Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Florentin Popa | © arhiva autorului

Florentin Popa în dialog cu 15 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Vlad Moldovan, Ruxandra Novac, Alex Ciorogar, Teona Galgoțiu, Andrei Doboș, Teona Farmatu, Vlad Drăgoi, Veronica Ștefăneț, Alex Văsieș, Raluca Boantă, Ioan Coroamă, Maria Miruna Solomon, Mihnea Bâlici, Jesica Baciu și Bogdan Coșa.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum începe și care e procesul compoziției tale? Întreb pentru că n-am citit niciun rând care să nu mi se pară lucrat până la ultimul detaliu: de la felul în care se îmbină tema cu peisajul sonor al rândurilor tale și de la registrele lexicale până la figurile retorice angrenate în corpul strofelor.

Florentin Popa: Procesul începe cu luat de notițe fix pe loc – ceea ce cred că mă face destul de enervant – pentru că o fac indiferent de locație: petreceri, autobuz, în timpul conversațiilor, vizite prelungi la baie. Folosesc Google Keep pentru asta, cu color-coding, taguri și un fel de OCD pe care dacă îl aveam la job probabil că mă promovau. Notițele astea o să stea la macerat / maturat o vreme – unele câteva zile, altele câțiva ani; ideea e că dacă mă întorc la ele și încă au staying power, atunci merită folosite (dacă nu, mă împac cu gândul ca nu uităm niciun lucru care merită cu adevărat).

Apoi vine partea de asamblare a textului, unde încep cu finalul – contraintuitiv, dar e important pentru mine să știu unde trebuie să ajung. Am o regulă – nu foarte rigidă – de “2-3-1”: încep cu a doua cea mai intensă bucată, am grija să pun momente bune (dar nu mai bune) spre mijloc și termin în forță, all guns blazing.

Stilistica, retorica, prozodia – sau lucrurile pe care le numim uneori superficial formă primesc apoi șansa să aibă atenția mea activă; fiindcă am avut atâta timp să filtrez ce vreau să spun, la momentul ăla mă pot concentra liniștit pe cum vreau să spun, pe carnea mai adevărată, mai prietenoasă și mai emoțională a lucrurilor.

Încerc mă țin de tot procesul ăsta de mai sus pe tot parcursul, de la microstructură până la macrostructură – dar: dacă mă fură un lucru, o să îl urmez. M-aș urî dacă nu as face-o.

Încă de la debut ai scris poezii despre locuri. Acum, în Dezintegrare, mi se pare că locul/ localul/ locuirea devine una dintre temele tale centrale. Te ataşezi uşor de locuri? Te inspiră? Cum locuieşte poetul Florentin Popa?

Florentin Popa: Sunt nebun după locuri, cred că sunt lejer în top 10 lucruri care îmi plac alături de momente care sunt locuri, dar în timp brooo. Ce e foarte mișto la locuri e dualitatea asta dementă a lor: locurile sunt foarte sfioase, sunt aproape mereu acolo – cam ca fata obișnuită de care Cărtărescu te avertizează să nu te îndrăgostești – dar și extrem de posesive – cum sunt barurile preferate care devin un reflex; până ajungi să îți fie greu să te închipui în afara lor.

Am schimbat o tonă de chirii și îmi e greu când mă plimb aiurea să nu mă abat, să nu verific cu un fel de gelozie cine stă acum acolo, oare ce gătește, sper că se simt okay acolo.

Locurile ajung atât de strânse pe noi încât devin un snapshot al nostru, și mi se par un proxy onest pentru a vorbi de fapt despre noi înșine – poate chiar mai onest decât vocea directă. Mă seacă uneori poezia aia pur emotivă, care vrea să fie fulger la borcan – dar sfârșește prin a fi ca un scaun de plastic: atât de intimă și de niciunde încât devine generică. Îmi amintesc clar de felul în care frunzele sclipesc în soare, de copiii ăia care țin sa atingă fiecare scândură din gard, de rufele care flutură pe balcoane, și de bucuriile sau nefericirile mele – cele mai neînsemnate dintre toate lucrurile alea.

Locuiesc în Florești, un loc care – ca și Băicoi, Câmpina, Brașov, Cluj înaintea lui – are niște dealuri mari după care sa ma orientez, un râu pe-o parte, un loc cu covrigi okay și niște prieteni – adică tot ce îmi trebuie.

