeule, ce fiară se trezea în Cioclea, la beţie! –; îmi repugnă însă demisiile morale, mai cu seamă când pe acestea se clădesc cariere – un plagiator notoriu & versificator de doi bani de la noi, tot el „mare patriot” de profesie, ajungând membru de onoare al Academiei Române şi, în ciuda protestelor a numeroşi intelectuali de-o parte şi de alta a Prutului, şi director ICR-Chişinău, până de curând (ca să dau un simgur ememplu). Nu vreau să deschid aici o discuţie mai amplă – scriitorul vs Puterea –, căci ce ne facem cu norvegianul Knut Hamsun (Nobel, 1920) trecând făţiş de partea fascismului, sau cu chilianul Pablo Neruda, laureat Nobel (1971), după ce că primise şi Premiul Stalin! Pe de-altă parte, am toată admiraţia pentru José Saramago, singurul Nobel (1998) portughez, care a murit în exil din cauza convingerilor sale comuniste (pe care eu unul nu le-am împărtăşit niciodată – imunizat fiind de realitatea la zi din patria „socialismului dezvoltat”). Aşa că vă rog să mă scutiţi cu explicaţiile teoretice, mai bine vedeţi şi singuri ce vă place din ceea ce fac (y compris, scriu, promovez, editez ş.a.m.d.), dar şi ce nu vă inspiră încredere. Şi încă, nu am cerut niciodată cu împrumut (de dat – sau, cum zicea bunică-mea Emilia, „fă-mi bine cu [suma]” –, am tot dat), din principiu – aşa că cel puţin datorii financiare n-am. Şi nici bani la ciorap, drept care dorm – iar când nu dorm, citesc sau scriu – împăcat.

  • Dacă ar trebui să vă izolați într-un text pe care l-ați scris, care ar fi acesta?

Em. G.-P.: Îndrăznesc să cred că eu chiar trăiesc în texte (ideea cu ziditul s-o lăsăm Meşterului Manole – îngăduie-mi-se să citez un poem „în răspăr” cu acest mit naţional: „În chip/ sonetic/ locuieşte/ fiinţa ei/ pe acest/ pământ:// Materie sau lumină// Acolo/ unde/ Meşterul/ Manole// îşi zidea/ femeia/ în sfânta/ mănăstire// les maçons/ anonymes/ de la Sainte// Chapelle/ muraient/ des vitraux.”), şi nu „mă izolez” (şi cum aş face-o, de vreme ce, de la o ediţie la alta, îmi rescriu unele texte?!). Greu de spus cu care poem mă identific întru totul – “VACA~ “? Apa.3D? fratele emil? Pocitania? –, ştiu însă cu ce poeme m-au „dăngăluit” unii critici & antologatori; există nişte texte în care mă simt foarte confortabil, dar poate că tocmai paginile nemiloase (din Ţesut viu. 10 x 10, de pildă) sunt cele care mă exprimă plenar (şi tot rămâne loc de mai bine). Sigur, există versuri – poeme întregi – cu care m-aş putea semna (am şi făcut-o, într-o vreme, cu un poem din A(II)Rh+eu, în corespondenţa privată), dar în cazul unui scriitor ce s-a manifestat „pe mai multe voci”, care o fi vocea întâi?! Dacă totuşi e musai să aleg unul, o fac, nu înainte de a-mi explica opţiunea – pe 1 ianuarie 2010 am făcut, la aproape 46 de ani, varicela, într-o formă violentă. Din creştet până-n tălpi acoperit de bube purulente, care mă mâncau grozav (medicul a zis că exact la fel sunt şi pe dinăuntru), arătam ca Iov, puţin a lipsit s-o feştelesc urât de tot. Ei bine, atunci mi-a venit ideea poemului iov & vio, pe care l-am scris vreo 7 luni, „înmormântându-mă” în el ca-ntr-o piramidă egipteană. Aceasta ar fi fost alegerea mea până în 2015, când mi-a murit mama (chiar pe 8 martie); acum, că-s orfan, optez pentru Călimara lui Mutter – cu acel al optule vers, un fel de Meridian Zero, cu care m-aş putea semna: „Înainte să am însă scrisul în sânge,-a fost sângele care m-a scris împrejur” –, poem în care mama Eleonora şi bunica Emilia mă aşteaptă să „pun trupul alături”, pentru totdeauna.

  • Cât de important e experimentul în poezie și până unde credeți că se poate merge pentru a rămâne în zona de experiment? Există bariere sau excese?

