LAZĂR
Aici stau eu, Lazăr, tolănit pe o canapea galbenă. Aici stau trei moldovence, tolănite pe saltele. Aici se doarme și se pocnește din degete. Stau lângă femei care poartă teniși, blugi și au tenuri sănătoase. Sunt zvelte, trăind de la bun început într-o lume cu război american în Orient.
Moldovencele degajă prospețime peste mine. Nici sudoare nu au. Dar dacă au, atunci e mai proaspătă decât respirația mea. Aceste femei se joacă între ele, beau Fanta, iar mie îmi spun: fii calm. Și eu stau pe canapeaua galbenă făcută din dermatină, privesc cu emoție cum moțăie ele. Le tot urmăresc, un băiat cu pielea aspră, un bărbat cu ghetele rigide, născut într-o țară care nu mai există.
Încerc prostește să par de-al găștii, să fiu aproape de respirația lor. Dar nici pasta de dinți din cărbune, nici clătitorul de gingii nu mă protejează. Sunt mai slab decât cele trei moldovence. Nici banii nu mă mai salvează. Nici tenișii Nike mărimea patruzeci și doi. Nici stofele moi.
Nicăieri nu m-aș putea ascunde, să mă apăr de puterea moldovencelor. Nimic nu le-ar jena. Oricine ar pierde în lupta cu moldovencele de douăzeci de ani care dorm pe jos în zigzag. Douăzeci de ani sunt mai sănătoși decât patruzeci de ani. Douăzeci de ani sunt sfidători pentru șaizeci de ani.
Apoi vin trei bătrâni care au uitat să moară și le cheamă pe fete. Au zbor spre Bergamo. Le văd cum aleargă la ușă, iar eu le ridic eșarfele uitate jos. Vreau să mă aștern, chiar în această clipă, pe jos, să dorm în zigzag, ca moldovencele de douăzeci de ani. Dar sunt prea sensibil, vin din lumea tatălui meu, vin din lumea conductelor de gaz, am orar alimentar, am frică de pancreatită.
Alerg ca un cretin cu eșarfele moldovencelor. Șchiopătez, sunt al dracului de ridicol. Picioarele mi se împleticesc. Le strig pe fete, dar ele nu mă aud.
Acum, când le ajung, mă poticnesc în carnea lor elastică, în imperiul lor cu nechezat. Cad la picioarele lor. O sticlă de Fanta se varsă peste mine. Mă simt purificat. Mă simt botezat din nou.
FURTUNA
În seara aceea a fost cald. Apoi a venit o furtună cu meduze. O vijelie manciuriană.
Acoperișul casei a plesnit în patru. Cădeau stucaturile tavanului. Se prelingeau șiroaie mari în camere. Cădeau mii de meduze falice, meduze urzicătoare, jeleuri albastre se strecurau prin crăpături. Canalele de scurgere nu făceau față potopului. Curenții de aer au spart trei ferestre dinspre sud. Președintele și-a pus mănușile de cauciuc. Aduna meduze vii de pe jos. Le băga în canistre mari.
Și a turnat cinci zile cu meduze din Port Arthur și meduze din Port Said, iar păpușile cu gurile căscate se rugau să nu mai plouă, o rață sălbatică a căzut din cer, avea coastele rupte, după fiecare șuvoi puternic toți se înfiorau și tresăreau, Doamne, ce jeleuri reci, iar unele meduze chiar erau acoperite de-o pojghiță de gheață, se simțea și-un miros de Marea Baltică, mesele se înmuiau și se prăbușeau, scaunele se jilăveau și se răsturnau, dulapurile se umezeau și se prăvăleau, mobila din casă cădea ca niște oameni secerați de mitraliere, laolaltă cu meduze curgeau șuvoaie de apă și rugină, erau soluții numai bune pentru îndepărtarea papiloamelor canceroase, în acea clipă, la radio au anunțat că în Turcia ploua cu mere tăiate în două, iar președintele turc a spus: priviți, îmi mor cei mai sănătoși berbeci, și numai peste livada de piersici nu ploua, era invers, crengile pomilor slobozeau galoane de apă, iar furtuna le ridica în nori, ploua de pe pământ spre cer. Lazăr, cu disperare, își cerceta gulerul cămășii. Tânărul bărbat a făcut trei băi într-o singură oră. Nu mai încăpea în cadă, chiar de slăbise foarte mult. Își rodea pielea, credea că-i pute, s-a frecat cu prosopul până la sânge. Ameți și era aproape să leșine. Sângele lui Lazăr a ieșit pe suprafața pielii precum roua fierbinte. Vântul nu a uscat hemoragia, limba nu a lins hemoragia, mâna nu a șters hemoragia. Sângele lui Lazăr a făcut cale întoarsă, a pătruns în epidermă, s-a prelins sub dermă, a revenit în fluviul roșu, iar din fluviul roșu în carnea roșie, iar din carnea roșie în oasele albe, iar din oasele albe în măduvă.
Doamna Galata a copt o turtă dulce și a legat toate ploile.