Cum arată o zi din viața ta?

Florentin Popa: Mă trezesc la 6, chiar 4-5 dacă vreau să scriu sau să fac niște muzică. De când ne-am luat motan, oricum nu mai e alegerea mea. Dacă nu fac artă, spăl vase de plictiseală. (Mădălina va încerca să dezmintă asta.)

Pe la 7-8 încep jobul și dau 10-20 de mailuri talpă la ore inconvenabile pentru colegii mei ca să pară că muncesc la rupere. Până la 9-10 fac 80% din muncă, pt ca sunt inapt și dizabilitat funcțional după amiaza. Tot acolo intră și editatul de podcast / păstorirea Mafiei Sonetelor dimpreună cu cinstitul ei senat. Se trezește Mădălina – și bem o cafea împreună: eu un litru de lapte în 5 minute, ea 25 de mililitri de cafea în 25 de minute.

10-12 e ora magică unde nu sunt meetinguri, așa că pornesc la o tură de comună pe jos. Uneori îmi salut vecinii, sau măcar îmi nutresc fantezia de ne saluta din balcon – experiența mi-a arătat că există o șansă statistică de 49% ca în plimbare să-l prind pe Andrei Doboș fumând pe balcon – cu un 1% extra special în care prind doar fumul în urma lui. Sunt 100% șanse ca Vlad Moldovan să fie pe balcon, cu condiția ca această acțiune să se înrâurească în mod firesc cu curgerea dimineții lui + să-l avertizezi cu o jumătate de oră înainte. Mă întorc acasă: Mădălina încă își bea cafeaua.

Pe vremuri plecam în plimbare de la 6 dimineața, dar de când am trezit/dărâmat de pe gard cheaun de somn o piscă (care a trezit un câine care a trezit un porc care a trezit un cal care a trezit un om de bine care m-a urmărit 500 de metri urlând TE-AM PRINS TU EȘTI CEL CARE FOTOGRAFIAZĂ CAPRELE VECINULUI MEU), prefer să nu.

12 – 18 e intervalul în care iau micul dejprânz și, dacă nu am meetinguri, lucrez. Dacă am meetinguri, vor fi probabil meetinguri despre cum nu am terminat chestii la job – iar în 80% din cazuri motivul e pentru că avem prea multe meetinguri. Uneori suntem toți cuprinși de un val de empatie corporate și avem neironic meetinguri despre cum avem prea multe meetinguri. Uneori – mai ales de când m-am învățat cu binele lucratului de acasă – eu și Mădălina luăm o pauză de 15 minute în care pur și simplu ne ținem în brațe.

18 – 22: timpul să îmi trăiesc viața. Dacă e rost de ieșit în oraș (sau, și mai bine, în comună) – se va efectua ieșire. Îmi place să ies mai ales în zilele impare – și nimic nu se compară cu o ciocăneală forță care să domolească din tăișul zilei de luni. Dacă nu e rost de ieșit, o să fac muzică sau mâncare – ambele foarte încet; și apoi o să bucur de ele.

23: probabil mă mint că nu dorm în timp ce sforăi pe documentare de 4 ore cu accent soothing, britanic, despre căderea imperului bizantin. Pe Mădă sigur nu o mint, în schimb.

Cât de greu a fost să lași să se vadă atâtea (în dezintegrare) după două volume cu multe pitiri și ironii?

Florentin Popa: Nu a fost atât de greu pe cât aș fi crezut – mai ales pentru că am simțit că e cumva iminent. Cel mai greu a fost să accept realizarea că nu am nepărat nevoie de lucrurile astea, că – da, sunt parte din mine – dar nu mă definesc, nu țin de ipseitate, nu sunt eu (> implicând că eu există). La început s-a simțit ca o semi-dezamăgire, foarte asemănătoare cu aia de la primul job, când delirul adolescentin că pot face orice s-a lovit cu inerție enormă de faptul că da, dar trebuie să aleg câteva.

