© dlite

#face2face: Ioana Nicolaie și Ulrike Almut Sandig

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.

Scriitoare, scriitori sau scriitori și scriitoare? Cum vă raportați la discuțiile care s-au iscat în efortul de a ajunge la egalitatea de gen, în special în zona artistică?

Ulrike Almut Sandig: Egalitatea de gen este un drept uman universal. Care include și libertatea de a-ți alege identitatea de gen și modul în care o exprimi. Lupta pentru această libertate se poartă la nivel internațional și nu poate fi separată de problematica existentă în politica familială, la nivel economic și, nu în ultimul rând, în plan medical. Atâta timp cât transsexualilor le este interzis să conducă o mașină în Rusia, când procentajul de analfabetism din India e cu 20% mai mare în cazul femeilor sau când băieții din Germania nu au curajul să se înscrie la un curs opțional de dans, mai sunt multe de făcut. În comparație cu asta, mi se pare un gest infim, dar eficient, ca diversitatea să se remarce și în limbaj. Limba germană este bogată și îndeajuns de prezentă încât să treacă printr-o dezvoltare la nivel gramatical, de exemplu peste integrarea genului social în cel gramatical. Mie personal îmi place să folosesc asteriscul în gendering pentru că face diversitatea vizibilă, într-un mod frumos. Și, nu în ultimul rând, limbajul face față acelei curiozități de a proba, de a crea și testa, de care nu trebuie să ne fie frică.

Ioana Nicolaie: Literatură. Literatură bună, scrisă de scriitoare sau de scriitori. Literatură autoreferențială sau fantastică, experimentală sau mizând pe cărămizile grele ale narațiunii, literatură care să nuanțeze cât mai mult tabloul unei lumi cu mai multe genuri. Cerul din burtă, volumul meu despre cum pășește spre lume o ființă încă nenăscută, a fost primul din literatura noastră cu acest subiect. Până atunci graviditatea fusese o zonă tabu. După publicare, a fost receptat nu doar printr-o grilă estetică, ci și printr-una feministă, deși eu n-am scris decât literatură.

Putem vorbi despre discriminare pe scena literară germană / românească?

Ulrike Almut Sandig: Bineînțeles. În timp ce femeile cumpără și citesc, în mod semnificativ, mai multe cărți decât bărbații, în cadrul marilor edituri autoarele sunt sub-, iar în literatura comercială suprareprezentate: ceva ușurel scris de femei pentru femei, de parcă ambele părți n-ar putea mai mult. Dacă mai socotim și marginalizarea celor queer sau de culoare, ajungem să numărăm reprezentantele lor pe degetele de la o mână. Ceea ce nu corespunde absolut deloc structurii demografice din școlile germane.
Pe mine personal mă obosește faptul că volumele mele sunt citite mai des prin filtrul autobiografic decât cele ale colegilor mei bărbați. În ultimul meu volum de poezie „Leuchtende Schafe“ („Oi fluorescente”) am o serie de poeme despre violența domestică și depresia mamelor, o lucrare realizată pentru o regizoare de teatru muzical din Berlin. Recenzenții (intenționat nu folosesc genderingul) citesc autobiografic, nu cunosc diferența dintre eul liric și vocea autoarei decât teoretic. Dar și la ultimul meu roman „Monster wie wir“ („Monștri ca noi”) au existat recenzii care vedeau anumite paralele între ce am scris și copilăria mea, așa că a trebuit să scot pagina extraordinarului meu tată de pe internet, ca să-l protejez. Când autoarea unei cărți, care tematizează violența sexuală, este văzută drept victimă, ca recenzent te situezi de cealaltă parte, victime sunt întotdeauna ceilalți. Cu fiecare carte pe care o scot, diferența dintre autoare și vocea care povestește rămâne nerecunoscută. Și asta mă enervează la culme.

Ioana Nicolaie: Din păcate, lumea noastră literară e tot mai atomizată, ceea ce n-ar fi rău dacă ar exista și niște punți de legătură. După disoluția criticii, după treizeci de ani de nenormare canonică, avem de toate: de la tradiționaliști-conservatori care nu invită nici măcar o scriitoare la festivalurile lor, până la extremiști ideologic care se numesc scriitori, deși arta literaturii li se pare absolut secundară. Zonele decente nu sunt deocamdată regula. Prin urmare, da, încă există discriminare, deși în ultimii ani cărțile scriitoarelor au devenit mult mai discutate și au primit premii importante.

Ce însemnătate au premiile literare?

Ulrike Almut Sandig: În Germania premiile literare sunt de multe ori un gatekeeper, care îți oferă posibilitatea de a trăi din literatură. Partea bună e că fac cunoscute publicului autori*oare care, ca mine, nu scriu bestselleruri și îi/le țin pe linia de plutire din punct de vedere financiar. Problematică e întrebarea cum sunt prezentate concursurile, cine află de ele și cine are curajul să aplice. De multe ori, obstacolele sunt prea înalte, chiar și pentru poeții*ele de slam cu experiență literară.

Ioana Nicolaie: Atâta vreme cât sunt premii oneste, date de jurii credibile, premiile au importanța lor. Măcar pentru o vreme pun sub reflector câteva cărți și câțiva autori. Nu înseamnă că ele determină automat și vânzarea volumelor premiate, așa cum se petrece în alte culturi. Eu una am fost uimită că romanul meu Cartea Reghinei a fost recompensat cu nu mai puțin de patru premii importante. Era în pandemie, așa că m-am îmbrăcat frumos și le-am primit pe zoom. Cu emoție reală.

