Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Silviu Guiman

„Fiecare scriitor scrie ca să fie iubit” – Mircea Cărtărescu în dialog cu 15 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Augustin Cupșa, Lavinia Braniște, V. Leac, Tatiana Țîbuleac, Radu Vancu, Florina Pârjol, Bogdan Răileanu, Alina Purcaru, Mihai Iovănel, Corina Sabău, Andrei Gamarț, Cristina Ispas, Vlad Drăgoi, Diana Geacăr și Vlad Moldovan.

Ce regretați că ați scris (dacă regretați) și ce regretați că NU ați scris?

Mircea Cărtărescu: Ar fi foarte ciudat să întrebi o mamă cu șapte copii pe care dintre ei regretă că l-a făcut, chiar dacă unul are sindrom Down iar altul uită să se șteargă pe picioare când intră în casă. În scris nu poate exista regret, pentru că o carte proastă nu e o greșeală: atât ai putut. Și în cea mai proastă carte scrisă vreodată crede măcar un om: autorul ei. Eu nu-mi recitesc cărțile și am doar o vagă imagine a lor ca ansamblu. Dar nu mi se pare că fie și cea mai slabă dintre ele e vreo problemă: care-i problema? Poți fi de neuitat cu un vers, sau cu un poem, sau cu o pagină, chiar dacă tot restul e gunoi. Nu e nimic de regretat, din punctul de vedere al autorului, în scrisul lui, chiar dacă el pare criticilor în întregime regretabil. Așa că nu pot răspunde: uite, regret ”Travesti” sau regret ”De ce iubim femeile” sau regret ”nu striga niciodată ajutor”. Ele sunt, acolo, în peisaj. Unele vor crește, altele vor scădea la bursa valorilor. Lui Kafka, ”Metamorfoza” i se părea un eșec, iar ”Fochistul” – cea mai bună scriere a lui. Azi lucrurile se văd altfel.

Cât despre ce aș fi vrut să scriu și n-am scris, ar fi câteva cărți: ”Odiseea”, ”Divina Commedia”, ”Omul din subterană”, ”Elegiile duineze”, ”Cantos” și o mie altele (puneți voi emoticoanele zâmbărețe). Nu faptul că le-au scris alții înaintea mea m-a împiedicat să le scriu, ci propria mea neputință (fiindcă, iată, Pierre Menard a reușit să scrie, măcar parțial, ”Don Quijote”). Întorcându-mă la banala metaforă cu mama eroină, ea ar fi răspuns, poate, la întrebarea asta: ”Aș fi vrut să-i nasc și pe Isus, pe Marie Curie sau pe Newton, dar… nu mi-a fost dat. Sunt fericită și cu ăștia mici din jurul meu.”

De fapt, întrebarea ”ce regreți?” nu are sens în sfera estetică, e o întrebare etică. Poți regreta doar alegeri greșite din punct de vedere moral. Nu cred că există autor (sau ființă omenească pur și simplu) care să n-aibă nimic de regretat, în afară de Edith Piaf, firește. Da, din punctul ăsta de vedere regret și eu câte ceva. În ”Slow Learner”, Thomas Pynchon spunea că regretă, în textele lui mai vechi, câteva pagini ”stupide” ce cuprindeau incorectitudini politice. Cioran folosea tot cuvântul ”stupid” pentru paginile din ”Schimbarea la față a României” pe care a decis să nu le mai publice în edițiile ulterioare. Eu aș fi preferat să nu public câteva pagini, risipite în cărțile mele mai vechi, care ar fi putut întrista câțiva oameni, de la persoane până la grupuri. Rude apropiate și prieteni mi-au reproșat ce am scris despre ei, lucru care m-a dezarmat cu atât mai mult, cu cât am fost complet inconștient, în timp ce scriam, de potențialul ofensator al acelor pagini. Spre ușurarea mea, nu e nimic atât de grav ca să nu pot dormi nopțile. Regretul însă rămâne.

Uitându-vă la literatura care se scrie acum, peste tot în lume, care ar fi, pentru dumneavoastră, motivele de entuziasm și, pe de altă parte, care ar fi rezervele?

Mircea Cărtărescu: Ar fi o mare exagerare să spun că sunt la curent cu ce se scrie acum în lume. De fapt, în ultimii zece ani, mai mult am recitit decât am citit. Jocul ăsta cu ”mă țin la curent” devine foarte plicticos cu trecerea vremii. Acum ești la curent, după un an vezi că nu mai ești. Nu cred că există ”literatura care se scrie acum”, în sensul unei coerențe și consistențe a câtorva formule literare. Problema literaturii de azi e: ce cărți ies la suprafață? Pentru fiecare carte mare, pentru fiecare autor mare, există o sută de cărți și autori la fel de mari care nu vor ajunge niciodată pe buzele tuturor. De multe ori, ca în cazul lui Bolaño sau al lui David Foster Wallace, autorii devin celebri la mult timp după moarte. Tipurile de scriitură imediat vizibile azi (mă refer acum la proză, pentru că poezia e cu adevărat de neurmărit: câți știau de existența Louisei Gluck?) sunt diametral opuse, și aș spune că sunt mai degrabă tactici de supraviețuire: minimalismul ”cehovian” al unor autori americani pe linia Cheever și Richard Ford și romanul monstruos, total, post-pynchonian al lui Wallace sau Whitehead. Cred că ambele provin, până la urmă, din faimoasa expresie a lui Pynchon: trăim azi într-o epocă post-ironică.