Acum, văd asta ca pe un act de înțelegere și de compasiune – atât față de mine însumi, cât și față de ceilalți. O să explic și de ce:
Uneori îmi place să îmi enervez motanul (care e un motan super special, îl cheamă Dumitru și face aport ca un câine): atunci când se linge (pentru că e delicios), arunc două mingi deodată în loc de una – și, în loc să fugă după ele în vreo ordine, pur și simplu îngheață cu limba scoasă într-o privire de URĂ INTENSĂ extra cute.
Dar, pe când motanul își continuă linsoarea de seară, empatizez și mă întristez, îmi dau seama cât de incredibil de frustrant trebuie să fie, nu doar pentru motani ci și pentru oameni – mai ales că ori am îmbătrânit, ori sunt și eu trimis tot mai des după două mingi deodată fix când mă lingeam mai bine.

Pitirile și ironiile au fost un coping mechanism – venit atât din rușine, teamă de vulnerabilizare (care, înțeleg bine acum, e de nedistins uneori – văzută din exterior – de epatare, de flexing) cât și dintr-o dorință de a mă proteja și a-i proteja pe ceilalți de ceva care (sper să nu existe doar în capul meu, sau doar eu să-l percep așa) mi se pare o formă subtilă de abuz emoțional – de emoția raw, nediluată, care e uneori prea mult pentru un martor empatic; de poveștile pe care le aud barmanii deși nu au cerut să le audă.

Și Efrafa, și Trips sunt într-adevăr scrise în cifru – dar e (sper!) mai degrabă un cifru de substituție decât un algoritm dement și poli-criptic de obfuscare; astfel încât cine alege și vrea să audă povestea, să o poată încă face.
În Dezintegrare nu am nimic de ascuns, nimic de care să mă rușinez, nimic de care să mă tem sau care să amenințe; aici e doar tot ce vreau să împart.

Crezi în rescriere? Ți-a fost vreodată rușine de vreo poezie publicată? (Dacă da, de ce ai crede așa o prostie?)

Florentin Popa: Rescriere înainte de publicare – oricâtă. Rescriere după publicare – nu.

Simt ca poezia poate fi ca o sticlă de vin pentru alții (și se poate matura mai mult sau mai puțin frumos), dar pentru sine e mai mult ca o doză de bere odată ce a fost desfăcută – e mai bine ca unele lucruri să fie lăsate să curgă, să se golească. Auto-rescrierea e probabil cea mai tristă formă de remix, e ca și cum o trupă ar avea doar două albume: un single de debut și un best of.
Asta nu înseamnă că nu reflectez asupra trecutului, că nu caut uneori inspirație în el (uneori mă sperii de cât de mult material ajung să “reciclez”) – dar am grijă să îl recontextualizez, să evit să scormonesc stăruitor în el cu patima sau măcar intenția unei recuperări. Poate că e mai bine ca textele scrise în trecut să fie ca lucrurile uitate pe la prieteni – lucruri pe care ești okay să nici nu le mai ceri înapoi, dar de care te bucuri când le revezi / regăsești într-o vizită. Pe scurt: letting it go.

Regret virulența / imaturitatea emoțională a unor pasaje din Efrafa. Aproape niciodată nu e o idee bună să scrii în sevrajul unei despărțiri: oricâtă stăpânire de sine ai avea, bezna de după flash-ul orbitor al pierderii reduce totul la siluete alb-negru. Îmi pare rău – mai ales că eram un om ceva mai simplu care credea că spune lucruri foarte complicate. Nu pot decât să recunosc lucrul ăsta și să încerc iar: și de asta fiecare text nou e o șansă prețioasă.

Ce îți place ție pe lume?

Florentin Popa:
cârnații sticks picanți sau cu brânză de la Lidl
roșii cu brânză pă ziar
senzația ireală de claritate pe care o ai trezit dimineața devreme după o zi de post
plimbatul de dimineață, când începe să miroasă a pâine
practic dimineața, sunt masochist
sintetizatoarele și toate lucrurile pe care le atingi și fac sunet
să vorbesc complet randomly cu oameni, mai ales la ore târzii – și să îi aduc laolaltă
să scriu, dar nu prea mult
istoria și nostalgia ei
listele

Dacă ai putea vinde o poezie ca NFT care crezi că ar fi aia? (Atașeaz-o, te rog.)

Florentin Popa: Nu aș vrea să fac nimic din ce încurajează capitalismul târziu să supraviețuiască (destul fac asta la job) – așa că nu aș vinde nicio poezie ca NFT.

