Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Rowohlt Verlag

Fragment din romanul „Musafirul trist” de Matthias Nawrat

Romanul Der traurige Gast – ro. „Musafirul trist” (2019) a fost nominalizat printre altele la Premiul Târgului de Carte de la Leipzig. În 2020 lui Matthias Nawrat i-a fost decernat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Matthias Nawrat s-a născut în anul 1979 în orașul polonez Opole, iar la vârsta de zece ani s-a mutat împreună cu familia la Bamberg. Pentru romanul său de debut Wir zwei allein (2012) i-a fost acordat Premiul „Adelbert von Chamisso”, romanul Unternehmer (2014) a fost nominalizat la Premiul German pentru Carte și i-a adus Premiul Kelag și Premiul „Bayern 2 Wortspiele”, iar pentru Die vielen Tode unseres Opas Jurek (2015) a obținut Premiul Pentru Literatură al orașului Bremen precum și Medalia „Alfred Döblin”. Der traurige Gast – ro. „Musafirul trist” (2019) a fost nominalizat printre altele la Premiul Târgului de Carte de la Leipzig. În 2020 lui Matthias Nawrat i-a fost decernat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.


Arhitecta

Era început de mai, când am cunoscut-o pe arhitectă. La capătul străzii noastre, în dreptul centrului comercial Gesundbrunnen, era de câteva săptămâni o groapă pe lângă care se înălțau înspre cer două macarale galbene. O tablă mare albă anunța că acolo urmau să fie construite apartamente și studiouri. La doar o zi după ce apăruse, în groapă fusese turnat imediat betonul, dar de atunci nu se mai făcuse niciun pas.

Soția mea Veronika și cu mine vorbisem de câteva ori că am vrea să ne reamenajăm locuința, chiar dacă nu aveam cu adevărat de gând să o facem. Din întâmplare, am găsit în Mały Książe, pe tejghea, printre tot felul de alte prospecte, o carte de vizită. Dorota Kamszer – Arhitectă, scria pe ea. Sunați cu încredere! Pentru că mă interesa propunerea, am sunat în aceeași după-amiază la numărul indicat mai jos.

Va trebui să veniți aici, mi-a spus arhitecta la telefon, după ce i-am explicat intenția noastră. Eu nu-mi părăsesc cartierul.

Rămâneți mereu în Schöneberg? am întrebat.

Da, a zis ea. Deși o dată am fost pe o barcă cu pânze pe Wannsee. Mă invitase un bărbat de care eram foarte îndrăgostită și atunci, bineînțeles, a trebuit să trec prin toate cartierele care erau pe drum, lucru care chiar mi-a plăcut. Dar asta a fost acum treizeci de ani, iar bărbatul și eu eram foarte tineri.

M-a nedumerit acea deschidere. Povestea îmi părea puțin credibilă, așa că am întrebat-o cum împacă situația respectivă cu profesia ei. Doar se construia și în alte cartiere. Iar o arhitectă trebuia să inspecteze la un moment dat clădirile.

Lucrez de acasă, a zis.

Cartea dumneavoastră de vizită am găsit-o în Mały Książe, am spus. Asta e în Kreuzberg.

O prietenă mi-a dus niște cărți de vizită acolo.

Și bărbatul din barca cu pânze? Cu el ce s-a întâmplat?

Probabil locuiește undeva în oraș. Are familie și o profesie pe care o practică cu plăcere. Poate chiar și nepoți.

Arhitecta vorbea încet și ales. Poloneza ei îmi aducea aminte, după cum mi-am dat seama brusc, când am închis telefonul, de cea pe care o știam de la bunica din Brzeżany, un mic oraș polonez înainte de al al doilea război mondial, care acum aparținea de Ucraina. Felul melodios în care contopea cuvintele mi-a trezit în minte imaginea străvechilor contese Potocki, imaginea unui trecut demult apus și cu toate acestea încă prezent în moștenirea cultural-genetică a vechii Europe Răsăritene, care încă persista. M-am simțit atras de asta. Dar, după ce am închis telefonul, m-a cuprins un ciudat sentiment de neliniște.