Am spus că formulele romanești sunt mai curând mecanisme de supraviețuire, pentru că, să nu ne facem iluzii, literatura ”de calitate” e azi pe cale de extincție, ca tot ce e de calitate. Concurența la care ea (nu) face față azi vine din zone diverse și e strivitoare: literatura comercială, literatura non-ficțonală, literatura eticistă, filmul, jocurile video, industria media în general. Starea de semi-alfabetizare a societăților de azi. Dar mai ales câmpul politic și ideologic care distorsionează totul. Literatura ”adevărată” nu înflorește, ci supraviețuiește azi, și viitorul ei (ca și al nostru) e sumbru.

Cu atât mai mult îi prețuiesc pe cei care, ca artiști, nu fac nici un pact și nu se-nrolează în nici o armată, ci rămân fideli convingerilor lor și tradiției occidentale în care-au crescut. Nu poți scrie decât din convingere artistică, tot ce scrii ca militant iese fals. Ideologia ta o poți exprima în articole și-n postări în mediile sociale, eu cred în nevoia implicării artistului în problemele lumii și, la modul meu stângaci și naiv, am fost și eu mereu implicat. Dar poezia și proza ar trebui să rămână libere de constrângeri.

Care este cel mai de preț lucru pe care vi l-a adus/furat succesul?

Mircea Cărtărescu: Mai întâi – succesul este relativ și alunecos. Poți avea succes în familia ta, în bula ta, în cartierul tău, în țara ta, pe minuscula ta planetă. În Laniakea. Despre care succes e vorba? Al vânzării cărților? Al cronicilor și recenziilor? Al premiilor? Al legendei? Succesul de ieri? Succesul de azi? O spun cu toată sinceritatea: pentru mine, însuși acest cuvânt nu-nseamnă nimic. E un cuvânt-giruetă, poți fi lăudat sau înjurat cu el. Eugen Simion, care nu mă iubește deloc, mă numește mereu ”un autor de succes”, vrând să spună că am succes comercial, dar nu și valoare. Mulți conectează, de fapt, anonimatul și insuccesul cu legenda marilor scriitori. Pentru foarte mulți e imposibil ca un autor foarte cunoscut să fie și foarte bun. Dacă ai succes de vânzări, e imposibil să fii și valoros, pentru că succesul tău îl decide gloata care-ți cumpără cărțile, nu puținii cunoscători.

În latină, altus însemna și înalt, și adânc. Sacer era și sacru, și blestemat. Succesul, aș spune, face parte din familia asta de cuvinte cu sensuri diametral opuse. Când ai succes, ești sacer, sacru și blestemat. În literatura română sunt legendari autorii care ”n-au avut succes”. Ei sunt cei în jurul cărora se țes miturile și se înfiripă cercurile de adulatori esoterici: Eminescu însuși, Bacovia, Mateiu Caragiale, M. Blecher, Gellu Naum, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu. Pe când cineva perceput ca fiind ”prea de succes”, ca Sadoveanu, Minulescu, Arghezi, Sorescu, chiar Nichita Stănescu au avut mereu și detractori. În realitate, aceste două linii sunt amestecate valoric și nu au nicio relevanță. Succesul însuși sau lipsa lui nu au relevanță estetică, ci doar sociologică. Sunt preferințe ale lumii dintr-o anumită epocă, la fel ca și modele vestimentare. Goethe a avut succes, Kleist n-a avut. Kafka n-a avut succes, Faulkner a avut. Márquez a avut un succes imens, José Lezama Lima n-a avut. Și ce dacă?

Pentru mine, de-a lungul celor 40 de ani cât am înotat în acidul sulfuric al lumii literare de la noi, ideea de succes n-a avut, de asemenea, nici cea mai mică relevanță. Am fost fericit când mi-am publicat cărțile, am suferit enorm când ele mi-au fost contestate pe nedrept (sau pe drept), dar nu m-am uitat vreodată dacă oamenii întorc capul după mine pe stradă. Când ești vizibil devii sacul de box al tuturor. Nimeni nu e interesat să scrie că un ins oarecare dintre cei aproape 3000 de scriitori înregistrați oficial la noi e prost. Aproape că nu există cronici negative în revistele noastre. Dar scriind despre un autor cunoscut că e prost faci o știre, lumea citește, tu, criticul, ieși în evidență. Nu adevărul, ci paradoxul stârnește oamenii. Notorietatea îți face dușmani, stârnește invidie și gelozie literară. Cine nu știe ce înseamnă asta, îi doresc să nici nu afle vreodată. Ca în povestirea lui Joseph Conrad (ecranizată splendid, sub numele ”Dueliștii”, de Ridley Scott), sunt și eu urmărit de decenii încoace de inși care-mi fac rău continuu, deși pe unii nici nu-i cunosc, iar altora le-am făcut doar bine. E de necrezut câtă ură am stârnit fără să mișc un deget, stând, pur și simplu, la masa de scris și scriind. Dacă mi-a adus ceva ”succesul”, asta mi-a adus.

