Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Polirom

Fragment din monologul hârciogului, de Veronica D. Niculescu

„Veronica D. Niculescu a reușit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie și filosofie, să scrie, pe scurt, o micuță carte mare. O carte pe care o poți citi și reciti iar și iar, vorba lui Doinel, pe «repetă-te la nesfîrșit, nu te termina niciodată».” (Luminița Corneanu)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Veronica D. Niculescu
Data nașterii: 4 mai 1968
Locul nașterii: Pitești
Domiciliu actual: București

Cărți publicate: Adeb (Limes, 2004); Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008); Basmul Prințesei Repede-Repede (Polirom, 2009); Roșu, roșu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012); Floribunda (TipoMoldova, 2012); Cad castane din castani (Polirom, 2014); Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014); Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016); Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016); Toți copiii librăresei (Polirom, 2020).

Premii etc.: Premiul pentru Debut al USR, Sibiu (2005); Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, USR Sibiu (2015); Premiul HBO pentru scenariu de Scurt-metraj, 2010, TIFF (Curierul).

Câteva cuvinte: Mi-am dorit mult să cânt. Dar mi-a lipsit curajul de a sta singură pe o scenă. Și nu am putut niciodată cânta în fața cuiva. Scrisul mi se pare, astfel, singurul concert posibil: sunt doar eu cu mine. Tastatura computerului probabil că-mi este un surogat de instrument muzical. Iar lumina care licărește seara într-o bufniță de ceramică albă, pe marginea biroului, mi-e singurul reflector. Să cântăm. Nu ne-aude nimeni.

 

 

FRAGMENT DIN MONOLOGUL HÂRCIOGULUI

 

Pe măsură ce ne apropiam, îl auzeam tot mai bine, și chiar începeam să deslușesc ce spunea, fiindcă el nu cânta, nu fredona, ci spunea, spuneea[1], aplecat deasupra unei valize maro de carton, din cele cum erau odată, pe vremea aceea, cum încă mai vezi pe dulapul bunicilor. În geanta asta mare, Ciobi îndesa zăpadă. Cu palmele ridica din stratul pufos o felie albă, apoi dădea fuga și-o arunca în valiză, făcând să se înalțe praf strălucitor, apoi o tasa sărind cu picioarele ca într-un dans irlandez, dacă ținem să spunem că vreun dans de hârciog seamănă cu vreun dans omenesc, și iarăși se ducea și decupa o felie frișcată, tot vorbind, tăcutul și posacul meu prieten, așa.

În sfârşit, înapoi printre copacii aceştia, vărgat de fericire ca un peşte-velier.

Ah, a fost o vreme în care credeai c-o să pleci. Şi tot ce citeai erau zidurile din oraşul acesta, unde voiai să rămâi. Şi doar nişte ciocuri mai trăgeau de coaja ce eşti, şi nu mâini, şi nici tălpi.

Să pleci, să pleci. Și de ce n-ai rămâne?

Dar dacă rămâi, Vous n’avez pas de mails non lus de vos contacts, în fiecare dimineață așa, și-n fiecare seară așa. Căci dacă taci o singură dată ți se răspunde mai lung, și dacă taci încă o dată ți se răspunde încă și mai lung, și-apoi poți să taci iar, fără ca asta să însemne că afirmi vreo tăcere, și tot ți se mai scrie o vreme. Însă apoi dintr-odată nimic, o zi, două, optsprezece zile și nopți, și uite luna cum trece, uite anotimpul cum se împinge în tălpi, uite cum se încovoaie pereții.