Dacă nu ar exista pericolul de a-mi păgubi editorii, cât și confuzia asta culturală atât de greu de evitat – în care lucrurile de neprețuit sunt uneori de nedistins de cele fără valoare (sau, mai condensat: între invaluable și worthless), aș fi perfect împăcat să nu pun niciun preț pe ceea ce creez (mai ales că simt că aș oferi ceva înapoi după cât de mult și nesimțit am piratat).

În locul NFT-urilor, prefer copyleft-ul pentru că aș vrea mai degrabă să fiu citit decât să fiu cumpărat. Dar dacă e să aleg o poezie, ar fi:

muntenia

sunt casele cu-olane și volbură în bolți
timpan de dușumea cu străchini mari, de smalț
trofee de mistreți cu broboane pe colți

de struguri și de ploaie, cu căpriori înalți
licheni pe lemnul verde, și cari în el – prea mulți
geamuri de celofan ce șuieră – tresalți

curți cu puici încălțate și cu copii desculți
brâu de piatră de munte ce se-oglindește-n bălți
stele și roți de car în porți. poți să consulți

meșteri ce turturele și sori au scos din dălți.
în ele, bătrâni mor în saltele de câlți
sau dorm cu cărți pe piept, la lămpi de 9 volți

în zori, soarele uscă chirpiciul pe la colț
și, prin uluci rărite, puii golași scot gâți

Chiar dacă tradiția e de când literatura, tu de ce ai o aversiune față de scris sau de poezie?

Florentin Popa: Adevărat grăiesc, o idee se apropie de moarte cu cât e mai explicată; dar poate că era timpul să moară și mema asta. Eu, cel puțin, sunt împăcat.

Nu am niciun fel de aversiune față de scris – și cu atât mai puțin una față de poezie (sper ca muzica să fie mângâiere bătrâneților mele măcar pe cât a fost poezia tinereților). Aversiunea mea e față de actul ostentativ de a scrie, față de o obsesie foarte modernă de livrare continuă, de writing as a service, care ajunge să fie de nedistins (cel puțin pentru mine) de shitposting neironic.

E ceva ce observ mai ales pe social media și cred că vine dintr-un fel de teamă de a cădea în irelevanță dacă nu postezi content nou, dacă nu îți ții publicul engaged. Nu o să mint, empatizez cu trendul, funcționează pe new media și e aproape necesar (ajunsesem la fel de histrionic cu programul de 2-3 meme forță pe zi când mă ocupam de Mema care PLAKE) pentru că răspunde unei nevoi reale a oamenilor, care – sincer – merită pe lumea asta o formă de alinare dacă nu constantă, atunci cel puțin previzibilă.

Însă sunt sigur că nu e pentru mine, și mă tem că nu e nici pentru poezie (sau literatură într-un sens mai larg). Ar fi acceptabil dacă obsesia asta ar căli oamenii (așa cum o face un regim aspru de pregătire fizică, intelectuală sau spirituală) și ar crește standardele și calitatea muncii lor – dar cred că nu reușește aproape niciodată să facă asta. În schimb, văd (cu ochii mei părtinitori, recunosc) cum pare să dilueze și mai mult eforturile poetice, să scoată la lumina ecranelor LCD și AMOLED (doar ca să gratifice o presiune de moment) chestii pe care dacă Nichita le scria la beție ar fi preferat să șteargă masa cu ele, sau – mai rău – pare să împingă oamenii înspre a-și extinde momentele în lumina reflectoarelor cu scandal atunci când nu au poezia la îndemână. Nu vreau să înfierez poemele astea – pentru că nimic nu e cu totul iredeemable, ba chiar deseori au câteva versuri ireale, superbe, genul ăla de daimon în care se vorbește prin tine – ci doar alegerea de a le folosi imediat, de a folosi drept mâncare ceea ce ar fi putut fi un compost excelent pentru alte poeme cu un pic mai mult discernământ.

Ăsta e protestul meu pașnic: de fiecare dată, cu aceeași frecvență și obstinație flamboaiantă când se scrie așa, eu țin să amintesc că nu scriu. Că nu trebuie să scriu fix în momentul ăsta, că mă pot bucura și respira în asta, că poezia – măcar că nu mai are și nici nu ar trebui să aibă un turn de fildeș – are încă o ogradă din aia cu poartă legată cu sârmă pe care o deschizi totuși cu sfială, oricât de ușor ar fi de intrat.