(De ce) Nu mai puneți de un cenaclu?

Mircea Cărtărescu: Poate m-ar mai distra, dar, știți, am 64 de ani. Scriu cifra asta cu oroare, nu-mi vine să cred. Ieri eram încă o tânără speranță. Vârsta asta n-are legătură cu mine, cum mă percep interior, dar are legătură cu felul în care sunt perceput și cum se raportează alții la mine. De la o vârstă încolo simți că ești încet împins spre margine, nu neapărat pentru că nu mai faci față valoric sau conceptual lumii noi și celor mai tineri decât tine, sau pentru că ”ai pierdut contactul cu realitatea ultimilor ani”, ci pur și simplu pentru că oamenii se satură de tine, de mutra ta, de cărțile tale, prea ai fost acolo de când veacul. Lumea literară de la noi s-a săturat de atât Cărtărescu, și eu m-aș fi săturat în locul ei, ca să fiu sincer. Cândva ai reprezentat viitorul, acum reprezinți trecutul, orice-ai face, orice ai scrie, pentru că tu ai construit trecutul lor, pe care ei stau acum, cel care e sub picioarele lor: cine se uită la pământul de sub tălpi? Când Sadoveanu a publicat ”Creanga de aur” practic n-a avut cronici: încă o carte de Sadoveanu, ce mai era de spus? Bach era numit de cei mai tineri ca el ”o perucă bătrână”. Anul acesta am simțit și eu, prima dată, fără să fiu nici Bach, nici Sadoveanu, că intru în altă vârstă. Unii o simt la 40 de ani, alții la 50. Aș fi preferat să n-o simt niciodată, să fiu nemuritor ca Șora sau ca Nora Iuga. Dar nu sunt, din păcate, făcut din plămada lor.

Nu cred că poți face un cenaclu dacă oamenii nu te percep ca pe un congener, un egal, un membru al familiei. Aveam doar cu 15 ani mai mult decât cei cu care lucram în cenaclul Litere, acum două decenii. Nu era nici o problemă. Eram o gașcă, nu eram eu șeful, nici persoana cea mai importantă. Puneam scaunele în cerc, ca să nu existe un loc privilegiat. Așa mă simțeam bine. Simțeam ca pe un mare privilegiu faptul că eram acceptat, că mi se spunea pe numele mic. Acum – nu știu cum aș fi văzut de cei cu 30 sau 40 de ani mai tineri. Mă enervează deferența care mi se arată, pluralul politeții care te ucide, stângăcia relațiilor cu cineva de altă vârstă. Ar fi poate frumos o vreme, dar la ce bun? Pe de altă parte, în grupul celor cu care lucrezi vor fi mereu 2-3 care se vor simți neapreciați, nedreptățiți de tine, și care te vor înjura apoi toată viața. E greu să spun cât rău mi-au făcut doi sau trei dintre cei de la ”Litere” ca mulțumire că timp de 6 ani, fără nici un fel de plată, mi-am pierdut o seară pe săptămână ca să-i ajut să ajungă scriitori. Nu mai vreau asta și nici nu mai pot primi noi detractori: locurile sunt ocupate, se stă și în picioare.

Care este your guilty pleasure în materie de poezie românească?

