Scrii într-un poem care deschide volumul „Posibilitatea de a nu face nimic e prima condiție ca să poți face totul”. De câte ori te-ai ghidat după această „mantră” și unde te-au purtat căile ei?
Posibilitatea de a nu face nimic e o idee subversivă în lumea noastră grăbită, care echivalează starea de a fi permanent ocupat cu o virtute morală. Cu toate acestea, posibilitatea de-a nu face nimic (pe care doar noi înşine ne-o putem dărui) ne-ar face mai fericiți și mai împliniți, în cele din urmă. Zilele în care aş fi putut să nu fac nimic sunt rare şi miraculoase, sunt zilele în care am scris cele mai multe pagini. N-aş spune cu siguranţă că se verifică în sensul că este prima condiţie, însă îmi îndemn copiii (versul din poem este „Nu e nicio ruşine, fiule, posibilitatea de a nu face nimic e prima condiţie ca să poţi face totul”), să încerce şi această variantă.
De la insecte la golfuri maritime, lumea care populează volumul este tot mai reactivă, se deschide imaginației „primului pescar” care va lua contact cu ea, continuând și luând în vârtejul ei tot ce întâlnește în cale. Legile acestei lumi sunt îngăduitoare în fața voinței omului?
Am avut mulţi ani în minte ideea de a scrie o carte de eseuri despre plantele sălbatice în literatură, în artele plastice, istorie şi filosofie. N-am scris-o, însă această nostalgie a invitat în lumea care populează cărţile mele floarea de soare (După ciuperci), florile fiordului (Florile fiordului sunt rugăciuni simple şi decisive), micşuneaua de baltă (Lejre), frunzişuri umbroase (Într-o zi ca aceea) etc., într-un limbaj al pierderii, al absenţei lor. Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic, de aici reactivitatea, deschiderea pe care ne-o imaginăm şi tendinţa noastră de simplificare, de îmblânzire a lor. Şi da, ni se răspunde cu multă îngăduinţă. Suntem aceiaşi vânători, culegători, pescari, care încearcă să exprime în limbaje şi gesturi umane o experienţă non-umană.
Discursul din acest volum este cameleonic, îmbracă forme flexibile. Cum te adaptezi tu la lumile în care trăiești pe parcursul scrierii?
Mă adaptez dându-le voie să fie, ştiind că odată ce încep să pun condiții imaginației şi limbajului ei, totul este pierdut. Probabil că atunci când tehnologia va fi atât de avansată încât nu se va mai distinge de magie, lumile poeziei nu vor mai putea uimi pe nimeni, însă deocamdată viteza noastră de a rezona cu un vers extraordinar depăşeşte viteza luminii.
Odată integrată o altă ființă sau personaj în propriile trase (cognitive, emoționale, psihice etc.), poți înțelege mai bine și lumile pe care aceasta/acesta le-a parcurs. Când ai descoperit pentru prima dată empatia? Cum ți-o dezvolți?
Empatia am descoperit-o în copilărie, asemeni celor mai mulţi dintre noi, când ne identificăm afectiv cu cei pe care îi iubim. Dacă pathos se traduce prin sentiment, explorând mai adânc descoperim că pathos derivă în limba greacă veche din penthos, care înseamnă suferinţă. De acord, putem rezona cu personajul căruia îi înţelegem şi integrăm lumea, însă accesul către o astfel de empatie ne este livrat prin înţelegerea perisabilităţii acestuia. Perisabilitatea, faptul că murim, este motorul suprem care ne învaţă empatia. Devin atentă la omul din faţa mea atunci când mi se înfăţişează în propria lui angoasă în faţa morţii. Şi nu văd asta ca pe un act de cruzime, ci ca pe un act de înţelegere, care încetineşte modul superficial de a eticheta oamenii.
Dacă ai fi fost printre primii exploratori ai lumii, în ce zone crezi că te aventurai?
Stelele mă fascinează mai mult decât orice altă terra incognita. Dacă m-aş fi numărat printre primii exploratori, aş fi fost toată viaţa pe drum, într-o corabie sau pe spatele unei cămile, scrutând stelele cu un ochean. Orice descoperire ar fi fost neintenţionată şi pur accidentală.
În acest fir al Istoriei naturale ai schimba vreun element, fie el temporal sau material?
Pentru că nu este un volum de poeme inedite, ci o antologie de poezie, Istoria naturală are într-un fel o structură predeterminată. Singurul risc asumat a fost acela de a propune o selecţie dezlânată sau mai puţin inspirată. „Istoria naturală” este, de altfel, şi titlul unui poem din antologie. Îmi amintesc că atunci când poetul Claudiu Komartin, care este de altfel si editorul cărții, mi l-a sugerat ca titlu pentru antologie m-am bucurat şi întristat deopotrivă. Am ştiut că este cel mai potrivit titlu pentru o antologie care îşi propune să fie cuprinzătoare, recreând cronologic un parcurs pe care eu îl văd iniţiatic, dar şi că îmi asum riscul ca frumuseţea acestui titlu, care evocă minunata istorie naturală a lui Plinius, să fie mai vocală decât poemele selectate în antologie. Dacă ar fi să mai schimb ceva, aş introduce alte zece- cincisprezece poeme pe care le-am lăsat deoparte din cauza aceleiaşi exigenţe care uneori îmi condiţionează lumile.
Cât de singură te-ai simțit când scriai volumul?
Singurătatea poate fi starea care precede, pregăteşte scrierea poemului, însă nu e o condiţie a scrierii lui. N-am mai fost singură din momentul în care am tăiat un vers şi l-am înlocuit cu altul. Nu mai eşti singur atunci când vrei ca acel poem să devină cea mai bună variantă a sa, să seducă, şi să aibă un efect asupra celorlalţi. „Ceilalţi” sunt mereu în proximitatea celui care scrie, şi aş numi asta un exerciţiu de putere, nu unul de singurătate.
_
Flavia Teoc (n. 1971, Cluj-Napoca) este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai.” Unui masterat în Filosofia Culturii i-a urmat doctoratul în Filologie (2018). A publicat volumele de poezie: Înzeire (1992), Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Brațul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004) și Fiord (2014). Istoria naturală a apărut în 2021 la Casa de Editură Max Blecer. Pe lângă acestea, a mai publicat cărți de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) și studiul Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017). Este traducătoare din limba daneză și editor la editura Synapsis din Aarhus.