Am observat de-a lungul anilor relația specială pe care o ai cu istoria bizantină. Cum ai descoperit această pasiune și cum se resimte istoria bizantină din perspectiva unui millennial neocreștin care s-a sustras de la tradiția fundamentalistă a creștinismului dogmatic?

Florentin Popa: Salut Ioan.

Pe scurt:

https://youtu.be/QRRQQVK6nV8

Pe lung: mă doare chiar și apelativul Bizantin – un nume care în sine e o reușită a propagandei apusene denigratoare Bizantinismul implică obscurantism, intrigi, poncife, mizantropie habotnică – dar e de fapt continuarea până la 1453 (și dincolo de) a romanității cu ce am găsit și noi pe acasă. Afinitățile mele față de Imperiul Roman de Răsărit singurul sequel mai bun ca originalul sunt puțin ironice (e greu și altfel fără să cazi în naționalism / imperialism / delir al supremației) și mai degrabă culturale decât religioase.
Pentru mine, Văsiliia Romeilor e o istorie alternativă, e fratele mai mare al balcanicilor și vlahilor, un frate care i-a bătut dar i-a și apărat, care a jucat un pic prea mult barbut, un frate care a inventat furculița și motorul cu aburi avant la lettre dar nu prea a știut ce să facă cu ele. E cumva răspunsul la întrebarea suntem singuri în univers? doar că în Europa de Est, și răspunsul este acum da, dar nu a fost așa dintotdeauna.

Finalmente, Confederația thematică helleno-anatoliană sfâșiată precum cămașa lui Hristos din care au rămas doar nasturii Despotatului Epirot și ai Trapezontului e un spațiu de visare moale, levantină – și de nostalgie împletită cu sictir. E cea mai strălucitoare ruină și totodată praful care s-a ales. E, neîntâmplător, locul în care Mahomed al II-lea alege să recite, imediat după cucerire:
the spider weaves the curtains
in the Palace of the Caesars

De ce nu scrii și proză? Care ar fi diferențele tehnice și existențiale dintre cele două genuri?

Florentin Popa: Pentru că deși aș avea disciplina, nu am atenția necesară – o atenție extensivă, nu intensivă așa cum o cere poezia. Dacă aș scrie mi-ar ieși maxim niște diaristică vlăguită – așa cum probabil pare interviul ăsta. Abia dacă reușesc să mă uit la seriale (în calitate de copilot forțat) – darmite să citesc romane – și mă trezesc șoptind pe la jumate de sezon cine dracu e ăștia?

Îi respect pe prozatori și uneori tânjesc să fiu ca ei – mi se pare un fel de lifehack gen poeții îl DETESTĂ! află cum acest BAZAT și-a ÎNZECIT numărul de cititori cu un SIMPLU TRUC! – dar apoi îmi amintesc cum e jobul meu, care implică și arhitectură și inginerie de mentenanță, și simt că aș înnebuni dacă aș face doar arhitectură.

Ador sa citesc proză scrisă de poeți – e de o stângăcie augustă, de ketchup pe perle baroce, mă face să mă simt la adevărații Arnoteni. Poezia scrisă de prozatori e să mă ierți Bogdan. Oricum, nu există o separare reală sau justificabilă între “meseriile” astea – simt că o bună parte din efectul liric e pur și simplu storytelling condensat și sper să ștergem tot mai mult granițele împreună.

Spune-mi ce îți place să citești și ce nu îți place să citești. Ai simțit vreodată că ești prea influențat în activitatea ta de niște scriitori/artiști/trupe? Dacă da, cine și prin ce te-a fascinat?