Mircea Cărtărescu: Cred că toți avem câteva guilty pleasures comune, pentru că există un fel de traiectorie aproape obligatorie a unui viitor poet printre poeții trecutului. De pildă, Bolintineanu. Poet academic și rigid, dar și voluptuos în Orientale, de o înveselitoare expresivitate involuntară. Când, în mijlocul unui poem eroic, bardul spune ”Căpitanii trage spadele din teacă”, mor de bucurie. S-au făcut câteva încercări de a-l scoate din lada de gunoi a istoriei poeziei, dar nu prea au prins, spre mulțumirea mea: așa, rămân unul dintre rarii lui admiratori. Apoi, Topîrceanu. Nu e mare poet, dar cine nu și-a-nceput voiajul prin poezie cu el? Eu îl știu pe de rost de la zece ani. A trecut acceleratul. Cri-cri-cri, toamnă gri. Zâna melopeelor. Prima poezie la care am fremisat vreodată începea cam așa: ”Frumoasă ești, pădurea mea,/ Când umbra-i încă rară…” Inevitabil, pe la 16 ani, urmează Blaga, cu gimmick-urile lui nietzscheene, care la vârsta aia ți se par afurisit de poetice și de adânci: De unde are raiul lumina? Îl luminează iadul cu flăcările lui… Și fata cu ochii negri din care curge noaptea. Și gorunul din care ți se face sicriul. Adevăratele mele plăceri greu de mărturisit mi le-au adus poeții, uitați acum, din antologia ”Poezia română modernă” a lui Manolescu: Camil Baltazar, N. Crevedia, știu eu, Adrian Maniu, Dan Botta… Îi citeam cu voluptate, și unele poeme chiar meritau: ”Elegie, alcool celebrat în rugină,/ Incendiu scuturat în efemere de lumină”… ”O țărăncuță albastră/ te înfierbântă ca o nevastă”. Și azi îmi plac foarte mult, fără să fie guilty pleasures, câțiva poeți ”neomologați” de contemporani, lăsați pe nedrept într-un fel de limb al outsiderilor, ca Bogdan O. Popescu sau ca Marius Chivu din ”Vîntureasa”.

De unde vă extrageți și cum vă mențineți încrederea în scris?

Mircea Cărtărescu: Spuneam undeva că, între atât de mulți scriitori, eu sunt doar un om care scrie. Nu e aici niciun fel de falsă modestie sau falsă auto-diminuare. Cărțile mele au puțin de-a face cu ce scriu romancierii sau nuveliștii adevărați. Dar nu sunt nici poeme, cum s-a spus și am spus-o și eu prea des. Habar n-am, de fapt, ce sunt. Peste tot unde s-au comentat, s-a vorbit de onirism, fantasme, lumi subterane, adică de ceea ce rămâne la o lectură tipologică, nu una adevărată. E okay, există în ele și nivelul ăsta imediat vizibil, ”neoromantic”. Dar cred că e și destul realism, umor, ironie, social-politic.  De câte ori am încercat să-mi ies din tipare, ca la ”Orbitor” vol. III, critica s-a revoltat: rămâi la visele și la copiii tăi! Lasă-i pe alții să scrie despre comunism, securitate și revoluție! Aceiași critici mă ceartă apoi că toate cărțile mele seamănă una cu alta. Nu vreau să spun că o fac doar cu răutate, fiindcă au ceva cu mine. Vegheză de fapt la puritatea mea ca frații corsicani la fecioria surorii lor. Cumva, scriitorul ”consacrat” e privit în lumea literară cum e popa în sat: toți au voie să păcătuiască, dar nu și el. Toți se fălesc cu sfințenia popii, care sfințește la rândul ei tot satul. Și vai de el dacă e prins că încalcă vreo poruncă. Puțină lume știe ce-nseamnă să trăiești o viață cu sabia asta atârnată deasupra ta: la prima carte care pare mai slabă decât celelalte, sau altfel decât ele, îți sar toți în cap: cum, tu, autorul nostru astral, să ne faci o asemenea rușine? Într-o lume literară normală, unui scriitor care-a scris cinci cărți bune i se permite să scrie și una proastă, fără să-și piardă total și definitiv reputația, cum se-ntâmplă în lumile sălbatice. Salinger a scris cărți mai ciudate spre sfârșitul carierei, dar eu, cel puțin, îl iubesc mai mult pentru ele, cred că au fost necesare și că fac parte din opera lui ca și capodoperele de la-nceput. Critica noastră, pe ansamblul ei (și cu excepții strălucitoare) e isteroidă, prăpăstioasă, fără memorie, judecă fiecare carte în sine, ca și când ce-a scris un autor ar fi un vraf de cărți, nu un sistem purtând o ungula leonis colectivă. Dacă aș fi depins de opinia critică de la noi, aș fi fost de mult distrus ca autor.

Nu am propriu-zis încredere-n scris. De fapt, nu știu să fi făcut altceva vreodată. La drept vorbind, nu știu să trăiesc fără să scriu: chiar și-n perioadele când nu pot scrie, scriu totuși zilnic (în jurnal). Așa am trăit eu. Socrul meu are 80 de ani și cosește și acum toată vara, deși nu mai are nici o nevoie să facă asta. Așa a fost viața lui. El n-are-ncredere-n cosit, ci e pur și simplu un om care cosește. Dacă s-ar opri, și la 80 de ani, probabil că ar muri de inimă rea.

Ce ați fi vrut să nu se spună despre scriitorul Mircea Cărtărescu și s-a spus?

Neadevăruri. Dar de asta nu scapă nimeni. Nici nu vreau să spun aici prea multe. Vreau doar să sper că unii dintre cei care-au scris și-au colportat neadevăruri despre mine regretă acum. Nu mă refer la adversarii politici și la infamiile lor, de ele nu voi scăpa niciodată, ci la scriitori pe care-i respect și care m-au surprins cu câte-o pagină despre mine de un neadevăr, factic și psihologic, de care mi-e mie rușine. Visez la momentul în care unul dintre aceștia îmi va trimite un mesaj în care să-mi scrie doar atât: îmi pare rău. Dar nu cred că voi avea vreodată parte de asta.

