© Manuela Klenke

Fragment din romanul „Carne de om” de Marcel Beyer

Marcel Beyer s-a născut pe 23 noiembrie 1965 în Tailfingen/Württemberg și a crescut în Kiel și Neus. Din 1987 până în 1991 a studiat Germanistică, Anglistică și Literatură comparată în cadrul Facultății din Siegen. A obținut numeroase premii dintre care amintim Premiul „Joseph Breitbach” în anul 2008, Premiul „Georg Büchner” în anul 2016 și Premiul „Peter Huchel” în anul 2021. Până în 1996 a trăit în Köln, apoi s-a mutat la Dresda.

2. Orice fel de atingeri

Se vede clar când ești gelos pe cele mai neînsemnate lucruri care au de-a face cu o anumită persoană.  Bineînțeles, în primul rând ești gelos pe alte persoane care, cum se zice, au de-a face cu acea anumită persoană, care poate că dau mâna cu ea sau chiar o strâng în brațe când se salută, moment în care tu ai vrea să fii mâna sau brațul ăla, pentru ca persoana cealaltă să nu ajungă la pielea pe care, de fapt, ai vrea să o atingi tu. E vorba de orice fel de atingeri.

Zic orice fel de atingeri, pentru că nu-i cunosc corpul, doar vocea, am auzit-o vorbind, chiar dacă nu într-o discuție cu mine, ci cu un oarecare, pe care nu mi-l mai amintesc. Oare ea îmi cunoaște vocea, câte voci are un om ca să se poată furișa, primul cuvânt, poziția aparatului fonator la rostirea primului cuvânt e decisivă pentru parcursul conversației, fără să trebuiască să se modifice mereu, de exemplu, pentru a face posibile răsturnări de situație în conversație. De asemenea, e posibil ca prin folosirea propriei voci să o influențezi pe a celuilalt, acum vorbesc așa, deci și ea ar trebui să vorbească așa, să accepte sau să facă altceva, să conducă discuția prin folosirea vocii.

În plus, există obiecte a căror formă ai vrea să o iei pentru a fi în apropierea persoanei: a unui scaun pe care șade sau poate cea a hainelor de pe ea, pentru a te putea apropia de formele corpului ei, pentru a face mișcările împreună cu ea. Un pahar pe care îl cuprinde cu mâna, pe care-l duce între buze, pe care îl atinge poate cu limba, când încearcă să lase o bucată de lămâie înapoi în pahar. Băutura din pahar, ca să ajungi în gura ei. Acolo ar începe digestia – tu te-ai descompune în părți mici – provocată de enzimele persoanei căreia vrei să-i fii aproape. Amestecat cu scuipatul ei te-ai vedea în interiorul gurii ei, dacă n-ar fi prea întuneric. Dus de pe limbă mai departe înspre cerul gurii, ai ajunge prin esofag (trecând pe lângă trahee unde se află laringele) jos în stomac, ai vedea persoana din interior, ai avea în același timp contact cu pielea ei, așa că ai putea fi mulțumit, deși te-ai afla într-un stadiu de descompunere din cauza unui nou atac al enzimelor, pentru ca mai apoi să te alături altor alimente (poate tot niște geloși transformați) din stomac. În felul ăsta ai fi literalmente asimilat de persoană și ai ajunge în zone pe care altfel nu le-ai vedea și nu le-ai putea atinge niciodată.

Precum o chemare ademenitoare a devoratorilor de oameni: o absorb prin vocea mea, atrag prin cuvintele mele cuvintele ei, o las să cadă în capcană, spun ceva, și de îndată ce răspunde îi cunosc vocea, moment în care se întrevede carnea de om, limba ei.

Rămân în stomac: zece minute: mierea. Între o oră și două: supa și băuturile. Trei ore: laptele, ouăle, cartofii. Șase ore: spanacul, merele, puiul. K. stă în fața mea, sprijinită de tejghea, lemnul mesei îi atinge cotul, poate își reazemă și șoldurile, genunchiul, în rest nu o atinge nimeni în momentul ăsta. Prin urmare ar trebui să fiu eu lemnul de pe partea cealaltă, în contact cu pielea ei.