Florentin Popa: Nu sunt un cititor mofturos, citesc aproape orice îmi pică în mână – de la manuale tehnice la texte antice sau sacre. Ador poezia involuntară din textele “serioase” – cum ar fi bucata asta de wiki despre începuturile literaturii vietnameze:

… sau asta despre Vlad al II-lea “Înecatul”, care-și strunește beat bidvidiul spre o moarte demnă de finalul Crailor de Curtea Veche:

 

… sau bucata asta de imn devoțional pentru Shiva (samplat de Specii și Ulver), unde toate ofrandele rare sunt – lucru care mă înduioșează enorm – făurite în imaginație:

 


Evident, sunt foarte părtinitor și dacă e să citesc beletristică, va fi cu precădere poezie. Simt că “literatura serioasă” discreditează pe nedrept toate sursele astea sau – atunci când le folosește, le apropriază foarte academic și parazitar. Îmi asum maturitatatea și deopotrivă copilăria să mă bucur de genre fiction – și cred că e timpul și pentru genre poetry. Aștept cu entuziasm pe cineva care, complet intenționat, să îi poată depăși pe Iv cel Naiv, Irina Binder sau Pavel Coruț în nișele lor – I-aș iubi neironic și dincolo de orice judecăți înguste de valoare.

Nu îmi plac pomelnicele de influențe – au în ele o dimensiune de humblebrag și pietate filială stranie. Cred că sunt sute (și lista evoluează negreșit spre mii) de artiști din toate zonele (de la literatură la muzică la arte vizuale la youtuberi) care m-au influențat și mă înfluențează profund – și trădez asta fără rușine prin (multele) referințe. Trăim – semiotic vorbind – într-o lume a influențelor; și nu îmi e rușine să spun că în ceea ce fac mă simt uneori fix ca un copil care, la o miuță, își spune în sinea lui că driblează ca Messi.

Pe lângă poezie, faci şi muzică. Cum se împacă cele două în practica ta artistică? Coabitează lin sau e mai degrabă o relaţie cu fricţiuni? Te consideri, ca să folosesc o sintagmă faimoasă a lui Mircea Mihăieş, mai degrabă un artist sonor sau cochetezi şi cu poezia de pagină – cu tot ce implică asta, bunăoară lectura în singurătate, folosind ochii şi degetele?

Florentin Popa: O să recunosc că sunt rușinat – nu am citit foarte multe despre / de Mircea Mihăieș. Am căutat pe Google și tot ce pot spune e că dacă arată atâta camaraderie empatică și umanitate în critica sa literară pe cât arată în felul în care susține după umăr ca un băiat de gașcă statuia lui Caragiale în poza de mai jos, atunci nu am de ce să mă tem:

Văd – și mă bucură – că poezia și muzica sunt tot mai des juxtapuse sau combinate în tot felul de performances. Am însă unele intuiții despre natura lor care merg în răspăr cu felul în care sunt deseori alăturate – de pildă, nu cred că sunt “înrudite”: în termeni lingvistici, nu fac parte din aceeași familie, ci din același sprachbund. Poezia și muzica au ajuns să semene pentru că au evoluat convergent sub aceeași presiune – a duratei – ca peștii și delfinii sub presiunea mediului acvatic. Există un ceas nemilos care pulsează în ambele, care le amintește că trebuie să se termine mai devreme mai degrabă decât mai târziu.

Poezia e pentru mine o artă a spațiului, pe care o pot face oriunde – dar nu oricând.
Muzica e pentru mine o artă a timpului, pe care o pot face oricând – dar nu oriunde.

Din cauza asta, se înțeleg minunat tocmai pentru că au foarte puține de împărțit – fac poezie când nu am unde să fac muzică, și fac muzică unde nu am când să fac poezie. Fraza asta sună ca un anevrism, dar cam așa e. Muzica e și incredibil de tactilă în felul ei atunci când chiar o cânți pe niște instrumente, e efectiv un fel de atingere transmisibilă, de la fizic direct la afectiv – ca să nu vorbim de momentele în care le iei oamenilor kick-ul și apoi îl dai inapoi și devin 150% gorile.

Îmi percep poezia mai degrabă în tehnici de VR sau film, în scene și cadre – cumva din perspectiva în care ai putea urca în cabina de pilot din țeasta mea și te-ai putea branșa la simțuri – unde domină vizualul, cu backround sonor și note subversive tactile sau olfactive – așa că nu sunt sigur câtă poezie de pagină e acolo; suportul fizic îmi e aproape imaterial (de fapt, aș fi fericit dacă nu am omorî copaci pentru asta). Evident, am și eu maniile mele grafice (mai ales liniile de pauză care marchează apoziții / paranteze pentru care virgulele și parantezele nu ajung) și obsesiile sonore (mai ales aliterațiile bătăioase și poliritmii pe care îi poți obține cu rejet sau măsuri sălbatice gen 13 silabe) – dar încerc să le controlez / cizelez până la punctul în care funcționează aproape pe pilot automat și sunt mai degrabă unelte decât un scop în sine.