Altfel, nu știu ce se mai spune/scrie despre mine, și nici nu sunt curios. Cred că mai nimic. Condiția mea între scriitorii români este singurătatea, m-am resemnat cu asta. Și nu de ieri-alaltăieri, ci dintotdeauna, de când citeam în Cenaclul de Luni. Am încercat mereu să fiu defensiv și prevenitor, să nu cumva să ofensez pe cineva din neatenție. Am scris cât am putut de bine despre cei la care țin și pe care-i admir. De 30 de ani îi predau pe toți la universitate. De câte ori m-am văzut cu ei am fost prietenos și deschis. Nu mi-a folosit la nimic. Am fost mereu adversarul lor natural. Cu atât mai mult i-am prețuit pe cei câțiva care mi-au fost alături de-a lungul timpului. S-au cam subțiat și ei în ultima vreme, de parc-ar fi aflat și ei, în sfârșit, cu cine au de-a face. Fiecare scriitor scrie ca să fie iubit. Când ajungi să fii urât pentru că scrii, e foarte rău, ceva nu e-n regulă și ajungi să-ți faci clipă de clipă procese de conștiință.

Distanțare fizică impusă vs. auto-recluziune. Folosește în vreun fel distanțarea socială (ca normă) scrisului? În ce fel? Dar cititului?

Mircea Cărtărescu: Dacă e vorba de pandemie, ea n-a schimbat prea multe în viața mea, în afară de faptul că aproape m-a omorât. Altfel, doar am ieșit mai rar la o bere cu prietenii și m-am uitat mai mult pe ”Netflix”. Dar nu cred că doar despre pandemie e vorba în întrebare, ci despre condițiile necesare scrisului. Ce-ți trebuie ca să poți scrie și ce te-mpiedică să scrii. În ”A Room Of Her Own”, Virginia Woolf arăta cât de mult contează, pentru demnitatea, independența și dezvoltarea interioară a unei femei, un spațiu doar al ei, în care să poată fi nu masca socială impusă de prejudecățile vremii, ci ea însăși. Acest spațiu îi e necesar și artistului. O cameră în care să fii singur. Un echivalent al craniului tău, în care ești singur cu tine. Și cum spațiul e în cele din urmă spațiu-timp, ai nevoie și de camera ta de timp, în care să fii de asemenea singur. Pentru mine a fost mereu un privilegiu să am spațiul-timp al meu propriu, și sunt infinit recunoscător celor care mi l-au oferit, sacrificându-și ei, uneori, din spațiu-timpul lor. Am avut camera mea la părinți, cu care-am stat până pe la 30 de ani. Apoi am trăit în familiile mele proprii, la diverse etaje în blocuri muncitorești, în care, dacă n-am avut camera mea, am scris ani de zile și-n bucătărie. Dar în general am avut unde să trag o ușă după mine și mi s-a rezervat mereu puținul spațiu excedentar, cu înțelegere și solidaritate. Abia la 52 de ani am avut o casă pe pământ. De atunci, problema condițiilor de scris n-a mai fost o problemă. În casa asta, pentru prima dată, și Ioana, și eu am avut, fiecare, ”a room of our own”. Când scrii în propria ta cameră, având propriul tău timp la dispoziție și propria ta cafea pe birou, și ușa trântită în fața lumii enorme, poți spune că ești cu un pas înaintea lui Faulkner, care a scris multă vreme noaptea, în subsolul unei fabrici, pe o roabă răsturnată. Doar că pasul ăsta, care-ți dă demnitate, nu-ți dă și talent, inspirație, nu mai vorbesc de geniu.

Vreau să spun că toată recluziunea din lume și toate condițiile pentru scris sunt bune și importante, dar ele nu te fac scriitor. Uneori scrisul presupune eroism, luptă cu greutățile, cu copiii mici, cu alcoolismul, cu șomajul, cu bolile, cu editurile care-ți disprețuiesc munca. Cu cât înaintezi în vârstă, lupta se dă tot mai mult cu tine însuți, cel de acum 20 sau 30 sau 40 de ani, cel care ți-a furat lumea și ți-a scris cărțile, te-a stors până la ultimul strop de talent și de vlagă, încât tu nu mai ai acum despre ce scrie și nici nu mai găsești resurse morale ca să mai scrii, în ciuda prosperității pe care atâția ți-o invidiază. Așa cum Joyce mi-a furat șansa de-a scrie ”Ulysses”, autorul ”Nostalgiei” de-acum 30 de ani mi-a furat pentru totdeauna șansa de-a scrie acum ”Nostalgia”. Îmi vine să-l strâng de gât pentru asta.

Care este hobby-ul scriitorului Mircea Cărtărescu? Povestiți-ne o întâmplare neobișnuită din spatele acestei preocupări.