În cele din urmă, duhoarea a încetat. În casă a răzbit aerul mai multor mări, adus de meduze obosite și meduze călătoare. Vera Bernaz era răgușită. Avea vocea groasă. Ca de fumătoare. Simțea un neastâmpăr. Voia să doarmă împreună cu Lazăr și Zavatin. Ei s-ar fi încălzit de la ea. Erau melodioase vocile tatălui și fiului. Alintătoare. Niciodată nu urlau. Homosenzuale.
După potop au mucezit hainele în șifoniere. Apoi au apărut pupe de insecte, iar cămășile s-au îngălbenit. Molii în făină. Molii în orez. Molii în piper. Răsăreau din scoarța exfoliată a butucilor de viță-de-vie, pătrundeau în toate casele. Lazăr lega ermetic pungile cu cereale. Din telefoanele vechi ieșeau molii, iar din telefoanele verzi ieșeau buburuze. În preaiubita republică era o invazie masivă de molii. Atunci când mucegaiul pătrunde la tine în casă – devii oaspetele lui. Doamna Galata scotea plăpumi roșii pe balcoane și alunga moliile, iar când nu mai ajungeau plăpumi – scotea jachete roșii. Și dacă dansezi în zilele de joi – casa nu se împuțește, și dacă bârfești – nu-ți mucegăiesc hainele, – și dacă bei rară neagră – mor moliile, – și dacă te speli pe dinți cu fetească albă – cunoști tinerețea.
În preaiubita republică, mucegaiul a înghițit zahărul, a înghițit slănina, a înghițit vaselina, a înghițit ceaiul, a descompus ferestrele, laolaltă cu piersicii. Era o vară putredă, o vară bătrână de tot.
MENDEL PORTUGALI
Mendel Portugali aduce pantofi Salvatore Ferragamo, Romano Martegani, Santoni, Magnanni. Dar președintele mai are șaptezeci de perechi. Zavatin îi spune fiului să scoată pantofii afară – să-i stropești cu benzină, să le dai foc. Mendel Portugali a uitat că președintelui îi plac tenișii Nike, și lui îi plac tenișii Nike, tuturor le plac tenișii Nike.
Primul nostru alfabet au fost așchiile de piatră, lamele de piatră, topoarele de piatră, harpoanele din os, răzuitorile. Primele noastre rugăciuni au fost focul, semănatul și vânătoarea. Acum, alfabetul și rugăciunile noastre sunt tenișii Nike. Tenișii Nike sunt mai frumoși decât rachetele. Tenișii Nike sunt mai frumoși decât Domnișoarele din Avignon. Tenișii Nike sunt mai frumoși decât Fecioara Maria. Această nouă frumusețe este una de serie, utilizabilă, degradabilă. Această nouă frumusețe are un termen și, să fim sinceri, nu are un suflet. Această nouă frumusețe este i-de-a-lă!
Mendel Portugali spune abracadabra și aduce teniși pentru Vera Bernaz. Azi nu va fi sălbatică. Azi va fi teniși Nike Red October. Azi va fi Nike Air Force. Azi va fi Nike Back to the Future.
Când se vor topi ghețarii, de la toți tenișii, de la hornurile uzinelor, de la atâta frumusețe – atunci, peste Vera va curge apa din merzlotă, cu vânători înghețați acum două mii de ani. Vor veni leșurile mamuților peste ea. Strămoșii renilor se vor dezgheța pentru Vera Bernaz. Bătrânii licheni vor învia în mlaștinile lor străvechi.
Muștele săracilor vor pătrunde în casele bogaților. Vulpile polare vor năvăli peste orașele femeilor. Armatele de leșuri conservate vor inunda mănăstirile lumii. Argintul-viu va muri, iar silitra va topi ultimele ghetouri din Europa. Șoimii albi vor fugi din pădurile albe. Vacile albe vor ieși din lacurile albe. Sub muzică ieftină de Katy Perry vor plesni igluurile eschimoșilor. Radio Liberty va anunța moartea permafrostului de sub Norilsk, Iakutsk și Vorkuta. Siberia se va întinde peste Vera Bernaz. O Siberie în clocot o va înghiți cu tot cu teniși. Vera Bernaz va fi spumoasă, va fi stâncă submarină, va fi arhipelagul Siberiei topite, va fi Marea Barieră de Corali, va fi polip de coral, va fi burete-de-mare.
Scriere alertă, cu personaje care mai de care mai excentrice prinse într-un soi de carusel narativ, dar şi parabolă a lumii ca vointă (de putere! căci „puterea este cel mai bun loc de putrezit”) şi reprezentare (caleidoscopică & de lanternă magică) conţinându-şi propria parodie; un cu totul altfel de roman cu moldovence („Aici stau moldovencele, tolănite pe saltele. Aici se doarme şi se pocneşte din degete.”) ca pentru a-i da cu tifla lui Houellebecq („la şi tu o moldoveancă…”); nu în ultimul rând, iată un domeniu proprietate privată bine conturat în inima căruia autorul a reuşit să înalţe o „casă somptuoasă” – Casa mai multor primăveri pe care scrie, „cu litere măşcate”: SI PARLA BORDIANO!
(Emilian GALAICU-PĂUN)