Zăpezile cresc, creesc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta, el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară, și nici o inimioară, și dulăii din curți lătrau după el, poștașul, trece poștașul, ce mai viață pe stradă, el ajungea la gard, iar când nu lăsa din mers să alunece plicul în fanta cutiei poștale, atunci suna, își trăgea cu un gest scurt pantalonii, își împingea șapca pe ceafă, scotea de după ureche un ciot de creion chimic, îl lingea pe la vârf și scria cu litere mov într-un carnet ceva doar de el cunoscut, curelușele tolbei dansau dansul lor molatic și înainte și după, și într-un moment pe care l-am putea numi sfârșit poștașul pleca, dar nu era o plecare plecare, câinii-l lătrau ca pe unul de care știi sigur că se-ntoarce și mâine, iar el se îndepărta fluierând, fluieratul se subția, se tot subția, până se deșira sus, către coamă, și dispărea ca un abur, poate că nici nu a fost, dar sigur o să revină, și nimeni nu se întreba unde se duce poștașul după ce îți aduce, unde, unde se ducea după ce-ți aducea, iar atunci, după ce fluieratul lui se risipea dus de o pală de vânt, fetițele se agățau de fustele mamelor și mamele le lăsau în sfârșit să iasă la joacă, du-te, du-te, puiul mamii, ziceau ridicându-și degetele tremurătoare de pe căpșorul buclat, căutând din priviri o foarfecă și apucând un cuțit, ștergând degrabă lama de șorț, și-apoi lăcrimând la ferestre, printre mușcate, cu o dungă de marmeladă tăind ciuperca brodată pe piept cu fir de mătase, de la începutul scrisorii până după-amiaza târziu.

(tresărind)

Nu, nu dormeam. Cum era să adorm? Ațipisem.

Dar mai întâi am auzit, ca prin vis, un câine trecând. Nu vă supărați, se făcea că mă-ntreabă, v-a fost adus aicea un? E o glumă, deschideam ochii, asta trebuie să fie o glumă, ei, dar ce glumă e asta? Un câine! Dădeam fuga și mă uitam pe vizor, nimeni, nimic. Ziceam c-am visat, mă-ntorceam în camera mică, din nou ațipeam. Dar nu trecea mult și-auzeam bătăi ritmice în brazdă, cum stăteam eu cuibărit, uite-așa. (cuibărindu-se în valiză, pe stratul de zăpadă, cu ochii închiși, cu coada scurtă în brațe) Rodeam la o coajă de nap, dar îmi cultivam fragi, rochițe, rândunici, primăvară, doinisme, cu gândul mereu înapoi la vremea aceea, vremea în care, cândva, era vară și noi, noi doi, noi treei, chiar și noi patru uneori, ne întâlneam la pârâu și la brazdă, recitam la măceș, întrebam cum, tăceam privind melcul trecând. Meelcul. Treecea. Se lăsa seara. Primește, te rog, șalul acesta. Și totuși (ridicându-se în cot, fluturându-și pe sub nas un ciulin), chiar se auzea de afară ceva. Mă ridicam – cam nervos, aș fi mușcat, dar pe cine? – ascultam cu urechea lipită de perete. Vizuina vibra. Aș fi putut jura că trecea o fată cântând Where have all the flowers gone? Where have all the flowers gone, zicea, inspira lung, long time pa-a-ssing?… Where have all the flowers gone, long time ago? Și…

„Și parcă auzeam o melodie pe care nu am știut să o ascult în mine, dar ea era de mult timp acolo, în suflet. Ce cântec!” Asta pare furată din cărți, însă nu-i, e din scrisori. O scrisoare. Am schimbat un singur cuvânt, carte cu cântec.

Ah.

Într-o zi o să ne înghită hăul cutiilor poștale.

Cheile s-au pierdut. Brațul intră până la cot. Niciodată nimic.

Scăzuse sub cinci grade, încuiasem bine toate intrările, cum se face.

(trăgând după el capacul valizei, vorbind dinăuntru)

Aș fi ieșit, dar cum?

(crăpând un pic capacul, proptindu-l cu o rămurică)

Și-ntr-o zi, cum stăteam eu așa pe o parte, visând mere verzi pe asfalt, sună telefonul! O! Sar în picioare. Cu spatele lipit de perete, ud de spaimă, ridic receptorul. Alo?

Nimic.

Ei, acum chiar că s-a dus naibii de somn.

(iese din valiză, se scutură de zăpadă)

 

Fragmentul face parte din volumul Simfonia animalieră, apărut de curând la Editura Polirom, și cuprinde Simfonia animalieră și Hibernalia, publicate pentru prima data împreună. Îl recomandăm cu căldură.

[1] Eeh, v-amintiți…

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)