Cum adică neliniște? m-a întrebat Veronika, în timp ce stătea în fața mea pe canapeaua noastră din hol, așezată în nișa de sub ferestră.

Nu știu, am spus.

În acel moment, mi-a venit să mă gândesc, chiar dacă și mie mi s-a părut deplasat, la ultimele cuvinte ale lui Kurtz, negustorul de fildeș din Heart of Darkness de Jospeh Conrad. Am văzut scena de pe fluviul Congo aproape în fața ochilor. L-am văzut pe Kurtz bolind în cabină, lovit de nebunie, de mult pierdut pentru a mai trăi viața oamenilor normali, cum revine pentru câteva secunde din coșmaruri întortocheate și cum repetă, cu privirea țintuită într-o altă sferă, din nou și nou aceleași cuvinte: Ce oroare!

Exagerezi, a spus Veronika.

Probabil, am răspuns.

 

Prăjitura

 

Arhitecta locuia într-o zonă din Schöneberg, în care predominau casele burgheze. Locuințele din spatele ferestrelor, după cum am putut vedea trecând pe lângă aceste case cu balcoane, aveau tavane înalte prevăzute cu stucaturi. Fast-food-urile arabe, cu care eram obișnuit din cartierul meu, erau ca niște insule mici și singuratice printre cafenele, magazine de vinuri și restaurantul grecesc din colț.

Casa cu numărul 17 se afla pe o stradă lăturalnică, liniștită, cu o șosea care se îngusta tot la cincizeci de metri. Pe porțiunile strâmte dintre mașinile parcate una lângă alta se înălța din asfalt câte o peninsulă micuță îngrădită de bordură.

Am sunat, dar o bună bucată de vreme interfonul a fost ca mut, apoi s-a auzit totuși ceva foșgăind, iar o voce care părea mult mai ștearsă decât la telefon a rostit numele și prenumele meu. Am confirmat, dar după nu s-a mai întâmplat nimic. Am ezitat o jumătate de minut – cine știe de ce se reținea să apese butonul de deschidere. Când am hotărât să sun a doua oară, aveam deja degetul pe sonerie, încuietoarea a țăcăit și ușa grea de la intrare a cedat.

Îmi cer scuze, a spus din ușa de la etajul doi, a trebuit să termin de scris un e-mail urgent. A deschis ușa de tot și s-a dat un pas înapoi ca să mă lase în holul care sub tălpile mele scârțâia, deși sub ale ei nu scotea niciun sunet. Din pragul uneia dintre camerele alăturate m-a rugat să-mi dau jos papucii și să iau de pe raftul de lângă ușa de la intrare o pereche de pantofi de casă din pânză.

Stăteam în holul acela, respiram și aveam sentimentul că era cuprinsă acolo o imensitate surprinzătoare. În locuință mirosea a ceva cunoscut. Mă gândeam că e miros de cărți vechi, care fuseseră publicate și răsfoite într-o vreme demult apusă.

În spatele arhitectei se afla un vestibul, unde în fața geamului era așezat un birou. Partea din spate fusese umplută cu un palmier și alte plante înalte. Încăperea mai avea o altă ușă prin care se putea vedea o bucată de frigider.

Deci vreți să vă reamenajați apartamentul, a spus arhitecta.

Așa ne-am gândit, i-am răspuns.

Toți vor să-și reamenajeze apartamentele, a zis ea. Râdea și râsul ei era oarecum copilăros dar și ironic.

M-a condus într-un alt vestibul, în partea din spate a locuinței, care dădea înspre curte. În jurul ferestrei încăperea era mai luminată, dar parcă de o lumină din conservă, o lumină de zi de calitate inferioară. Părea stătută, nu străbătea camera mai mult de o rază de un metru. În stânga noastră era deschisă o ușă batantă spre o cameră mare cu balcon și ferestre înspre strada însorită. Înainte să pot intra, arhitecta a închis ușa și m-a condus la masa din vestibul. Ea s-a așezat în capul mesei.

M-am uitat, după ce m-am așezat, la cotoarele cărților orânduite ca un perete în spatele ușilor glisante ale bibliotecii.

