| © Mihai Surdu

Ernst Jünger | Paris, 29 mai 1941

Există pagini de jurnal mai tulburătoare decât orice povestire – de exemplu, însemnarea lui Ernst Jünger din Paris, 29 mai 1941. Traducerea din limba germană îi aparține Vioricăi Nișcov.

La masa de lucruri contrariante care mă apasă se adaugă și faptul că mi s-a ordonat să supraveghez execuția unui soldat condamnat la moarte pentru dezertare. Am avut mai întâi intenția să mă declar bolnav, dar apoi soluția mi s-a părut prea ieftină. Mi-am zis de asemenea: poate e mai bine să fii tu acolo decât oricare altul. Și într-adevăr am putut să aranjez câte ceva ca lucrurile să se desfășoare mai uman decât fusese prevăzut.

De fapt, hotărâtoare a fost o curiozitate de ordin superior. Am văzut mulți oameni murind, dar pe nimeni într-un moment dinainte stabilit. Cum se înfățișează situația care ne amenință astăzi pe fiecare dintre noi și ne umbrește existența? Și cum ne comportăm în raport cu ea?

Am văzut prin urmare documentele care se încheiau cu condamnarea. E vorba de un subofițer care și-a părăsit trupa cu nouă luni înainte pentru a-și pierde urma în oraș, unde îl adăpostea o franțuzoaică. Circula când în civil, când în uniforma unui ofițer de marină și se ocupa de afaceri. Se pare că treptat a devenit prea sigur pe el și nu numai că și-a făcut iubita geloasă, dar a și bătut-o. Ea s-a răzbunat, deunțându-l la poliție, iar aceasta l-a predat autorităților germane.

M-am dus apoi ieri cu judecătorul la locul prevăzut, o pădurice lângă Robinson. Într-un luminiș, frasinul, trunchiul – sfărâmat de execuțiile precedente. Se văd două serii de urme – una mai sus, corespunzătoare împușcăturii în cap, și una mai jos, corespunzând împușcăturii în inimă. În miezul lemnului, întrețesute în fibrele subțiri ale scoarței plesnite, câteva muște albastre. Ele instrumentează sentimentul cu care am pășit în acest luminiș: oricât de curat s-ar păstra un loc de execuție, e imposibil ca el să nu amintească de spațiile în care se jupoaie animalele.

În această pădurice ne-am dus astăzi. În mașină cu mine, și medicul statului-major, apoi un locotenent care conduce plutonul. Pe drum, conversații caracterizate de o anume apropiere și intimitate, „ca și cum am fi la zdup”.

Găsim plutonul deja în luminiș. Formează un fel de coridor în fața frasinului. Soarele strălucește, după ce mai înainte, când eram pe drum, plouase; stropi de apă scânteiază în iarba verde. Mai așteptăm câteva momente până când, aproape cinci, apare o mașină, înaintând pe drumul forestier îngust. Îl vedem pe comandant coborând, cu el sunt doi paznici de la închisoare și preotul. În urmă mai vine și un camion; el transportă echipa de înmormântare și coșciugul, comandat conform prescripției: „de dimensiuni obișnuite și de cea mai ieftină calitate”.

Omul este condus prin coridor; sunt cuprins în acel moment de un sentiment de apăsare, ca și cum, brusc, mi-ar fi greu să respir. Este adus în fața judecătorului militar, care stă lângă mine: văd că mâinile îi sunt prinse cu cătușe la spate. Poartă un pantalon cenușiu dintr-o stofă bună, o cămașă cenușie de mătase și o tunică militară descheiată care i se aruncase pe umeri. Se ține drept, e bine-făcut iar chipul său are trăsături plăcute, din cele care atrag femeile.

Se citește verdictul. Condamnatul urmărește lectura cu maximă și încordată atenție, și totuși am impresia că textul îi scapă. Ochii îi sunt larg deschiși, ficși, avizi, mari, ca și când tot corpul i-ar fi suspendat de ei. Privirea lui cade pe mine și zăbovește pentru câteva secunde pe fața mea, cu o încordare penetrantă, cercetătoare. Observ că emoția îi dă un aer încurcat, înfloritor, copilăros chiar.

O muscă minusculă zboară în jurul obrazului său stâng și i se așază de câteva ori foarte aproape de ureche; ridică din umeri și scutură din cap. Lectura durează doar un minut, dar mie timpul mi se pare extraordinar de lung. Pendulul se îngreunează și se întinde. Apoi cei doi paznici îl duc pe condamnat la frasin; preotul îl însoțește. În această clipă povara crește și mai mult; are ceva prăvălitor, ca și cum s-ar declanșa greutăți enorme. Îmi amintesc că trebuie să-l întreb dacă vrea să i se lege ochii. Preotul răspunde afirmativ în locul lui, în vreme ce paznicii îl prind cu două frânghii albe de copac. Preotul îi mai pune câteva întrebări cu voce joasă; îl aud că răspunde cu „da”. Sărută apoi o cruce mică de argint care i se prezintă, în vreme ce medicul îi prinde de cămașă, deasupra inimii, o bucată de carton roșu de mărimea unei cărți de joc.