Em. G.-P.: „Fiţi realişti – cereţi imposibilul!”, suna unul dintre sloganurile acelui de neuitat Mai ’68 parizian. Eu am început, în ale scrisului, de foarte jos – imaginaţi-vă ce fel de literatură ne-au predat la şcoală („poeţii primilor cincinale”, părinţii-fondatori ai realismului socialilst ş.a.m.d.) –, dar pe măsură ce lecturile mele se întindeau & adânceau, şi sensibilitatea mea s-a rafinat, aşa că îmbrăţişarea unei poetici moderne (parţial, în Abece-Dor, 1989, şi asumat în Levitaţii deasupra hăului, 1991), postmoderne (în Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994, Yin Tine, 1999, şi Arme grăitoare, 2009), împinse până la experimentul cel mai radical (în volumele-gemene A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019), constituie un proces firesc de căutare, departe de a fi ajuns la capătul drumului. Altfel spus, de la „geometria înaltă şi sfântă” a tradiţiei, am ajuns la „geometria non-euclidiană” (în 3D!) a avangardei, pe o spirală ascendentă ce se identifică, de la un moment încolo, cu ADN-ul meu de fiinţă în carne şi oase (versus: în lucarne şi oaze, al pO.E.ziei). Proiectul la care lucrez de ceva timp merge şi mai departe – altfel spus (cu un vers barbian), „ridică însumarea” tuturor procedeelor într-un construct ce-şi propune să „altoiască” pe arhitectura de catedrală mediavală (gen Notre-Dame de Paris) turnuri de zgârie-nori (de felul celor din Dubai sau Coreea de Sud), fără a uita de vitralii (despre rolul acestora, a se vedea cap. „Crin şi azur” din studiul lui Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, Cartier, 2022), drept care îngăduie-mi-se să închei printr-un vitraliu de fabricaţie proprie, iată-l:

Vaccin-19

 

Altoită cu

o privighe-

toare, roza

lui Wilde/

Grefa lui

Rilke, de

trandafir –

fer(m)ecat

în tufa lui

de păducel,

Merlin şi-a

încorporat

doar spinii,

nu şi, roşii,

fructele: de

măceş sau

de rodie? –

depinde în

inima cui

Rh±odesc

  •    Recitiți cărți? Dacă da, ce carte ați recitit cel mai des și de ce?

Em. G.-P.: N-am încotro, trebuie să încep de departe – student fiind, citisem Însemnările lui Malte Laurids Brigge, de Rainer Maria Rilke; m-a electrocutat fraza: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte, dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”; a fost ca un vaccin – m-a imunizat!

Mult mai târziu, citind Orgia perpetuă, de Mario Vargas Llosa, o altă frază m-a marcat: „…o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” – mai cu seamă că-mi confirma metoda mea de lucru, rescrierile (de poeme, de romane) fiind „marota” mea (vezi şi ce spune Mihai Iovănel apropo de ediţia a II-a, remake-tată, a Ţesut-ului viu: „Unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”. (Până şi pentru traducerea engleză a romanului am rescris nişte pasaje, aşa că la ora asta Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, 2020, e mai complet decât Ţesut viu. 10 x 10!)

În ianuarie 2022 s-au împlinit 18 ani bătuţi pe muchie de când aduc, în fiecare luni seara, la Radio Europa Liberă, Cartea la pachet, biblioteca mea „vorbită” însumând peste 900 de titluri (la rândul lor, alese din cele două-trei cărţi cetite pe săptămână), n-a fost însă lună să nu recitesc cel puţin o carte – Craii de Curtea-Veche, o vreme, prima în top; Ferestrele zidite de Alexandru Vona, imediat după, din literatura română; Мастер и Маргарита de Mihail Bulgakov; Бесы de Fiodor Dostoievski şi Москва – Петушки de Venedikt Erofeev, din literatura rusă; şi câte 2-3 titluri din literatura franceză, engleză, americană, britanică etc., primul în top fiind Memorialul mânăstirii al portughezului José Saramago. Mă gândesc să propun aceluiaşi post de radio (REL) o emisiuni de recitiri, sigur într-o altă cheie, de ce nu? chiar pentru serile de vineri.

Există însă un volumaş pe care l-am purtat cu mine (ca pe-un… paşaport liric!) pe toate meridianele, ori de câte ori plecam în călătorii mai lungi de 2-3 zile: Întoarcerea lui Immanuel de Virgil Mazilescu, Albatros, 1991. Uluitor este faptul că, la fiece relectură, descopăr noi şi noi frumuseţi – o mină de diamante, poezia lui Mazilescu!