Dacă te-ai reprofila pe game design, la ce franciza ai vrea să lucrezi?

Florentin Popa: La orice fighting game de la Capcom sau, și mai bine, Arc System Works.

Din toate câte sunt, ce joc ar fi jocul făcut de Florentin Popa?

Florentin Popa: Ar putea fi pagina 49 din Efrafa, dar îmi e și super poftă de un anime fighting game din ăla extrem de flashy cu combo-uri care dau ceasul peste cap, link-uri de 2 milisecunde și mecanici outlandish cum numai japonezii știu să facă gen cărucioare de invalizi înfipte în cur sau tunsori afro în loc de fatalități. Și, în toate astea, momentele alea zen, momentele de flow și focus pur de 5-10 secunde care se extind întru infinitate, în care degetele bagă pe controller ca pe pian cea mai brutală coreografie.

Râdem, glumim, dar ce epitaf ți-ai alege?

Florentin Popa: Râdem, glumim, dar te rog să recitești întrebarea asta și dacă ești convins(ă) că sună bine, să îți pui un reminder cu alarmă să mă suni pe la 2 noaptea cu număr privat cu vocea ușor răgușită de la somn și să-mi pui încă o dată întrebarea la telefon, apoi să o trimiți prin poștă într-o scrisoare pătată din greșeală cu cerneală roșie pe care o voi folosi sau nu ca probă în instanță.

Care e cel mai aiurea sfat pe care l-ai primit legat de literatură?

Florentin Popa: Să scap de balast.

Era cred pe la începutul anilor 2010, când încă se fetișiza destul de rigid (spun încă de parcă a trecut asta întrutotul) biografismul minimalist. Nu e un sfat 100% rău în sine – dar e oribil în context, și cumva în lipsa de discernământ. Cred că provocarea reală nu e să scapi de balast – asta e ușor, dar e ca și cum ai slăbi 10 kg tăindu-ți un picior – ci cum să convertești, cum să redistribui și să integrezi “balastul” ăla. În al doilea rând, nu e chiar cel mai empatic lucru față de munca cuiva, oricât de slabă ar fi.

Dacă ar fi să te limitezi la un singur sfat, ce i-ai recomanda unui tânăr scriitor să facă / să nu facă?

Florentin Popa: Să nu urmeze / să nu trateze egal toate sfaturile pe care le primește. Să își permită să le ignore, dacă așa simte. Inclusiv sfatul ăsta.

Trăim într-un sens o epocă de aur, o perioadă în care comunitatea poetică de la noi e capabilă și dispusă să ofere un sprijin enorm, în care poți discuta nemijlocit cu aproape orice scriitor vrei (și nu, nu o să mă supăr și o să continui să cred asta chiar dacă Cărtărescu nu mi-a acceptat cererea de prietenie pe Facebook). Însă nu toate sfaturile, intențiile și formele de sprijin sunt egale.

Nu e nicio glorie în a fi maverick (și mă doare să o spun, pentru că divinizam asta) – dar nici cealaltă extremă nu e okay. Așa cum nimeni nu poate trăi în locul tău, nimeni nu o să scrie în locul tău.

foto copertă (c) OMG Publishing

Cum ai proiectat Dezintegrare, noul tău volum?

Florentin Popa: Tehnic vorbind, aplicând și transpunând multe dintre procesele din răspunsul la prima întrebare la nivel de macro-structură.

Din cam toate celalalte puncte de vedere, Dezintegrare e un mashup – ca aproape tot ce scriu, doar că de data asta am reușit să ascund mai bine cusăturile (sper!). O părticică din volum a început încă din timpul Efrafa – când eram super tripat pe estetica asta synthwave / 80s revival (vezi endless summer sau nocturnal – care au vibes puternice de la albumele The Midnight) și pe optimismul ei nestăvilit, pe senzația aia că putem face solo-uri de chitară pe clape, că putem merge oricând pe lună, că vom avea mașini zburătoare, că America va salva lumea și o va îmbrăca în haine noi de neon, că ne vom săruta crush-ul la prom night și vom face sex singuri cu ecranele argintii într-un cinema drive-in.

