© Manuela Klenke

Fragment din romanul „Carne de om” de Marcel Beyer

Marcel Beyer s-a născut pe 23 noiembrie 1965 în Tailfingen/Württemberg și a crescut în Kiel și Neus. Din 1987 până în 1991 a studiat Germanistică, Anglistică și Literatură comparată în cadrul Facultății din Siegen. A obținut numeroase premii dintre care amintim Premiul „Joseph Breitbach” în anul 2008, Premiul „Georg Büchner” în anul 2016 și Premiul „Peter Huchel” în anul 2021. Până în 1996 a trăit în Köln, apoi s-a mutat la Dresda.

2. Orice fel de atingeri

Se vede clar când ești gelos pe cele mai neînsemnate lucruri care au de-a face cu o anumită persoană.  Bineînțeles, în primul rând ești gelos pe alte persoane care, cum se zice, au de-a face cu acea anumită persoană, care poate că dau mâna cu ea sau chiar o strâng în brațe când se salută, moment în care tu ai vrea să fii mâna sau brațul ăla, pentru ca persoana cealaltă să nu ajungă la pielea pe care, de fapt, ai vrea să o atingi tu. E vorba de orice fel de atingeri.

Zic orice fel de atingeri, pentru că nu-i cunosc corpul, doar vocea, am auzit-o vorbind, chiar dacă nu într-o discuție cu mine, ci cu un oarecare, pe care nu mi-l mai amintesc. Oare ea îmi cunoaște vocea, câte voci are un om ca să se poată furișa, primul cuvânt, poziția aparatului fonator la rostirea primului cuvânt e decisivă pentru parcursul conversației, fără să trebuiască să se modifice mereu, de exemplu, pentru a face posibile răsturnări de situație în conversație. De asemenea, e posibil ca prin folosirea propriei voci să o influențezi pe a celuilalt, acum vorbesc așa, deci și ea ar trebui să vorbească așa, să accepte sau să facă altceva, să conducă discuția prin folosirea vocii.

În plus, există obiecte a căror formă ai vrea să o iei pentru a fi în apropierea persoanei: a unui scaun pe care șade sau poate cea a hainelor de pe ea, pentru a te putea apropia de formele corpului ei, pentru a face mișcările împreună cu ea. Un pahar pe care îl cuprinde cu mâna, pe care-l duce între buze, pe care îl atinge poate cu limba, când încearcă să lase o bucată de lămâie înapoi în pahar. Băutura din pahar, ca să ajungi în gura ei. Acolo ar începe digestia – tu te-ai descompune în părți mici – provocată de enzimele persoanei căreia vrei să-i fii aproape. Amestecat cu scuipatul ei te-ai vedea în interiorul gurii ei, dacă n-ar fi prea întuneric. Dus de pe limbă mai departe înspre cerul gurii, ai ajunge prin esofag (trecând pe lângă trahee unde se află laringele) jos în stomac, ai vedea persoana din interior, ai avea în același timp contact cu pielea ei, așa că ai putea fi mulțumit, deși te-ai afla într-un stadiu de descompunere din cauza unui nou atac al enzimelor, pentru ca mai apoi să te alături altor alimente (poate tot niște geloși transformați) din stomac. În felul ăsta ai fi literalmente asimilat de persoană și ai ajunge în zone pe care altfel nu le-ai vedea și nu le-ai putea atinge niciodată.

Precum o chemare ademenitoare a devoratorilor de oameni: o absorb prin vocea mea, atrag prin cuvintele mele cuvintele ei, o las să cadă în capcană, spun ceva, și de îndată ce răspunde îi cunosc vocea, moment în care se întrevede carnea de om, limba ei.

Rămân în stomac: zece minute: mierea. Între o oră și două: supa și băuturile. Trei ore: laptele, ouăle, cartofii. Șase ore: spanacul, merele, puiul. K. stă în fața mea, sprijinită de tejghea, lemnul mesei îi atinge cotul, poate își reazemă și șoldurile, genunchiul, în rest nu o atinge nimeni în momentul ăsta. Prin urmare ar trebui să fiu eu lemnul de pe partea cealaltă, în contact cu pielea ei.

O bucată de piele se desprinde, cade jos sau rămâne agățată pe marginea de care s-a lovit, astfel încât vrei să fii dulapul ăla: André Breton întreabă: având în vedere că vorbiți despre relația dintre piele și dedesubt, nu considerați că există motive pentru a nu avea încredere în cosmeticieni?

(…)

Să șezi pe pat, să o vezi înfășurată în prosop stând în cameră: mâna întinsă după lămâi, degetele simțind coaja aspră, un tablou întors, pielea strânsă, neîntrerupta noastră însușire a cuvintelor prin celălalt. Noi mai vorbim doar cu ajutorul unor semne secrete și desene, căutăm corpuri în texte: sau cum să ne desprindem de inexplicabila dorință de a spune totul pe cât posibil de clar, întreabă ea, să ne facem înțeleși altora, să începem din nou cu exercițiile de vorbire, limba dusă spre buze, tot ce am învățat astfel, un bâzâit trecător de cuvinte. Cum se mișcă limba ta, cum o ții când spui cuvântul ăsta sau ălălalt, arată-mi ca să pot repeta după tine, arată-mi ca să înțeleg ce vrei să spui. Bucata de mușchi desprinsă, cuprinsul gurii perceput în legănare, pui de om desfigurat de roșu: recunosc cuvintele acelea în scuipatul tău. Activarea zonelor îndepărtate pentru a putea măcar sugera concordanța dintre ceea ce trebuie înțeles și ce a fost înțeles, ai același gust precum cuvintele tale. Să urmezi, să mergi după limba străină, în deplinătatea facultăților mintale, și buzele ce au de făcut, pipăitul cu degetul precum un orb care învață mișcările gurii, Edison vorbește prin cilindrul fonografului inventat de el: A LITTLE BIT OF PRACTICAL POETRY, puțină poezie aplicată, cum vine asta, probabil doar o vorbărie, îi simt respirația pe piele când vorbește aproape de mine.

Fragment din: Marcel Beyer, Carne de om. Roman. © Suhrkamp Verlag

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Fragment din romanul „Musafirul trist” de Matthias Nawrat

Romanul Der traurige Gast – ro. „Musafirul trist” (2019) a fost nominalizat printre altele la Premiul Târgului de Carte de la Leipzig. În 2020 lui Matthias Nawrat i-a fost decernat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Un poem de Yevgeniy Breyger, traducere de Krista Szöcs

Yevgeniy Breyger ( n. 1989, Harkov) a studiat la Universitatea din Heidelberg și la Institutul German pentru Literatură din Leipzig.

Krista Szöcs (n. 1990, Sibiu) a terminat masterul la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu. Este editor al revistei Zona Nouă și unul dintre organizatorii festivalului cu acelasi nume.

Moartea în colțurile tăcute ale vieții – Oliver Bottini

Oliver Bottini s-a născut în anul 1965. Pentru romanele sale polițiste i-au fost acordate numeroase premii printre care amintim Premiul pentru literatură polițistă Radio Bremen, Premiul Krimifuchs Berlin, Premiul pentru literatură polițistă Stuttgart. Ultimul său roman Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens („Moartea în colțurile tăcute ale vieții”) a obținut Premiul german pentru literatură polițistă. Din 2017 lucrează și ca scenarist.