Dagmar Dusil
Quarantäne. Bamberg
Ich schlich auf die Straße
hinein ins Verbot
zwischen 20 Uhr Abends und Morgens um 5
Auf den Straßen hauste Ruhe.
Ein Hund verlor seinen Weg.
Ein Mensch lag auf einer
Parkbank in seinem Zuhause
unter hungrigen Ästen der Bäume.
Ich lieh mir fremde
Fußsohlen für den Asphalt
beleuchtete Busse
hinterließen Spuren
in denen keiner saß
Carantină. Bamberg
M-am furișat pe stradă
La vremea interzisă
Între 8 seara și 5 dimineața
Afară se instalase liniștea.
Rătăcea un câine.
Un om întins pe o bancă în parc
sub crengi de copac flămânde
era la el acasă.
Pe asfalt am luat cu împrumut
urma unor pași străini
autobuze iluminate
lăsau urme
În care nimeni nu ședea
Im Mondlicht
Berührt vom Unsichtbaren der Wirklichkeit,
findet die Sehnsucht Zuflucht
in der Kathedrale des Herzens.
Maskiert fährt die Angst Karussell.
Tage und Nächte werden kürzer,
werden länger.
Werden austauschbar.
Der kalte Hauch des Todes
erwärmt sich am Atem der Hoffnung,
die mühsam sich durch die Zeit bewegt.
Ermüdet.
Im Licht des kränkelnden Mondes.
În lumina lunii
Atinse de fața invizibilă a lumii
dorințele se refugiază
în inimă ca într-o catedrală.
Frica mascată se-nvârte nebună în carusel.
Zilele, nopțile se scurtează,
se lungesc
se confundă.
Suflul rece al morții soarbe căldură din suflul
speranței ce traversează timpul
și respiră tot mai greu.
Obosește.
În lumina îndurerată a lunii.
Ioana Ieronim
Carantină. Washington
Și în acest oraș trec autobuze goale
după ritmul lor ca un ecou a ceea ce-a fost
după ritmul lor invitând viața viitoare
trec autobuze goale, așteaptă, repornesc mașinile goale
ne așteaptă pe noi cei însingurați
nefiind singuri de fapt niciodată, cum se spune,
ci împreună cu două-trei generații dinainte
trec, ne așteaptă pe noi care așteptăm Clipa
fără a-i fi aflat semnele de recunoaștere
clipa revenirii
deși în râu nu ne va mai scălda
aceeași undă
lunecăm în interstiții, gravitația schimbată
pășim fără urmă ca Peter Schlemihl
cel fără de umbră
Quarantäne. Washington
Auch in dieser Stadt fahren leere Busse
im Rhythmus eines Echos vergangener Zeiten
im Rhythmus einer Einladung zum künftigen Leben
Die leeren Busse fahren vorbei, warten, fahren erneut an
warten auf uns, die vereinsamten Menschen
die niemals richtig einsam sind
sondern verbunden mit zwei drei Generationen davor
Leere Busse fahren vorbei, warten auf uns, wir, die auf den
Augenblick warten ohne seine Zeichen zu erkennen
Den Augenblick der Wiederkehr
obwohl uns nie die gleiche Welle
im Fluß umspülen wird
Wir gleiten in Zwischenräumen mit veränderter Schwerkraft
schreiten spurenlos wie Peter Schlemihl
der Schattenlose
N-avea teamă
poţi ieşi acum
fără teamă
îți e inima
peșteră goală
poţi ieşi, nu-i nici un pericol
strada e goală
goală de primejdia morții
goală de viață
Hab’ keine Angst
Du kannst jetzt ins Freie gehen
hab’ keine Angst
eine leere Höhle
ist dein Herz
Du kannst das Haus verlassen
die Straße ist von Gefahren frei
die Straße ist leer
frei von Todesgefahr
von Leben entleert.
