Scriitoare, scriitori sau scriitori și scriitoare? Cum vă raportați la discuțiile care s-au iscat în efortul de a ajunge la egalitatea de gen, în special în zona artistică?
Iris Wolff: Eu mă consider scriitoare și nu mă regăsesc în genericul „scriitori”. Având în vedere că limbajul construiește, într-o anumită măsură, lumea în care trăim, este important ca drepturile și speranțele noastre să se regăsească în limbaj. Sper, ca prin personajele mele literare, să contribui la deconstrucția acestor stereotipuri și delimitări de rol. Însă, nu simpatizez cu scrierea incluzivă cu două puncte sau cu majusculă în mijlocul cuvântului (n.t. care marchează că substantivul se referă atât la genul feminin, cât și la cel masculin). Nu o pot folosi în literatura mea și, prin urmare, nu face parte nici din limbajul meu cotidian.
Moni Stănilă: Scriitori. Scriitori și scriitoare sună de parcă am spune legume și fructe. Ceva din zonă apropiată, dar totuși diferit. Nu mă simt exclusă din sintagma scriitori. Însă cred că încă nu e suficient de bine abordată literatura scrisă de femei. E nevoie de o mai mare atenție, inclusiv (sau mai ales) în cadrul proiectelor de promovare și traducere.
Putem vorbi despre discriminare pe scena literară germană / românească?
Iris Wolff: Având în vedere că mă străduiesc să evaluez lumea prin prisma propriilor experiențe, nu pot să răspund la această întrebare decât în felul următor: Personal nu m-am simțit discriminată în domeniul literar, m-am simțit doar apreciată.
Moni Stănilă: Da. În cadrul festivalurilor organizate de structuri mai vechi, uniuni de creație, case de cultură etc, numărul scriitoarelor invitate e sub 25%. Premiile Opera Omnia – sunt acordate cu precădere autorilor. Chiar și copertele revistelor sunt dedicate mai tot timpul unui scriitor.
Ce însemnătate au premiile literare?
Iris Wolff: Premiile literare sunt importante. Au o valoare materială, sunt ajutoare financiare esențiale într-un domeniu care nu generează venituri fixe; mult mai important, probabil, au o valoare imaterială, care rămâne chiar și după ce banii au fost cheltuiți de mult. Ești pus în legătură cu numele unei scriitoare sau al unui scriitor și vei purta această onoare în biografie, pe tot parcursul vieții.
Moni Stănilă: Nu știu, eu nu am multe premii, iar cele pe care le am nu sunt printre cele mai râvnite. Așa că nu pot spune exact dacă au și altă însemnătate, dincolo de valoarea financiară.
Care sunt punctele forte ale literaturii contemporane din Germania / România? Ce mecanisme există sau pot fi dezvoltate pentru a spori interesul și a îmbunătăți relațiile dintre cele două țări în plan literar?
Iris Wolff: Literatura germană contemporană este extraordinar de variată. Dacă ne gândim doar la poezie, unde pot fi numiți Jan Wagner, Uwe Kolbe sau Nadja Küchenmeister. Pentru mine este interesant cum văd lumea colegele și colegii care, după cum îmi place mie să spun, au „o privire dublă” – care, pe parcursul vieții sau datorită backgroundului familial, au intrat în contact cu diferite limbi și culturi, precum Marica Bodrožic, Ivna Žic, Dana Grigorcea, Saša Stanišić. Acest joc cu limbile, culturile și perioadele de timp mă interesează în literatură. În legătură cu întrebarea: Pentru mine a fost mereu important să călătoresc, să am lecturi publice, să particip la evenimente pentru a-mi construi o structură relațională și a putea face schimb de experiență în plan literar. Cărțile nu se nasc într-un spațiu lipsit de aer, e nevoie de liniște, retragere, dar și de lume, multă lume.
Moni Stănilă: Poezia românească e foarte bună. Ar trebui cunoscută mai bine. În ceea ce privește proza românească, ar fi minunat să se exporte și altceva decât povestea comunistă și capcanele tranziției. Aș vrea să văd traduse și romane care ar fi putut fi scrise în alt loc. Sau timp. Parohia lui Dan Coman – de exemplu.
Există un scriitor sau o scriitoare din România / Germania cu care ați rezonat în mod deosebit?
