Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Premiile Sofia Nădejde

Extraordinarul debut al Emei Stere

Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, la secțiunea Debut-Proză, Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020 „Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mînă), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strîns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” (Ema Stere)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

COPIII LUI MARCEL (fragment)

 

Am intrat în Sânceni într‑o seară, pe la ora şapte, trecuse deja de jumătatea lui octombrie şi se făcuse iar frig. Francisc conducea camioneta, în care clincăneau uneltele puse cruciş şi curmeziş şi cratiţele aşezate deasupra, cam la întâmplare. Baloţii de haine şi aşternuturi, legaţi pe margine, alcătuiau un fel de tampon pentru brambureala dinăuntru. Noi trei stăteam în faţă, înghesuiţi, cu mâinile reci şi subţiorile transpirate sub puloverele proaste, de agricultori. Tremuram toţi trei. Ne aminteam tot timpul că ar mai fi trebuit să luăm nu ştiu ce, să căutăm o chestie importantă pe net, că nu aranjaserăm aia şi ailaltă. Altceva nu vorbeam. Crucea mare, catolică, atârnată de oglinda retrovizoare se izbea ritmic de parbriz.

Când, în sfârşit, plăcuţa pe care scria Sânceni ne‑a apărut în faţa ochilor, ne‑am liniştit (eu, cel puţin) dintr‑odată. Câtă pace! Un val care se sparge şi fâsâie uşor: fâsss! Ne întorceam acasă.

S‑au relaxat şi trăsăturile lui Francisc, omida groasă de deasupra ochilor s‑a despărţit în două sprâncene fireşti, uşor ridicate. Doar Matei rămăsese botos, derutat. A fost o greşeală că l‑am luat, ţin minte că m‑am gândit, dar o să se obişnuiască şi el. O să‑i placă.

Camioneta a cotit stânga pe drumul de pământ, pe lângă cârciuma Nebunei, şi a urcat fără efort spre casa noastră. Am sărit jos şi am deschis poarta. Francisc a parcat elegant, cu o voltă în faţa uşii de intrare, şi a oprit motorul. Am rămas nemişcaţi, eu lângă poartă, iar băieţii în maşină, încă un minut. Priveam în jur, ne umpleam plămânii cu aerul tare, tăceam. A fost, sunt sigură, cel mai liniştit moment din viaţa mea.

După asta, liniştea s‑a terminat. Am despachetat, dar abia după ce am cărat totul înăuntru mi‑am dat seama că ar fi trebuit să facem curăţenie. Lacătul de la hambar ruginise şi, când să‑l forţăm, am rupt uşa. Majoritatea geamurilor casei erau sparte sau crăpate. Erau foarte multe lucruri de făcut.

Cumva, totuşi, senzaţia de bine nu m‑a părăsit toată seara. Am alergat, am strigat, am făcut glume, eu, care n‑am ştiut niciodată să fac o glumă. Am prins în cuie câteva scânduri peste fereastra distrusă a camerei în care urma să dormim. Micuţa casă din preerie, lălăia Francisc, nu ştiu de unde scosese cântecul, de la desene animate?

Deşi destul de departe, cârciuma Nebunei ne trimitea semnale sonore, mici artificii de râsete şi strigăte. Mai adă, fa, oo sute! şi alte cloncăneli răguşite de beţivi, destul de des o voce ascuţită de femeie, întreruptă din loc în loc de acelaşi joc al rezonanţelor care ne făcuse s‑o auzim din capul locului. Nu înţelegeam fraze întregi. Prindeam doar cuvinte separate, golite de vocale, în acel dialect cu care aveam să mă obişnuiesc, dar pe care nu l‑am adoptat niciodată: Mrele (Mirele), striga ea, şi pe urmă ceva confuz, probabil despre datoria la caiet – marele sistem de creditare la sate – şi iar aaaai, fa, dă‑te‑ncolo, oo sute şi oo ţigăr! La zece fix, Nebuna şi‑a închis cârciuma şi beţivii au plecat în trei direcţii diferite, strigându‑i porcării peste umăr şi mai ales urlând ca lupii Pa‑me‑la! Paaa‑meee‑laaa! Aşa o scoteau din minţi în fiecare seară şi o făceau să alerge după ei, înjurând şi bombardându‑i cu pietre luate de pe drum.

Ce bine îmi amintesc totul, inclusiv ce‑am mâncat la cină – pateu Bucegi, telemea de vacă şi pâine –, eu am pus masa, am deschis conserva, am tăiat brânza şi pâinea. Am făcut ceai. Matei şi Francisc mestecau fără să‑şi ridice privirile din farfurii. Măcar dacă nu aş fi spălat şi vasele la urmă.