Dar asta nu a fost să se întâmple, nici atunci și nici acum – și în momentul în care a venit realizarea asta stomacul mi s-a făcut ghem, fix ca atunci când te lovește subwooferul ca să prevestească prăbușiri sau morți în filme de acțiune triple A. Iar în golul ăla din stomac s-a instalat din fericire o stare de empatie și de compasiune puternică pentru toți cei lăsați afară din visele noastre, din visele lor, pentru cei însingurați, pentru prietenii pierduți, pentru pereții surpați și gardurile strâmbe, pentru senzația de acasă care nu o să se mai suprapună niciodată cu locul unde ai început să o simți. Nu cred că m-aș fi putut simți comfortabil să explorez stările astea dacă nu aș fi fost învelit în tot acest timp – ca și acum – într-o dragoste enormă și ocrotitoare, care răzbate și străluminează prin toate.

Peste toate astea vine și o fascinație a mea pentru istorie și ruine; există un podcast superb (https://www.youtube.com/channel/UCT6Y5JJPKe_JDMivpKgVXew) care vorbește doar despre asta mai poetic decât pot eu să o fac; și realizarea că o civilizație poate într-adevăr cădea, că tot ce avem e atât de fragil, că a fost pierdut până aproape de dispariție și regăsit atâtea ori înainte (inclusiv Grecia epocii bronzului și-a pierdut sistemul de scriere originar și a durat câteva secole de dark age și un import al alfabetului fenician ca societatea să recapete o cultură literară; oricât de prăjit ar suna, sunt șanse mari ca Iliada să fie o recuperare folclorică a strălucirii de dinainte de epocile întunecate, practic un Mad Max antic, dar real).

Dezintegrare e îmbibată inițial de senzația asta, de o premoniție covârșitoare a pierderii (se deschide cu un vis trist din Epopeea lui Ghilgameș) – și volumul e într-un sens povestea depășirii ei, împăcarea cu o lume familiară tocmai pentru că e puțin stricată, puțin pierdută. Senzația de libertate covârșitoare, de copii care se joacă în ruine (vezi Hennessey & Sailor Moon) pe care o simți într-un loc părăsit, pentru că îl poți face al tău. E un volum pe care l-am vrut cumva stricat, doar ca să îi pot trasa crăpăturile. Iar lumea aia e pentru mine lumea asta, dar și poezia.

Ce premiu ți-ai dori să câștige?

Florentin Popa: Niciunul.

Cel mai important premiu e să fii citit – sau, în termeni largi, o piață mai mare și mai sănătoasă de carte pentru noi toți.

Premiile sunt frumoase, oferă încurajare și un sentiment de gratificare – dar sunt ca niște prelate cu modelul clădirii originale trase peste niște ruine din centrul vechi în veșnică reconstrucție.
De aceea, al doilea cel mai important premiu e șansa poeților de a se cunoaște și înțelege, de a crește împreună: un spațiu de întâlnire pentru cât mai mulți face infinit mai mult decât un plic și o diplomă pentru câțiva.
Din motivele astea, chiar și în cazul improbabil în care aș câștiga un premiu mi-ar fi foarte greu să îl accept de la un juriu compus din altceva decât my peers – din poeți cu care să împărtășesc măcar o viziune.

Dacă de acum încolo nu mai scrii, va reveni vreodată pagina de meme?

Florentin Popa: Pagina de meme s-a întors, dar mă tem că tot elitismul și lenea de care încerc să mă lepăd în literatură se va abate asupra ei. Oricum, mai am multă muzică de făcut și nimeni nu știe exact ce ne rezervă 2025.

Ce ți se pare mișto la poezie în prezent? (Românească sau/și de aiurea.)

Florentin Popa: Nu doar în prezent, nu doar românească – faptul că e un mediu de stocare imperfect, dar incredibil de hi-fi, de fidel. Câteva rânduri sunt capabile (și cred că vor fi întotdeauna) capabile să facă un tunel prin spațiu-timp peste 3000 de ani. Arheologia ne poate arăta (cu multe erori și presupuneri) ce au mâncat, ce au purtat, cum s-au luptat acei oameni; însă acolo unde există scris și poezie putem ști limpede și nemijlocit exact ce au simțit acei oameni.

Iar asta ne aduce incredibil de aproape.

© OMG

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.