Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Manuela Klenke

Fragment din povestirea „Cadru” de Paul Brodowsky

O fotografă orbește. Prietenul ei încearcă să o țină în viață, devenind cel care vede pentru ea. Vă prezentăm un fragment din povestirea „Cadru” de Paul Brodowsky:

(…) să-mi spui cum arată, cum te privește, cum îți zâmbește, dacă se așază la bar lângă tine, dacă te-agață ea pe tine sau tu pe ea, cum te atinge, dacă din greșeală, când lasă paharul pe tejghea, spune-mi dacă își trece mâna prin păr, visătoare, îndoindu-și cotul, sau dacă-și lasă capul pe spate când râde, pielea albă a gâtului, furnicăturile pe care le simți când îți pune mâna pe coapsă uitându-se lung în ochii tăi, ține minte culoarea, albastră, gri sau verde, micile riduri din jurul ochilor, dacă e machiată cu rimel sau dacă are o linie arcuită deasupra ochiului, și când vă uitați a doua oară unul în ochii celuilalt, nu rata momentul, nu ezita cum ai făcut-o cu mine, în fond nu trebuie să se îndrăgostească de tine, vreau doar să știu dacă are buze moi, dacă sărută blând sau insistent. Și când mergeți spre ea și luați un taxi, fix așa cum am făcut-o și noi, să-mi descrii ce simți, ce simți după ce îi explicați taximetristului unde să vă ducă, când sunteți singuri pe bancheta din spate, când știți că nu mai e cale de întoarcere, când tăceți amândoi speriați de repeziciunea cu care ați ajuns aici.

*

Să nu uiți să luați un taxi, suspensia mașinii, mirosul, să nu uiți să intrați în studioul foto părăsit, din curtea interioară, cu pereți gălbejiți, lămpile lăsate acolo pline de praf, stativele din aluminiu, văd tufe verzi, o veveriță, i-am spus, mai exact, mi-a zis ea, altfel nu-mi pot forma o imagine. Am plecat și am lăsat-o la bar, cu puțin înainte de stația de metrou m-am întors din drum și am mers înapoi, era tot acolo, pe un scaun lângă tejghea, singură, barul era aproape gol, băuse aproape tot din pahar, așa deci, nu te-ai săturat să mă vezi, a zis și a râs. A alunecat de pe scaunul de bar și a rămas în picioare la o palmă de mine, am sărutat-o, am închis ochii și când i-am deschis din nou am văzut că se uitase în tot acest timp la mine, ce e, m-a întrebat, eziți, a zis, păi te uiți la mine, am zis, bineînțeles, a zis, ce altceva să fac? Ieri noapte am coborât la o stație, țipenie de om, dâre de calc și rugină pe gresie de la apa scursă, pe pereți și pe podea, șoareci pe beton, când am mers înspre banca de pe mijlocul peronului au tulit-o către marginea peronului și printre șine, a rămas în urmă un singur șoarece, se învârtea în cerc peste niște gume mestecate murdare, lipite de un grilaj, când m-am aplecat în jos aproape de el, am văzut că îi lipsește o parte din coadă, probabil trecuse un metrou peste el, peste unul dintre ochi avea o crustă, n-a reacționat când l-am atins cu papucul, se învârtea mai departe în cerc.