Luați o bucată de prăjitură, a zis arhitecta, și a arătat spre o prăjitură deschisă la culoare, din aceea presărată cu sfărâmături de unt și zahăr, peste care era tras un strat de glazură albă. Asta e de la supermarketul de lângă stația de metrou dinspre care trebuie să fi venit dumneavoastră. Magazinul n-are mai nimic de vânzare, de ani buni se spune că va intra în renovare. Se zice și că va fi preluat de un alt patron, dar până acum nu s-a întâmplat nimic. Pe aceasta – a arătat înspre o a doua prăjitură tăiată felii, oarecum palidă și sărăcăcioasă, cu o structură poroasă care aducea mai degrabă a omletă – am făcut-o eu.

Mi-am pus pe farfurie o bucată din prăjitura făcută de ea. Arhitecta s-a ridicat și a dispărut pe ușa dinspre hol, iar eu am auzit, venind din partea din față a locuinței, de dincolo de încăperea cu biroul și jungla aferentă, uși de dulap clămpănind și apă țâșâind. Am luat o mușcătură și am vrut s-o scuip imediat înapoi. După un scurt contact între prăjitură și limba mea, am trecut printr-o experiență copleșitoare de completă pierdere a gustului. Prăjitura îmi rămăsese în gură, nu se desprindea, nici nu se topea, ci își păstra, în timp ce o mestecam, consistența cauciucată. După cum am constatat ulterior, puteam mesteca și înghiți bucata, fără să mai simt vreo poftă.

Vă place? m-a întrebat arhitecta când s-a întors cu un espressor arginitiu din care a turnat cafea în cești.

Sincer, nu știu, am răspuns.

Fac prăjitura aceasta mai mult din considerente practice, a zis. Dar o să înceapă să vă placă. În cercul meu de cunoscuți a ajuns să fie foarte apreciată. Le dăruiesc o grămadă de prăjitură prietenilor mei. E foarte sănătoasă, conține doar proteină. Nici zahăr nu folosesc.

O bucată de vreme s-a uitat gânditoare înspre tavan și înspre fereastra care dădea spre curtea interioară. Era micuță și firavă, buzele îi erau date cu ruj roșu. Avea mâini subțiri care, totuși, după cum remarcasem chiar din primul moment, erau neobișnuit de bătătorite și lucrate. Părul ei scurt și gri părea ușor ca puful. În acel moment am avut senzația că în trăsăturile feței ei se întrezărea ceva viu, inteligența a generații întregi de profesori și erudiți. Am aflat că era din Opole, la fel ca mine.

Dar n-am mai fost de mult pe acolo, a spus.

Am vorbit o bucată de vreme despre locurile și străzile din oraș. I-am descris zona în care locuisem când eram copil. I-am povestit și că multe dintre casele germane din jurul primăriei și de pe valea canalului fuseseră renovate și zugrăvite în culori pastel, că de-a lungul râului Oder se construiseră noi promenade și că fuseseră amplasate aparate de fitness, finanțate cu bani de la Uniunea Europeană.

Asta e o treabă bună, a spus.

La întrebarea ei cu ce mă ocup, i-am povestit că sunt scriitor și că publicasem până acum trei volume de proză scurtă.

Un scriitor așadar, a spus. Interesant. Atunci cu siguranță vă pricepeți și la arhitectură.

Nu chiar, i-am răspuns.

Matthias Nawrat | © Sebastian Hänel

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Manuela Klenke (n. 1984) este absolventă a Facultății de Litere (germană/engleză) din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj și a Universității din Osnabrück. Din 2010 până în 2018 a predat cursuri de germană ca limbă străină (VHS, Akademie Überlingen). În 2017 a obținut o bursă din partea DÜF pentru traducerea în germană a romanului Interior zero de Lavinia Braniște. În momentul de față lucrează la traducerea volumului de proză scurtă Sȋnii verzi de Florin Iaru. Traducerile ei au apărut în numeroase publicații literare (mosaik, Salz, außer.dem, Steaua, Poesis international).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)