Ceva mai târziu l‑am lăsat pe Francisc să revadă tabelul cu marceloţii şi l‑am luat pe Matei în cabina camionetei, pentru o partidă scurtă de sex. Nu ne‑a prea ieşit.

 

Dimineaţa la Sânceni e mai frumos ca oriunde pe planetă. Când apar zorile, sunt câteva minute în care se aud numai păsările, ţipând toate deodată, şi ceaţa se desprinde încet de pământ. Atunci reapar culorile de dedesubt: verde, roşu, galben, cafeniu. Un obiect albastru, uitat pe jos, ajunge de la cenuşiu la nuanţa lui adevărată trecând prin multe altele intermediare, pentru ca în final să strălucească, decupat precis de iarba din jur. Abia atunci poţi spune cu siguranţă că e o sticlă de plastic, dar de o frumuseţe nemaivăzută, o comoară marină, o bucată limpede de apă încremenită. Durează câteva minute doar. Opacitatea plasticului creşte pe urmă dinăuntrul sticlei, o umple, o transformă la loc în gunoi. Atunci e dimineaţă de‑a binelea. Nu mai e niciun fir de ceaţă nicăieri – doar forme în soare, verde‑deschis şi verde‑închis, lumină şi umbră. E tare frumos.

Bărbatul care striga la gard, ţinându‑şi şapca de cozoroc, deşi nu era vânt, m‑a luat prin surprindere. Lângă el se vedea o pălărie albă: o fetiţă. Opt‑nouă ani, m‑am gândit încă înainte să o văd. Matei a răsărit lângă mine:

— Ce pizda mă‑sii, au venit deja? Răspoimâine trebuia să vină! Ce, azi e răspoimâine?

— Bună întrebare, i‑am zis şi m‑am dus la poartă.

Florin şi fiică‑sa, Maria, nici măcar nu figurau pe lista noastră. El ne trimisese la un moment dat un mail eliptic, la care noi n‑am răspuns. Ni se păruse scris la mişto. Acum venise fără să mai aştepte invitaţie.

— Florin, zise scurt, de îndată ce am deschis poarta, şi‑mi întinse mâna. Plus Maria. E în clasa a doua.

Ideea de „clasa a doua“ m‑a cam speriat – ce credea, că avem o şcoală? – şi atunci am privit‑o mai atent pe fată. Nu mă pricep la copii; o examinam ca pe un adult. Avea părul lung, castaniu, atent pieptănat şi picioare slăbuţe, fără zgaibe. Nu mi‑a întors privirea, îşi băgase faţa în tricoul lui taică‑său, dar i‑am văzut zâmbetul subţire şi nervos. Degetele mici, cu unghii mâncate din carne făceau un semn ciudat, zvâcnit, parcă ar fi îndepărtat o muscă.

Maria, aşadar.

Mai pe după‑amiază au apărut Vlad şi Suzana. Se cunoscuseră în tren şi se ţineau deja de mână – ca fraţii, speram noi.

A doua zi dimineaţa eram mai bogaţi cu Andrei, Horia şi Sandra. Iar după prânz, Maria‑de‑clasa‑a‑doua a devenit Mariamică, fiindcă se înfiinţase o hipiotă cu acelaşi nume – Mariamare, i‑am spus – de‑a dreapta şi de‑a stânga căreia atârnau doi băieţi: Amadeus (7 ani) şi Werner (4 ani).

 

Ema STERE este jurnalistă la Radio România Cultural. Doctor în filologie. A fost redactor de carte, asistent universitar, apoi lector universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Din 2006 realizează, împreună cu Attila Vizauer, emisiunea „Vorba de cultură” (Radio România Cultural). A scris adaptări şi scenarii originale pentru teatru radiofonic/ scenă, printre care: Muzicanţii din Bremen (adaptare după Fraţii Grimm, Teatrul Ţăndărică, 2014 – Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck”, Cluj, 2018), Bambi (adaptare după Felix Salten, Teatrul Excelsior, 2016), George Topârceanu, Amintiri din Marele Război (spectacol radiofonic, Radio România, 2019),  Femeia, eterna poveste (musical –Teatrul „Stela Popescu“, Bucureşti, 2019), O poveste într-un acvariu (Teatrul Arlechino, Braşov, 2019), Jos comunismul! (spectacol radiofonic cu Vlad Ivanov, 2020 – nominalizat la Premiile UNITER). A publicat povestiri în revistele Iocan şi Capital cultural.

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Corina Sabău: „Într-un sondaj recent, cei mai mulți politicieni, întrebați ce citesc, au răspuns Biblia”

În acest an, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE , a luat ființă Bursa de creație DLITE, cu sprijinul Goethe Institut București. Juriul a acordat două premii, iar Corina Sabău este câștigătoarea Celei de-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1.000 de euro. Vă invităm să citiți un interviu cu prozatoarea:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.