Mircea Cărtărescu: Ei, iată o întrebare cu adevărat indiscretă. Am mai multe interese dincolo de scris, la diferite niveluri de implicare, dar e într-adevăr unul care mi-a invadat, treptat, întregul câmp existențial, devenind nu doar mai mult decât un hobby și mai mult decât un interes arzător, ci și un fel de justificare a vieții mele, mai adâncă decât literatura pe care o scriu. Cam în felul în care Vedanta devenise obsesia și mântuirea lui Salinger în ultimele lui decenii de viață. Pasiunea asta meticuloasă și detectivistică a mea mi s-a insinuat și în scris, în așa fel încât a trebuit să-mi despart jurnalul în două și să rezerv jumătate doar pentru ea. Așa că acum scriu în două jurnale paralele, din care doar unul e destinat publicării. Pierd zilnic ore în șir cu pasiunea asta, urmărind filmulețe pe You Tube și citind pe computer tot ce găsesc în legătură cu enigma care mă devorează.

Mi-e imposibil să spun aici despre ce e vorba, și nu doar pentru că nu știu prea bine nici eu. Prefer să mai adaug câteva ”hobby”-uri adevărate și nevinovate, guilty pleasures, vorba voastră. Pot mărturisi, deci, că mă joc mult pe computer, am un Mac cu ecran de 27 de inches taman bun pentru asta. Vara asta am terminat, cred, de câte trei ori și ”Borderlands 2”, și 3, acum încerc un joc de supraviețuire, ”Soma” (nu-l recomand), mă joc curent și pe room escape games, mai ales serile, când nu pot face nimic altceva. Dar unde sunt jocurile de altădată, cu care mi-am pierdut nopțile în anii 90 și 2000, ”Heroes of Might and Magic”, ”Warcraft”, ”Doom”, ”Heretic”, ”Hexen”?… Mai mișto decât tot ce se face acum, în ciuda graficii primitive și pixelate a vremii… Se mai face totuși câte-un efort și azi, ca ”Machinarium”, de pildă. Genială și extraordinar de rewarding a fost pentru mine seria ”Myst”, acum vreo zece ani, mă topeam de plăcere de fiecare dată când se descuia ceva cu un clic…

Ar mai fi și cărțile de popularizare științifică, din care-aș citi la nesfârșit. Cred că în momentul ăsta cam 70 la sută din ce citesc sunt cărți despre matematică, fizică cuantică, embriologie, cosmologie, tehnologii de toate felurile, biologie și genetică. E și aici o diferență între mine și mai toți scriitorii pe care-i știu. Ei citesc numai literatură, sau cel mult literatură și ”umanioare”. Pentru mine, să înțeleg lumea e mult mai important decât să scriu cărți. De fapt, scriu și cărțile tot ca să înțeleg lumea. Cât stai cu nasul numai în lumea literară, ți se pare că poezia și proza sunt culminarea Creației. Dacă ieși puțin să respiri aer liber, vezi că ”there are more things in heaven and earth…”

Îmi e tare dor de Mendebil – ce mai face?

Mircea Cărtărescu: Și mie! Din păcate, Mendebilul a murit acum trei ani la Arad. Am aflat asta cu tristețe de la un alt personaj din aceeași povestire, Lucian (Luciosu), cu care m-am văzut atunci prima dată după 45 de ani. Pe copilul poreclit Mendebilul îl chema de fapt Adrian. Povestea lui se petrece în 1970, în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic, când echipa României a jucat la Guadalajara în ”groapa cu lei”. Cu un an înainte, în preliminarii, România fusese arbitrată într-un joc de un arbitru spaniol numit José Maria Ortiz de Mendebil, care devenise deodată faimos prin excentricitățile lui (când un jucător nu i-a auzit fluierul, și l-a scos din gură și i l-a aruncat în cap). Numele arbitrului, Mendebil, devenise echivalent la noi cu ”descreierat”, ”nebun” (de fapt, în catalană, înseamnă ”casa de pe deal”). Așa a primit țăcănitul de Adrian porecla ”Mendebilul”. Când am scris povestirea nu știam toate astea, credeam că mendebil e o deformare sau prescurtare de la ”debil mintal”.

Acum doi ani am văzut, la Guadalajara, celebrul stadion Jalisco, unde Neagu, Dumitrache, Lucescu, Sătmăreanu, Dinu, Dembrovschi etc. (vai, nu și Dobrin!), au ținut în șah Brazilia în 1970.

Cum vă gândiți despre moarte?

Mircea Cărtărescu: În nici un fel. Nu e una dintre obsesiile mele. E adevărat că ultima mea carte, ”nu striga niciodată ajutor”, e destul de morbidă, dar ea, practic, nu e scrisă, ci doar publicată de mine. Vreau să spun că e produsul unei transe cu care eu n-am avut nimic de-a face. Iar de publicat, am publicat-o ca pe un act de pietate și de umilință, din recunoștință  pentru că, vara asta, poemele din carte mi-au salvat viața.