Să o duci la plajă a doua zi, mi-a zis, drumul prin marea de case, subwayurile în cea mai mare parte supraterane pe bucata aceasta, ceața de dimineață, a trecut fix un an, a zis ea, în perioada asta, plaja e ca moartă, cel puțin când nu bate soarele, valurile de nisip pe bucățile de mango, pe măslini, uită-te dacă au revenit salvamarii adormiți, înfofoliți în gecile lor de un roșu aprins, convinge-o să înoate, chiar dacă e frig, așa cum ai făcut-o cu mine atunci, să-mi spui dacă își ia tricoul deschis la culoare peste sutienul încă ud, ca să i se usuce ambele pe corp, uită-te dacă găsiți fotografii printre peturile împrăștiate de vânt, printre portocale și becuri, poze cu oameni pe care nu-i cunoașteți, care dezvăluie pe loc o poveste, oameni cu zâmbet înghețat, privire absentă sau dormind cu ochii deschiși. Deci, a mai zis în taxi, în timp ce mergeam pe strada principală de-a lungul parcului, ce vezi acum, a întrebat, blocuri, i-am zis, blocuri înalte, nu-mi pot imagina nimic așa, a zis ea, aici lângă noi sunt, de exemplu, trei turnuri de nisip, construite absolut la fel, i-am spus, în spatele câtorva ferestre e aprinsă lumina, o lumină pală gălbuie de bec, pâlpâirea albăstruie a unui televizor, turnurile sunt mai late la bază și întineresc treaptă cu treaptă, cum adică, a întrebat, precum castelele de nisip pe care le construiam când eram copii, din picuri de nisip umed, bine, a zis ea, vezi că merge. Înainte să adormim, s-a dus la baie, pe întuneric, m-am gândit că e una dintre acele femei care trebuie să meargă întotdeauna încă o dată la baie ca să poată adormi, dar era din cauza lentilelor de contact, până s-a sfârșit, s-a împotrivit să poarte ochelari, n-a aprins lumina când s-a întors, a bâjbâit până a ajuns în pat. Încerc să recapitulez ce s-a întâmplat, concentrează-te, mi-a zis, de ieri sau de alaltăieri merg fără întrerupere cu subway-ul, nu sunt în stare să mă întorc în apartamentul ei, poate ar fi trebuit să văd semnele, dar nu s-a spus nimic, nu mi-a împărtășit niciunul dintre planurile ei. Când am fost a doua oară la ea, mi-a arătat poze, lucra la mai multe proiecte în același timp, bani făcea fotografiind mâncare pentru diverse reviste de lifestyle și restaurante de lux, de ceva vreme începuse o serie de poze cu nuduri, întrebase prietene, femei de prin baruri și cluburi, în poze erau machiate, pe sâni și pe fețe erau date cu un strat fin de fond de ten și pudră, genele, buzele și sânii aveau aceeași nuanță deschisă la culoare, corpurile păreau lucioase, ca de ceară; în plus toate se uitau în cameră și  fiecare avea scos ceva în evidență câte ceva pe fondul gri-bej al măștii, buze de un roșu aprins, gene rimelate extrem de lungi, unele dintre ele aveau piercienguri, altele erau în camere goale cu podeaua plină de piuneze sau așchii de lemn. Descrie-mi zăpada, mi-a zis, albă i-am zis, nu, în realitate, a zis, bine, am zis eu, un alb strălucitor, acolo unde e neatinsă s-au format peste noapte niște plăcuțe foarte subțiri de gheață, ca niște cioburi subțiri ca o foaie de hârtie, sau ca niște lame, zăpada acoperă totul, hidranții, sacii de gunoi par niște ciuperci care au crescut din solul alb; pe stradă zăpada e călcată de mașini, gri spre negru, topită de la sare, plină de mizerie, printre care urme galbene, înghețate de urină lasate de câini sau bețivii din noapte.

*

Nu s-a oprit din cusut nici când n-a mai putut să vadă nimic, când o ajutam cu ața, mă mângăia pe obraz ca recompensă și mă trimitea afară din cameră, insista să o las singură când coase, de multe ori când veneam seara la ea, auzeam țăcănitul mașinii, odată și-a făcut trei cusături în pielea de pe deget, când am venit acasă, am găsit-o la mașina de cusut, aplecată peste ea, adormise, era liniștită, ca un copil, cu trăsăturile feței fine și vârful degetului cusut de o bucată de piele întoarsă. N-a vrut să-mi spună ce cosea, trebuia doar să-i aranjez materialele, in subțire, piele întoarsă, dantelă gri, uneori stătea seara la masa de lucru și bea vodcă, băga în ea mai multe pahare mari, pline, am încercat să o opresc, dar aproape că nu mai vorbea cu mine, dormea puțin, după micul dejun se așeza iar la mașina de cusut, apoi într-o dimineață era dintr-odată bine, dormise, stătea la masă, pusese culorile și pozele la locul lor, dăduse mașina de cusut la o parte, făcuse micul dejun, cumpărase croissante, era prima dată după săptămâni întregi când a ieșit din casă, în fața ei era o cană de cafea, a zis că aproape terminase de cusut, îmi arăți ce ai cuscut, am întrebat-o, bineînțeles, a zis ea și a zâmbit, dar înainte trebuie să mai mergi o dată la galerii, până ți se face rău, la atât de multe galerii, și după aceea să-mi povestești, a zis (…).

 

Paul Brodowsky, Die blinde Fotografin (Fotografa oarbă), editura Suhrkamp Verlag, fragment din povestirea „Cadru”

 

 

 

Paul Brodowsky s-a născut în 1980 la Kiel; în 2005 a absolvit  programul de Scriere creativă și jurnalism cultural la Universität Hildesheim, în 2004 s-a jucat la Münchner Kammerspiele prima lui piesă de teatru Stadt, Land, Fisch/Țări, orașe, ape, pești. A fost cofondator și până în 2004 coeditor al revistei literare Bella triste; în 2005 a făcut parte din colectivul de organizare  artistică a Festivalului Prosanova, care se desfășoară în Hildesheim o dată la trei ani și prezintă literatură tânără germană. Pentru opera sa a fost distins cu numeroase premii, printre care și burse la New York și Los Angeles (Villa Aurora), precum și Premiul Fundației Autorilor din Frankfurt și Premiul „Nicolas Born”.

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Două poeme noi de Alke Stachler

găsește-mă sub frunzele negre, găsește-mă în apele subterane, găsește-mă în privirea crucișă, argintie, de zburător

Poeme din „Oi fluorescente” de Ulrike Almut Sandig

Noile texte ale lui Sandig nu sunt doar poezie vizuală pe hârtie, ci răsună în buclă în ureche, sunt imagini cinematografice și explozii ale simțurilor. (…) mai presus de toate, în „Oi fluorescente”, poeta creează încă o dată „lumi pline de imagini mitice, care pătrund adânc în conștiință”. (Matthias Ehlers, WDR)

 

Nora Gomringer: Ce rămâne intraductibil

Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.