Care sunt punctele forte ale literaturii contemporane din Germania / România? Ce mecanisme există sau pot fi dezvoltate pentru a spori interesul și a îmbunătăți relațiile dintre cele două țări în plan literar?

Ulrike Almut Sandig: Nu poți scrie în germană fără să ții cont și de cele mai întunecate fațete ale istoriei germane, precum shoah, colonialismul german sau părți ale istoriei bisericii noastre. Astfel se naște o cultură memorială care îmi lipsește extrem de mult în alte țări. Învățăm acum, într-un mod dureros, dar învățăm că încă nu am înțeles lucruri importante precum însemnătatea pe durată lungă a stalinismului în Rusia și rolul Germaniei în neprocesarea acestuia. Consider că este un câștig și faptul că scena literară germană își ia rămas bun de la concepția greșită cum că literatura germană ar putea fi produsă doar de către cei de etnie germană. Și nu în ultimul rând, reușim tot mai mult să scriem despre și chiar să publicăm în limba germană traduceri bune din limbi mai puțin cunoscute.

Ioana Nicolaie: Că e vitală, că e diversă, că în fiecare an aduce volume remarcabile. Avem o poezie puternică, dar și o proză care ar merita citită și-n limbi de circulație. Din păcate, se traduce puțin și la întâmplare, pentru că autorii români nu au instituții care să-i mai reprezinte. Institutul Cultural Român este sub ocupație politică, iar asta înseamnă că numai de promovarea culturii vii și competitive nu se mai ocupă. Mai mult, noi, spre deosebire de alte culturi, nu avem agenți literari. Dacă s-ar publica azi o carte nemaipomenită, n-am ști decât noi despre ea, n-ar putea fi citită-n altă limbă, în cel mai bun caz ar apărea vreo traducere peste vreun deceniu, la cine știe ce editură de nișă.

Există un scriitor sau o scriitoare din România / Germania cu care ați rezonat în mod deosebit?

Ulrike Almut Sandig: Oh da! Nora Iuga, Alexandru Bulucz, Herta Müller, Mircea Eliade.

Ioana Nicolaie: Regret că nu-i pot citi pe autorii germani mai tineri, cei care sunt acum pe val, căci nici ei nu sunt traduși în românește. O să aleg, de aceea, o autoare deja clasicizată, de limbă germană, Aglaja Veteranyi, care a scris două cărți minunate de proză-poezie, De ce fierbe copilul în mămăligă și Raftul cu ultimele suflări. Și mai aleg un poet-prozator, Jan Koneffke. Am citit Eine Liebe am Tiber cu senzația că o poveste italiană atât de plastic dezvăluită nu poate fi scrisă decât de cineva care și-a petrecut copilăria la Roma sau de un mare scriitor. Cum Jan Koneffke a crescut în Darmstadt, nu a rămas decât a doua variantă. Iar Cele șapte vieți ale lui Felix K este o carte minunată a cărei acțiune se petrece în România interbelică. Personajele captive într-o istorie nemiloasă sunt nuanțate, atașante, convingătoare, iar arta scriitoricească e fără cusur.

Dvs. ați depășit granițele literaturii propriu-zise, ați migrat și către alte domenii. Ce resurse ați accesat? Care dintre volumele dvs. au avut un impact mai puternic asupra dezvoltării personale și asupra traseului literar?

Ulrike Almut Sandig: Multe dintre textele mele își au rădăcinile în literatura vorbită, în dialoguri, în cântece, în vorbe din popor. Dar și literatura scrisă care lucrează cu această moștenire, cum ar fi unele cărți ale Bibliei sau poveștile scrise de Jakob și Wilhelm Grimm, sunt borne kilometrice în opera mea.

Ioana Nicolaie: Predau, fac cursuri de scriere creativă, țin ateliere pentru copii, am fondat și coordonez Fundația Melior care se luptă, printre altele, să doteze biblioteci școlare, am crescut un copil, am avut numeroase slujbe etc. Fiecare volum al meu a fost o prioritate pentru mine, fie că era de poezie, că era destinat copiilor sau că era un roman. Fiecare a fost o luptă, căci niciodată n-am avut timp pentru lucru. Am scris mai ales în vacanțe, fiindcă numai atunci aveam două-trei săptămâni libere legate. Vacanța asta, din păcate, nu voi putea scrie. Și-o simt ca pe-o durere.

Ulrike Almut Sandig: http://ulrike-almut-sandig.de/english/

Ioana Nicolaie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Nicolaie

Traducere de Manuela Klenke

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Simona Popescu: „Casa Vieții (cu toate ale sale)”

Recent, în colecția Vorpal a editurii Nemira, a apărut volumul Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu. „Cartea plantelor și animalelor e acolo unde viața și poezia stau mai mult ca niciodată de aceeași parte a drumului, unde il faut cultiver notre jardin e și despre text, și despre respirația de zi cu zi. Pur și simplu, o botanică poetică ageless.”, a scris Svetlana Cârstean. Vă invităm la un dialog cu Simona Popescu:

POEM/ DAS GEDICHT

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Începem cu scriitoarea Ioana Miron, care pornește de la texte de Christian Morgenstern, Eduard Mörike și Georg Kulka.

Răzvan Ventura: Rănile pe care le deschide neîncetat fiecare vers al lui Celan

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitorul Răzvan Ventura.