O bucată de piele se desprinde, cade jos sau rămâne agățată pe marginea de care s-a lovit, astfel încât vrei să fii dulapul ăla: André Breton întreabă: având în vedere că vorbiți despre relația dintre piele și dedesubt, nu considerați că există motive pentru a nu avea încredere în cosmeticieni?

(…)

Să șezi pe pat, să o vezi înfășurată în prosop stând în cameră: mâna întinsă după lămâi, degetele simțind coaja aspră, un tablou întors, pielea strânsă, neîntrerupta noastră însușire a cuvintelor prin celălalt. Noi mai vorbim doar cu ajutorul unor semne secrete și desene, căutăm corpuri în texte: sau cum să ne desprindem de inexplicabila dorință de a spune totul pe cât posibil de clar, întreabă ea, să ne facem înțeleși altora, să începem din nou cu exercițiile de vorbire, limba dusă spre buze, tot ce am învățat astfel, un bâzâit trecător de cuvinte. Cum se mișcă limba ta, cum o ții când spui cuvântul ăsta sau ălălalt, arată-mi ca să pot repeta după tine, arată-mi ca să înțeleg ce vrei să spui. Bucata de mușchi desprinsă, cuprinsul gurii perceput în legănare, pui de om desfigurat de roșu: recunosc cuvintele acelea în scuipatul tău. Activarea zonelor îndepărtate pentru a putea măcar sugera concordanța dintre ceea ce trebuie înțeles și ce a fost înțeles, ai același gust precum cuvintele tale. Să urmezi, să mergi după limba străină, în deplinătatea facultăților mintale, și buzele ce au de făcut, pipăitul cu degetul precum un orb care învață mișcările gurii, Edison vorbește prin cilindrul fonografului inventat de el: A LITTLE BIT OF PRACTICAL POETRY, puțină poezie aplicată, cum vine asta, probabil doar o vorbărie, îi simt respirația pe piele când vorbește aproape de mine.

Fragment din: Marcel Beyer, Carne de om. Roman. © Suhrkamp Verlag

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Retrospectivă 2021: Ce-au mai făcut autorii noștri în ultimul an

Dragi cititoare, dragi cititori,

de cinci ani ne străduim să vă prezentăm cele mai noi apariții editoriale, poeme și proză din spațiul literar german și român. Echipa DLITE vă mulțumește că ne sunteți alături și vă dorește sărbători fericite și un 2022 care să ne aducă liniște și sănătate.

Deniz Utlu: Fragment din romanul „Către dimineață”

Deniz Utlu s-a născut în 1983 la Hannovra, a studiat macroeconomie la Berlin și Paris. Din 2003 până în 2014 a fost redactorul revistei de lifestyle freitext. Romanul său de debut, Die Ungehaltenen, apărut în 2014 a fost montat în 2015 într-un spectacol de teatru la Maxim Gorki Theater. Din 2017-2019 a scris pentru Tagesspiegel rubrica Einträge ins Logbuch. A mai scris piese de teatru, poezie și eseuri (printre altele pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, Stuttgarter Zeitung, Tagesspiegel și Der Freitag). Lucrează ca cercetător la Insitutul Pentru Drepturile Omului și coordonează în cadrul Maxim Gorki Theater întâlnirile literare Prosa der Verhältnisse. În anul 2019 i-a fost acordat „Premiul Pentru Literatură al Orașului Hannovra“. Romanul de față Gegen Morgen (Către dimineață) a apărut în 2019 la editura Suhrkamp.

Poeme din „Oi fluorescente” de Ulrike Almut Sandig

Noile texte ale lui Sandig nu sunt doar poezie vizuală pe hârtie, ci răsună în buclă în ureche, sunt imagini cinematografice și explozii ale simțurilor. (…) mai presus de toate, în „Oi fluorescente”, poeta creează încă o dată „lumi pline de imagini mitice, care pătrund adânc în conștiință”. (Matthias Ehlers, WDR)