  • Biblioteca dumneavoastră e legendară printre literații de la Chișinău – ca și generozitatea cu care împrumutați volumele din ea. Care ar fi trei cele mai des împrumutate cărți? Se schimbă cumva titlurile – în funcție de deceniu, de exemplu?

Em. G.-P.: Biblioteca face parte din CV-ul meu, tout court – în spatele fiecărui volum se află o poveste, după unele cărţi am alergat ani de zile, altele m-au găsit ele pe mine, acum suntem una. Când împrumut o carte, ştiu exact cui i-o dau şi de ce, e un fel de a mă împărtăşi cu alţii. (Poţi să nu-mi dai banii împrumutați înapoi, dar cine-mi pierde cărţile sau pur şi simplu dispare cu ele, mă răneşte profund – unde mai pui că unele volume au dedicaţii de la nişte oameni foarte dragi, regretaţii Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Sandu Vlad ş.a.). Nu am o listă cu „cele mai împrumutate cărţi”, am tot recomandat şi jurnale & memorii, şi eseuri, şi romane, şi poezie, unele cărţi au circulat luni de zile, din mână-n mână, ajungând la Paris bunăoară, înainte de a se întoarce la mine. Sunt păsările mele migratoare, noroc că se întorc de fiecare dată la cuiburi (hélas! cu unele pierderi), pentru a-şi relua zborul iar şi iar. Sunt şi volume pe care nu le scot din casă – de pildă Poesii nouă, Dacia, 1982, de Mircea Ivănescu, cu un autograf al autorului pentru subsemnatul (nu-i de ici, colea să-ţi vezi numele scris de mâna lui M.I. în persoană!!!), sau Cartea Psalmilor în tălmăcirea lui Şerban Foarţă cu un poEM-autograf, dar şi cărţile cu autografe născtruşnice primite de la Emil Brumaru. Într-o bună zi, biblioteca mea se va „vărsa” în Biblioteca Naţională – sau Municipală, încă n-am hotărât (că doar n-am s-o iau cu mine pe Ceea Lume) –; ce m-aş bucura să fie la fel de căutată ca acum. Asta da, postumitate!

  • Știu că vă place mult să vă plimbați prin Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. Prin ce vă atrage acel loc?

Em. G.-P.: Nu ştiu dacă „vă place” este chiar cuvântul potrivit, şi nici Cimitirul Central din Ch-ău nu are exclusivitatea, departe de aceasta – am petrecut ore şi ore în cimitirele pariziene din Monmartre, Montparnasse sau Père Lachaise. Vine de departe, această – să-i zicem – chemare: am copilărit într-un sat pitoresc din nordul Basarabiei, Unchiteşti, atestat încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, în ţintirimul (aşa-i ziceam pe-atunci) sătesc se găseau cruci de piatră de prin secolele XVIII – XIX, iar Paştele Blajinilor era pentru noi, copiii, una dintre cele mai aşteptate sărbători, căci primeam dulciuri de sufletul celor adormiţi, fugărindu-ne printre morminte. Puţină lume cunoaşte acest detaliu, am început să scriu la Ţesut viu. 10 x 10 răsucind în minte o frază: „Cimitirul satului venind silenţios la vale ca un scrânciob din care tocmai a sărit cineva, golul din stomac propagându-se în corpul singur (…) ajuns în punctul mort al curbei pentru a-l resorbi, cu strigăt cu tot, în vârtejul căscat undeva sub lingurică, Boeing-ul 747 decolând în noaptea fără sfârşit cu câteva sute de suflete la bord, nu în ultimul rând autorul fără de care s-au făcut nice una din câte s-au făcut ascultând prin cască O scară la cer în interpretarea orchestrei vieneze, toate se înlănţuie pe linia melodică a frazei care vecinic tinde – trupul visat al Frumoasei fără corp se leagănă absent în hamacul de mătase al sintaxei – după o proză ce s-ar vrea citită nu atât cu retina, cât cu diafragma.”; abia când i-am prins mişcarea de pendul, m-am putut aşterne pe scris – şi am tot scris, cu intermitenţe, preţ de 14 ani la roman. Revenind la întrebarea propriu-zisă, mărturisesc că cimitirele (în special cele pariziene) mi se par mai mult decât nişte muzee în aer liber, iar magnetismul lor e lesne de explicat, de-ar fi să citim din Facerea, 3, 19: „…până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”. Dar ca să n-o închei pe-o notă minoră, amintesc că una dintre primele versiuni ale Sărutului lui Brâncuşi se află în cimitirul Montparnasse, chiar la colţ – mergeţi s-o vedeţi!

  • Ce mâncați la micul dejun? Cum vă petreceți dimineața?