Între timp, la un semn al locotenentului, trăgătorii se aliniază pe un singur rând în spatele preotului, care continuă să-l acopere pe condamnat. Acum, după ce îl mai atinge odată cu mâna într-un gest care cade, se retrage. Urmează comenzile, și odată cu ele îmi redobândesc conștiința. Aș vrea să întorc capul, mă silesc însă să privesc și sesizez clipa în care concomitent cu salva apar pe carton cinci găuri mici, întunecate, ca și cum ar picura pe el stropi de rouă. Cel împușcat stă încă în picioare, sprijinit de copac; trăsăturile sale exprimă o imensă uimire. Văd cum i se închide și i se deschide gura, ca și cum ar vrea să articuleze vocale și să spună ceva cu mare efort. Împrejurarea are ceva tulburător și timpul se lungește, din nou, foarte mult. S-ar zice, de asemenea, că omul devine acum foarte primejdios. În fine, genunchii cedează. Frânghiile se desfac și abia în acest moment paloarea morții i se întinde pe față, brusc, ca și cum s-ar fi vărsat peste ea o găleată cu apă de var. Medicul se apropie rapid de el și anunță: „Omul a murit.” Unul din cei doi paznici desface cătușele de la mâini și curăță de sânge cu o cârpă metalul sclipitor. Cadavrul este culcat în sicriu; mi se pare că minuscula muscă zboară într-o rază de soare deasupra lui.

Pe drumul de întoarcere, o nouă criză, mai puternică, de depresie. Medicul statului-major îmi spune că gesturile muribundului nu au fost decât pur reflexe. El nu a văzut ceea ce mie îmi apăruse, limpede, atât de îngrozitor.


ERNST JÜNGER se naşte la Heidelberg în 29 martie 1895. Studii liceale la Hanovra. La 18 ani fuge de-acasă şi se angajează în Legiunea Străină. În 1914 se înrolează voluntar, luptă cu bravură şi i se decernează cea mai înaltă distincţie militară germană, „Pour le mérite“. După război, studii de filozofie la Leipzig şi de zoologie la Napoli. Câteva specii de insecte descoperite ulterior îi vor purta numele. În cel de-al Doilea Război Mondial participă la campania din Franţa. În urma atentatului eşuat împotriva lui Hitler (1944), este demobilizat şi declarat „nedemn de a face parte din armată“. Între 1945 şi 1949, forţele aliate îl pun sub interdicţie de publicare. Din 1950 se stabileşte la Wilflingen. În 1959 întemeiază, împreună cu Mircea Eliade, revista Antaios. În 1982 i se decernează Premiul Goethe; în 1995, la centenarul naşterii, i se aduc omagii naţionale şi internaţionale de anvergură. Ernst Jünger se stinge din viaţă la 17 februarie 1998. Între 1956 şi 1995 i s-au acordat 27 de premii, titluri şi distincţii în Germania, Franţa, Italia, Spania, i s-au închinat numeroase volume omagiale, numere de reviste, mii de pagini de critică şi exegeză literară.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

„Nu mă vede nimeni. Asta îmi place la mine cel mai mult.” – Lavinia Braniște experimentează

Șase oameni așteaptă de mult timp, în locuințele lor, un viitor în care se vor putea întâlni și vor fi împreună. Singurătatea se adâncește și scoate la iveală nostalgii, anxietăți, frici. Însingurarea îi forțează să descopere noi moduri de exprimare, la care apoi vor fi nevoiți să renunțe. Citiți mai jos fragmente din textul spectacolului Exeunt, pe care îl puteți urmări online, marți, 9 iunie, începând cu ora 20.

Ce cărți nemțești punem sub brad în 2021?

Ca-n fiecare vacanță de iarnă, vă încurajăm să puneți sub brad 10 titluri traduse recent din germană sau reeditate cu succes în ultimul an – să aibă de unde alege fiecare membru al familiei.

Cu 1 poem de Bogdan Ghiu orice e posibil

Bogdan Ghiu scrie și publică poezie, eseuri (despre literatură, filosofie, media, artă contemporană, arhitectură, teoria și pedagogia traducerii, politică) și traduceri din filosofia și literatura franceză. În momentul de față susține două rubrici săptămânale (în Observator cultural și pe LiterNet) și o rubrică cotidiană despre oraș (la Radio România Cultural).