Iris Wolff: Nora Iuga cu umorul și imaginile ei pregnante. Panait Istrati, cu bogăția lui lingvistică.
Moni Stănilă: Sunt câțiva clasici, tineri – mai puțin, dar asta din cauză că nu am citit foarte mulți. Din cei pe care i-am citit, mi-au plăcut mai mulți, însă marea mea dragoste rămâne Ernst Jünger. Mi-aș dori să pot scrie cu aceeași precizie. Să am aceeași forță de a recrea lumea trăită. Jünger e ca Eminescu sau Dostoievski, chiar dacă apare cineva mai bun, nu am puterea să o recunosc. Prima dragoste.
Dvs. ați depășit granițele literaturii propriu-zise, ați migrat și către alte domenii. Ce resurse ați accesat? Care dintre volumele dvs. au avut un impact mai puternic asupra dezvoltării personale și asupra traseului literar?
Iris Wolff: Am descoperit în timp că forma unui roman e la fel de importantă precum conținutul acestuia. N-a fost mereu așa. Primele mele două romane Halber Stein (Jumătate de piatră) și Leuchtende Schatten (Umbre strălucitoare) au un fir narativ mai degrabă clasic. În al treilea roman al meu, So tun, als ob es regnet (Te faci că plouă), oricine recunoaște imediat expresia românească – a fost o eliberare. Cu ajutorul a patru povești, am prezentat un secol întreg în o sută cincizeci de pagini. Citind, pot fi făcute conexiunile și umplute golurile în baza propriei fantezii. Literatura se naște mereu în minte, e un mecanism care trebuie pus în legătură cu altele. În acest fel, un text are putere transformativă, care naște imagini care persistă. În al patrulea meu roman, care va apărea în toamnă la editura Lebăda Neagră, am recurs la mijloacele artistice pe care le cunosc din studiul picturii: claritate și imprecizie, lumină și întuneric, linii, înșiruiri, ritmuri imaginare și exprimate – astfel, cele șapte perspective diferite sunt unite într-un tot organic.
Moni Stănilă: Nu prea m-am apropiat de alte zone artistice. Nu susținut. Am participat la o tabără de land art unde am realizat două lucrări după poeziile mele, dar nu pot spune că am migrat. Referitor la a doua parte a întrebării, probabil că Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare m-a făcut mult mai cunoscută cititorilor. Asupra dezvoltării mele personale impactul cel mai mare l-a avut Colonia fabricii. Dacă aș putea alege traducerea unei cărți de ale mele, asta ar fi. E, dacă vrei, povestea românească a secolului XX în cea mai subiectivă formă. Mi-a dat încredere în mine. Dar e și romanul Țipă cât poți. Mi-a arătat că experimentul literar poate avea mulți cititori, că poate ajunge la inima cititorilor. M-a bucurat mult acest lucru. Un roman fără povești de dragoste, fără personaje, dar care a avut multe aprecieri de la cititori. Deci literatura are încă șanse enorme, nu e ucisă de story.
Traducere de Manuela Klenke
Iris Wolff s-a născut în 1977, la Sibiu, și și-a petrecut copilăria în Banat și în Transilvania. În 1985 a emigrat în Germania; a urmat studii de Germanistică, Teologie, Grafică și pictură în Marburg an der Lahn. A fost angajată pe termen lung la Arhiva Literaturii Germane din Marbach și a lucrat ca profesoară de mediere artistică și culturală. Până în anul 2018, a coordonat Rețeaua pentru Educație Artistică din cadrul Biroului Cultural Freiburg. Este membră în clubul Internațional PEN-Exil. Cărți publicate: Halber Stein (2012), Leuchtende Schatten (2015), So tun, als ob es regnet (2017), Die Unschärfe der Welt (2020)
Moni Stănilă (n. 1978, Tomești, jud. Timiș) a studiat Teologie și Litere și a susținut un master la disciplina Spiritualitate ortodoxă. Organizează, împreună cu Alexandru Vakulovski, cenaclul „Republica” al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chișinău. A publicat volumele de poezie postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (2009), Sagarmatha (2012), Colonia fabricii (2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (2017), Ale noastre dintru ale noastre (2020), precum și patru romane: Al 4-lea (2013), Războiul solomonarilor (2018), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (2019) și Țipă cât poți (2020).