Em. G.-P.: Nu mâncarea este punctul meu forte, ci tăria – două ceaiuri negre, unul mai strong ca altul, şi ziua poate să înceapă. Cafea vine mai târziu, pe parcursul zilei, sau nu vine deloc – efectul ei se consumă prea repede, îmi place mai mult s-o fac la ibric (un adevărat ritual) decât s-o beau. Mănânc ce mi se pune pe masă, de regulă un sandviș-două cu caşcaval. Dimineaţa începe fie cu nasul în corecturi, fie cu ochii în ecran – cum fac, de pildă, chiar acum. Este o perioadă deosebit de productivă a zilei, păcat s-o irosesc cu fleacuri. Altminteri, după ce mi-am scris primele cărţi mai mult nopţile, abia traducerile m-au făcut să-mi schimb orarul de muncă – se poate lucra bine merci şi la lumina zilei, e nevoie doar de disciplină şi dorinţă de a face ceva. Tot dimineţile am redactat cele mai multe pagini de proză, iar dacă n-aş răspunde acum la acest interviu, exact asta aş încerca să fac – să scriu la noul meu roman, pe care l-am început încă prin 2012, apoi l-am pus deoparte fiindcă mi-a dat ghes poezia (A(II)Rh+eu / Apa.3D, Cartier, 2019), pentru a-l relua în 2020. Pauză de cafea – îmi mai fac un ceai negru!

  • Cine din poeții români (inclusiv din Republica Moldova) care au câștigat un soi de recunoaștere sau popularitate nu vă spune nimic prin textele lor?

Em. G.-P.: Încă în îndepărtatul 1990, când la Chişinău versificaţiile de miting ajunseseră să ţină loc de „mare literatură”, am scris un text – „Anul literar 1989 = 1984 + un cincinal de poezie patriotardă” – în care denunţam retorica belicoasă a poeţilor tribuni (Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija ş.a.). Ei bine, autorii care „au făcut pârtie” în lupta pentru limbă & alfabet (amintesc că, până în 1989, „moldoveneasca” se scria cu chirilice; să mi se îngăduie a cita acest poem târziu al meu, din Apa.3D (2019): „Amendament la Articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova// Cum ai/ linge de/ bună-/ voie la/ – 20 C/ şinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ţi-a/ deportat/ neamu-n/ Siberia –/ iată ce/ vrea să/ spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”), tocmai ei s-au pomenit „pe tuşă” în literatura română a acelor ani (iar unii, de-a dreptul în braţele lui Iliescu & Vadim!), una perfect sincronizată cu Occidentul. Fără a le pune la îndoială meritele istorice, poeţii generaţiei ’80 din Basarabia – generaţiea sicronizării – au optat pentru o altă paradigmă, să-i zicem convenţional postmodernă, iar reacţia semizeilor nu s-a lăsat aşteptată: chemarea la ordine a rebelilor, dar şi anatemizarea „cosmopoliţilor”, tuturor acelor – citez – „prost-modernişti proşti ca noaptea”. (Între paranteze fie spus, generaţia mai în vârstă, autorii ce au prins ceva şcoală românească interbelică – fie-le amintirea luminoasă: Vasile Leviţchi, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc ş.a. –, din contra, au căutat prietenia optzeciştilor.) În anii din urmă, Editura Cartier a scos câteva antologii ale şaizeciştilor & şaptezeciştilor noştri – ce surpriză să constat că, dacă în cazul generaţiei ’60, Grigore Vieru rămâne liderul incontestabil, bicefala generaţie ’70 (Nicolae Dabija / Leonida Lari, pe post de capi de serie) şi-a scos în faţă alţi doi poeţi de raftul întâi: Vasile Romanciuc şi Marcela Benea. Dar parcă în literatura română per ansamblu nu s-a atacat, din varii perspective, Canonul – toate acele Istorii ale literaturii din anii 2000, y compris recenta Istoria istoriei literaturii române contemporane. 1990 – 2020, de Mihai Iovănel, propun, fiecare, o anume scară a valorilor, iar realitatea la zi ne arată că autori altădată „de prestigiu” (gen Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Angela Marinescu ş.a.), nu şi de mare circuit, au luat prim-planul, în dauna canonicului Nichita Stănescu sau a atotprezentei Ana Blandiana. Că tot veni vorba, ultima noastră serie, mă refer la Cartier de colecţie, tocmai asta îşi propune – să recitim cu ochii generaţiei tinere (Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman, Bogdan Creţu etc.) autori mai mult sau mai puţin canonici: Ileana Mălăncioiu, Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, dar şi pe Alexandru Muşina, Eugen Cioclea, Mariana Marin ş.a. pe punct de clasicizare. Punct şi de la capăt.