Acum câteva zile m-am operat cu anestezie generală. Nu mi-a fost teamă de operație, ci de anestezie. Nu mai făcusem niciodată. Aveam deci să mor pentru două ore, să mor cu adevărat, fiindcă eu sunt conștiința mea, nu bătăile inimii mele. Nu știam cum avea să fie. Pe masa de operație, anestezista mi-a spus: ”Acum gândiți-vă la ceva frumos.” M-am gândit la Ioana și am zâmbit larg. Probabil că arătam prostește, dezbrăcat pân-la brâu, cu acu-n venă și zâmbind. Apoi n-a mai fost nimic: eram treaz, perfect lucid, dar în altă cameră și cu operația terminată. Unde a fost cumplita moarte a conștiinței, chiar și pentru două ore? Nicăieri. Unde am fost toți înainte să ne naștem. Mi-e teamă de suferință, dar nu de moarte.

Vorbiți întotdeauna la superlativ despre editura și editorii dvs. și sunteți, fără îndoială, unul dintre farurile lor. Curiozitatea mea ar fi dacă editura încearcă să vă impună în vreun fel un ritm al aparițiilor și dacă în timp ce scrieți o carte aveți vreun fel de dialog cu editura privind conținutul, data estimată a finalizării manuscrisului sau orice administrative de genul acesta. Și încă ceva: îndrăznește redactorul să intervină în vreun fel în textele dvs.?

Mircea Cărtărescu: Din păcate, doi dintre editorii mei străini mi-au mutilat textele fără să-mi ceară acordul, fără măcar să-mi spună. E motivul pentru care, deși erau nume mari, m-am despărțit de ei. Nu vreau să spun acum despre cine e vorba, mai ales că sunt lucruri vechi. În general, însă, editorii îmi sunt prieteni, uneori foarte apropiați. Mi-e foarte greu să lucrez cu cineva care nu dă niciodată nici un semn, nici măcar nu vrea să mă cunoască. Am și astfel de situații. În România, cum știți, lucrez de 27 de ani aproape exclusiv cu Humanitas. Și de dl. Liiceanu, și de Lidia Bodea mă leagă o sinceră prietenie. Nu există nici un singur lucru pe care ei să mi-l fi impus vreodată, nici în privința ritmului, nici a conținutului cărților. Nici eu nu mă uit pe contracte când le semnez (nu am negociat niciodată cu nimeni suma scrisă în contracte, am dat cărți în străinătate și pe 25.000 de euro, și pe 250 de euro, și pe gratis). Redactorii cu care am lucrat la Humanitas (în ultima vreme lucrez aproape numai cu Lidia) nu-mi fac decât corecturi triviale, litere scăpate, mici inadvertențe etc., pentru că știu că le dau manuscrisele deja bine lucrate. Sunt un om conștiincios, aș fi putut fi un redactor sau un corector bun. Firește însă că-mi scapă unele lucruri și că patru ochi văd mai bine ca doi. Am mai povestit undeva cât m-am războit cu un corector care, la trei corecturi succesive, mi-a scris ”vițeluș” în loc de ”vitelus” într-un context filosofic înalt, și ”vițeluș” ar fi rămas dacă nu mai făceam o ultimă corectură în șpalt, înainte ca volumul să intre-n tipografie…

Cât vă stimulează/inhibă faptul că sunteți considerat cel mai important scriitor român contemporan?

Mircea Cărtărescu: Eu nici n-am citit, nici n-am auzit fraza asta în legătură cu mine. Poate că plutește undeva-n aer, sau e spusă de unii profesori de liceu. Dar dacă există, fie și subînțeleasă, ideea asta e pură otravă. Nimic pe lume n-ar putea face mai rău unui autor. Doar fraza asta și e destul să-ți faci dușman fiecare dintre cei 3000 de scriitori de care vorbeam. Îndată ce ”ești considerat cel mai…”, nu mai ai scăpare. În cazul meu, nici măcar fraza asta nu e necesară. Mai demult, cineva s-a revoltat că se vorbește prea mult de cărțile mele de proză: ”Sunt astăzi la noi cel puțin 30 de prozatori mai buni decât Cărtărescu.” Și îi și înșira într-o listă pe toți cei 30. Tipul ăsta nici nu s-a gândit că îmi face de fapt o onoare: e minunat să fii clasat pe locul 31 din vreo 2000 de prozatori câți numără literele românești de azi. Tot înseamnă că ești în elită. Tot ești considerat mai bun decât aproape toți.

Besides, fraza e, firește, stupidă și primitivă. Vai de cultura unde unul este cel mai important. ”Dacă ar fi posibile clasamente în literatură”, spunea Nichita Stănescu, ”cel mai mare scriitor român ar fi Dinamo București”. Așa și este. Să mă ferească Dumnezeu să fiu cel mai important scriitor român sau rwandez sau american sau mondial. Sau să fiu ”considerat” așa. Eu nu mă compar cu nimeni, nu depind de părerea nimănui, sunt un om singur și vulnerabil, în afara oricărei grupări de orice fel, dar pân-acum am reușit să supraviețuiesc.