  • Ce credeți, care va fi soarta literaturii ruse în vremurile ce vor urma?

Em. G.-P.: Marea literatură rusă a avut mereu o puternică dimensiune umanistă & protestatară, să ne amintim doar că unii creatori au fost trimişi în exil, iar alţii de-a dreptul la ocnă sau în faţa plutonului de execuţie – nimeni n-ar trebui să fie în stare a-i corupe spiritul iubitor de libertate! Îmi imaginez ce presiune teribilă se pune acum pe intelighenţie, mass-media, oamenii de artă în Rusia lui Putin – în măsura în care aceştia vor rezista tăvălugului ideologic statal, cultura îşi va păstra & recăpăta demnitatea. Toate acestea, în Rusia. Mă întreb însă care-i reacţia scriitorilor de limbă rusă din Basarabia: câţi dintre aceştia se simt cetăţeni moldoveni, şi câţi parte a ceea ce s-ar numi «Русский Мир»; câţi s-au solidarizat cu cauza ucraineană, şi câţi constituie – în forul lor lăuntric, dar oricând gata să fie mobilizaţi pe bune – „coloana a cincea”; câţi au idee (că de citit, e mai greu!) ce scriu confraţii lor de limbă română (unii, traduşi în mai multe limbi europene), şi câţi formează o enclavă lingvistică gen regiune Kaliningrad?!… Dincolo de împărţirea pe limbi & naţiuni, eu văd literaturile – europene, cel puţin – ca pe nişte vase comunicante, aşa că e firesc să ne aşteptăm la o solidarizare a oamenilor de cuvânt împotriva oricărei forme de tiranii, interne sau în plină agresiune (pe motiv de „denazificare” a celuilalt). Să ne întrebăm, aşadar, ce (poate) face literatura noastră în concertul limbilor & naţiunilor europene, dar şi fiecare scriitor în parte.


Emilian GALAICU-PĂUN s-a născut la 22 iunie 1964 în s. Unchiteşti, c. Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti, din Republica Moldova, într-o familie de intelectuali. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1986) şi doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki“ din Moscova (1989). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990) şi din România (1998). Membru al PEN Club-ului. Redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş); redactor-şef al Editurii Cartier; autor-prezentator al emisiunii Carte la pachet de la Radio Europa Liberă. Cavaler al Ordinului de Onoare (Republica Moldova, 2012), Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer (România, 2014), Crucea „Meritul heraldic” (Republica Moldova, 2020). Premiul Naţional pentru Literatură (Republica Moldova, 2015).

Cărţi publicate: 

(POEZIE) Lumina proprie, Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991; Cel bătut îil duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Yin Time, Vinea, 1999 (tradusă în limba germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar, Axa, 2002 (premiul revistei „Cuvântul“); Yin Time (neantologie), Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier, 2009; A-Z.best, Arc, 2012 (Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova); Arme grăitoare, antologie (ediţie ne varietur), Cartier, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, Cartier, 2019 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Premiul Naţional „George Bacovia”), sanG d’encre, antologie, Cartier de Colecţie, 2020.

(PROZĂ) Gesturi (Trilogia nimicului), Cartier, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011, 2014 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019); 

(ESEU) Poezia de după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, Junimea, 2020.

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier, 2001 (Premiul Uniunii Latine); Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Cartier, 2002 (Premiul Uniunii Latine); Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007 (Premiul Uniunii Latine); Roland Barthes, Jurnal de doliu, Cartier, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, Arc, 2011 (Certificate of Honour for Translation, Londra); Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012; Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, Cartier, 2022.

 

  

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

„Cu mine”, o povestire de Diana Geacăr

Î: Știi ghicitoarea aia: ce are dimineața patru picioare, la prânz două și seara trei?
R: Da. Dar numai corpul femeii se transformă de-adevăratelea.
(Ghicitoare din folclorul monștrilor)

Ce să citim pe fundal de război

„Îți închipui… ? Să fii soldat, să lupți zi și noapte cu alții ca tine care vor să te omoare… ”, l-am întrebat pe prietenul meu în primele zile ale războiului. „Asta-i problema, nici măcar nu-mi pot închipui!”, mi-a răspuns el.

Cristian Teodorescu în dialog cu 10 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Miruna Runcan, Romulus Bucur, Simona Sora, Andra Rotaru, Mihai Radu, Iulia Stoichiț, Robert Șerban, Emanuela Ignățoiu-Sora, Alex Goldiș și Bogdan Coșa.