Prin urmare, dacă vrea cineva de la mine titlul de ”cel mai important scriitor român de azi” i-l dau cu plăcere pe gratis, pentru mine nu înseamnă nimic.

Sunteți bine?

Mircea Cărtărescu: Oficial, da, îmi merge bine. Mulțumită și vouă, care-ați avut gentilețea să-mi trimiteți întrebările astea. M-am simțit deodată înviorat de atenția voastră. Îi mulțumesc lui Bogdan Coșa pentru inițiativă. Nu trăim vremuri bune pentru literatură, nici vremuri bune să fii tânăr. Cu atât mai mult mă bucur că scrieți și că sunteți tineri. Făceți-vă acum toate nebuniile. Mai târziu o să fie cam târziu.

Este o întrebare la care ştiu că aţi mai răspuns în trecut, dar mă gândesc că răspunsul poate fi diferit, având în vedere faptul că trăim cu totul alte vremuri (şi nu mă refer doar la pandemie). Credeţi că alegerea pe care aţi făcut-o la un moment dat (sau poate în mai multe rânduri) de a rămâne în România a fost, din punct de vedere personal, profesional, cea corectă? Care ar fi putut fi avantajele, respectiv dezavantajele, astăzi, dacă aţi fi ales diferit?

Mircea Cărtărescu: În decembrie 1990, la sfârșitul bursei mele din America, eram pe aeroportul JFK din New York, păzindu-mi cele două valize uriașe, imposibile, de neclintit (pe-atunci valizele nu erau pe roți, trebuia să cauți cărucioare ca să le transporți). Mai aveam o oră până la îmbarcarea spre casă. Mă durea capul de atâta nehotărâre. America fusese paradisul. Aveam prieteni acolo și posibilitatea unei slujbe. Nu era nici o problemă să rămân și să-mi chem apoi familia. Poate-ar fi trebuit să am încredere în maturitatea și-n discernământul meu, dar n-am avut. Am scos din buzunar un quarter, m-am uitat la el o vreme și m-am hotărât: fie ce-o fi, voi face cum spune bănuțul ăsta uzat, aproape fără luciu, cu profilul lui George Washington pe-o parte și cu vulturul pe partea cealaltă. Capul înseamnă că rămân, mi-am zis, pajura – că mă-ntorc acasă. Dintr-un bobârnac l-am aruncat în aer, s-a rotit o vreme acolo și-a căzut pe dalele  de piatră, unde și-a continuat o vreme rotirea. Când a rămas imobil, am văzut imaginea unui vultur tocit și mi s-a strâns inima. Peste o oră eram în avion.

Nu-mi pot atribui, deci, mie însumi cea mai mare greșeală a vieții mele. E și asta o consolare. După aceea, lucrurile n-au mai fost atât de dramatice, am trăit mai mult afară, cu lungi burse sau slujbe universitare la Berlin, Viena, Budapesta, Amsterdam, Stuttgart, Graz, Bellagio. Mi-a păsat tot mai puțin de locul în care trăiesc, pentru că am trăit tot mai mult în ficțiunile mele. Azi mi-e total indiferent dacă locuiesc în București sau în San Francisco sau în Bogota. Am văzut lumea, m-am bucurat enorm de fiecare loc nou (de America de Sud, în ultimii ani, o fantastică revelație pentru mine), și sper că și voi, și eu vom mai avea ocazia unor călătorii, pentru că mie, cel puțin, nimic nu mi se pare mai bun pentru minte și inimă. Faptul că am rămas în România în toți acești ani a fost un uriaș impediment pentru ”cariera mea internațională”. Dar azi nu-mi mai pasă de nici un fel de carieră.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Ernst Jünger | Paris, 29 mai 1941

Există pagini de jurnal mai tulburătoare decât orice povestire – de exemplu, însemnarea lui Ernst Jünger din Paris, 29 mai 1941. Traducerea din limba germană îi aparține Vioricăi Nișcov.

VĂSIEȘ X BAGHIU

În avanpremieră, o întâlnire deosebită între poeții Alex Văsieș și Ștefan Baghiu.

3 poezii de Georgiana Bozîntan

B.C.: De ce scrii? Ce vrei de la arta ta?
G.B.: E o încercare de a stabili un echilibru cu non-umanul (aș vrea să evit cuvântul criză, sincer).

Ce rămâne dintr-o mamă?

Karl Ove Knausgaard zice despre „Nefericire împăcată” că este una dintre cele mai importante cărți în limba germană ale literaturii contemporane. Și nouă ne-a plăcut – din seria de autor dedicată lui Peter Handke de editura Art e cea mai tare. Citiți un fragment în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian.