| © Mihail Vakulovski

Fragmentul câștigător al Bursei de Creație DLITE – 2022

„Romanul meu are în centru o familie care face parte dintr-o categorie socială foarte largă, cea a pierzătorilor privatizării românești postrevoluționare. Sunt locuitorii micilor orașe de provincie, pe care trecerea la structurile economiei de piață i-a aruncat în brațele nevoii de reconversie profesională.” (Ștefania Mihalache)

 

Degeaba a tot ocolit sacoșa cu lucrurile ei, degeaba a tot mutat-o din debara pe balcon și din balcon în cutia de lenjerie și până la urmă aici în cutia de depozitare de sub canapea, până la urmă tot trebuia să o desfacă. Acum asta e, curățenia generală. Și curățenia generală așa se face, Dorino, nu fi îngălată, se scoate tot, se șterge de praf, se aruncă ce nu trebuie și apoi se pune la loc, nu faci numa’ așa pe unde vede soacra, Dorino, cască ochii și învață, fato, c-o să ai și tu bărbat și familie și n-o să te țină ăla nicio zi dacă ești împuțită. Are. Și familie, și bărbat și o ține Mihai de ani buni. Bine, că n-o ține degeaba, muncește de-i sar capacele, ei muncești, asta-i muncă? Să fi muncit, colo, ca mine, la câmp, la prașilă, la seceră, pe urmă la pâine cu uruitul de la moară în cap și făina și-n cur, aia muncă!

Dorina ridică timid din umeri, scoate sacoșa de rafie de sub canapea, lasă canapeaua să cadă la loc, se așază pe ea. Stă cu plasa de rafie pe genunchi și cu mâinile în jurul ei. Caută cu mâna dreapta capătul fermoarului și dă să-l deschidă, dar mâna se răzgândește și se așază la loc peste stânga, cuprinzând geanta. Până să-și dea seama, Dorina se leagănă ușor, în față și în spate cu geanta în brațe. Atât luase. După pomană, după ce plecase toată lumea și rămăsese numai ea în casă cu mesele întinse și blidele de spălat și totul de strâns. Se plimba dintr-o cameră în alta și nu se apuca de nimic. Hai, odată, Dorino, pune și strânge, nu mai sta cu gura căscată, că ne prinde noaptea. Afară era deja noapte, constatase Dorina, uitându-se pe geam. A luat un sac de gunoi și a început să pună resturile de pe farfurii. Oase de pui, pilaf, coliva se mâncase toată și toată lumea o lăudase. Și nu le venise să creadă când le-a zis că o făcuse ea. Păi tanti Mia zicea că tu nu știi să faci, Dorino. Dorina se oprise. Se uita de jur împrejur în casă. S-a ridicat și s-a apucat să spele farfuriile. Pe masă rămăseseră resturi de covrigi, capete de lumânare, o brichetă. Tot așa faci, nu duci o treabă până la capăt. Dorina strânsese din dinți, spălase vasele până la ultimul, apoi terminase de strâns resturile de pe masă, le golise în sac. Se așezase. Pe masă mai rămăsese un pahar cu un rest de vin. Îl scursese în chiuvetă și-l spălase. Apoi a luat sacul și a vrut să iasă. Așa pleci tu de la mă-ta ultima dată, cu un sac de gunoi? Frumos, ce să zic. Atunci s-a întors. A lăsat sacul lângă ușă și a intrat din nou. Peste zece minute ar fi putut fi zărită ișind din casă, cu o plasă de rafie într-o mână și cu un sac de gunoi în cealaltă. A încuiat ușa de la intrare, a scos din sac resturile de pâine, covrigi și cozonac, le-a mărunțit și le-a aruncat prin toată curtea, în timp ce se îndrepta spre poartă, lasând după ea o dâră. Pe urmă a ieșit, cu plasa de rafie într-o mână și cu sacul negru de gunoi în cealaltă, a încuiat poarta și a dispărut în întuneric.

Acum, aici pe canapea își stăpânește tremurul mâinilor, își strânge buzele și desface fermoarul genții de rafie. Prima apare Biblia. În ultimii ani, Mămica o citea și o răscitea, deși când era tânără și Dorina mică Mămica nu mergea la biserică. După ce a făcut 85, a cumpărat Biblia și a zis că omul trebuie să se pregătească pentru moarte. Dorina a înterbat-o dacă crede în Dumnezeu, Mămica s-a uitat la ea și i-a zis „nu fi tâmpită” și s-a întors la Biblie. Dorina răsfoiește paginile, unele încă sunt îndoite la colțuri, iar pe una dintre ele, la Cântarea Cântărilor, era o pată mare de ciorbă. Dorina își amintește când fusese făcută, era cam cu două săptămâni înainte să moară Mămica. Nu prea mai mânca, iar în dimineața aia de decembrie, se trezise epuizată și confuză. Dorina o întrebase dacă o doare ceva, Mămica nu răspunsese, doar întinsese mâna după Biblie, și Dorina se speriase că gata, acum se duce, se dusese și venise cu lumânarea aprinsă, o ținea pregătită la bucătărie, dar când se întorsese Mămica țipase la ea, „parșivo, de-abia aștepți să mor, să plecați încărcați cu tot ce e aici”. Dorina plecase cu lumânarea înapoi în bucătărie și pusese la încălzit ciorba. Mămica își gătise până în urmă cu o săptămână. Apoi căzuse la pat brusc și îi mersese din rău în mai rău. De atunci mâncase numai piure de cartofi, o lingură, cel mult două, dar cu o zi în urmă refuzase piureul și nici altceva nu acceptase. Dorina se gândise să facă o ciorbă cu legume pasate. Se dusese la ea cu castronul cu ciorbă pe o tavă, dar ea a aruncat în castron cu Biblia, pe care o ținea pe burtă, deschisă, fără să o citească. Așa s-a pătat pagina. Dorina pune Biblia deoparte pe canapea, apoi scoate ce obiecte mai erau în geantă. Sunt nasturi și mostre de material pe care  Mămica începuse să le depoziteze sub saltea. Dorina se tot întreba ce aduna maică-sa acolo, că nu o lăsa niciodată să umble așa că, atunci când a trebuit să iasă ca să lase muncitorii să intre, acolo i-a venit prin cap să caute. Și nu găsise decât materialele astea și nasturi de toate formele și culorile plus două perechi de ciorapi fini, trei sferturi, de nylon cu lycra și dantelă pe coapse. Asta a uimit-o. Nu-și închipuise că Mămica era interesată de ciorapi de felul ăsta. Mai ales că nu erau păstrați din tinerețe, pentru că aia era cu portjartier, iar ăștia erau adezivi, Dorina știe că avusese și ea modele din astea la magazin. Îi scoate și pe ăștia din geanta de rafie. Unii sunt negri, ceilalți de culoarea pielii. Se gândește o clipă că poate îi cumpărase pentru ea. Apoi pufnește în râs și-o aude: „unde, Doamne iartă-mă, să te duci tu cu ei? I-am luat pentru fată, pentru Roxănica”.  Da, poate ar trebui să-i dea Roxanei ciorapii de la bunică-sa. Îi mai pipăie puțin și-i așază pe canapea, lângă Biblie, mostrele de materiale și nasturi. Pe fundul genții găsește și fotografia. Pe asta a luat-o din vestibulul casei, unde Mămica avea un bufet. Acolo expusese două seturi de pahare, niște mileuri și fotografia pe care Dorina o ține acum în mână. Este o fotografie alb-negru, făcută la studio, Mămica avea cam 36-37 de ani pe atunci, părul tuns până la umeri, ușor încrețit în câțiva zulufi care păreau că încremeniseră pe lângă chipul frumos, dar sever, cu sprâncenele negre pensate, arcuite, ochii verzi care priveau direct și cumva trufaș în obiectiv și buzele nici groase, nici subțiri, strânse. Avea vag vizibile ridurile laterale ale gurii, sub formă de paranteze. Purta o rochie cu flori, cu decolteu mic în formă de V și mâneci scurte peste brațele cu mușchi formați, ușor reliefați. Încheieturile mâinilor erau solide, puternice, iar la mâna dreaptă se vedea un ceas cu o curea tip brățară de grosime medie. Rama era neagră, simplă. Retușurile îngroșau contururile și umbrele chipului, dar Dorinei nu i se păreau exagerate, așa ținea și ea minte chipul Mămicii, de când se știa. Dorina își trecu un deget peste fruntea chipului din fotografie, dar îl retrase imediat. Mototoli punga de rafie și o puse pe canapea. Se uită în jur căutând ceva, dar neștiind ce. Se ridică de pe canapea, se duce până la fereastră, se uită, nu vede nimic, se întoarce în fața canapelei și privește toate lucrurile din pungă așezate pe canapea. Le ia în brațe, se duce la dulap, îl deschide și le pune acolo, chiar pe raftul din fața ei. Acolo mai erau câteva fuste de ale ei, dintre cele pe care le lua de obicei la lucru, la magazin, vreo două sutiene, iar în spate câteva prosoape. Da, Mămica le-ar fi pus pe categorii, și le-ar fi împăturit la dungă. Și hainele de toată ziua nu stăteau la un loc cu prosoapele și cu lenjeria n-are de ce, Dorino, n-are ce căuta. Iar acum fotografia ei stătea chiar deasupra fustei gri pe care o îmbrăcase ieri. Și alaltăieri. Ba, poate chiar și cu trei zile înainte. Nu te mai îmbrăca, fată, cu aceeași rochie o săptămână, ce fel de femeie ești tu? Eu n-aveam cum, că am trăit în halat toată viața, dar tu? Măcar că, la magazin, când s-a angajat prima dată, avea tot halat, că era pe vremea lui Ceaușescu. Ba chiar și bonetă. Da, dar se mai vede un volan pe sub halat, un guler, ceva că lucrezi cu oameni, nu ca mine care stau cu nasu-n făină și-n cocă și pe urmă în căldură de mă trec șaptezeci de nădușeli pe zi. Făcuse cum zicea Mămica, pe atunci stătea încă acasă, pe Mihai încă nu-l cunoscuse. Nici nu avea unde să cunoască pe cineva, că abia dacă ieșea din curte. Și nici nu voia. Nu mai voia. După Cătălin, nici nu mai voia să știe că există băieți, o apuca frica numai când se gândea. Nu, fotografia nu stătea deloc bine peste fuste și peste prosoape. O luă de acolo, se învârti puțin și o puse pe măsuța televizorului. Se așază pe canapea și se uită spre televizor. Nu e bine. Se ridică. Ia fotografia și o așază pe dulap. Mămica se uită de acolo de sus, are vedere peste toată camera, până în cel mai îndepărtat colțișor. Se ridică, o ia și o bagă repede în sertarul măsuței televizorului. Apoi se duce la bucătărie, pune apă într-un ibric și o pune la fiert. O să-și facă un ceai. Se uită fix la apă, încercând să vadă cum o cuprind curenții de căldură. Cum încep de jos, de pe fundul ibricului și se ridică la suprafață, iar acolo sub peliculă cea mai de sus, care o desparte de aer, începe să buioteze. Și a murit fără lumânare. Că n-a mai avut curajul să i-o aprindă. Și când i se subțiase respirația, iar pieptul abia dacă i se mai ridica, ea, Dorina, fugise din cameră, „ca să n-o întoarcă”. Să nu-i întoarcă sufletul, să nu-l împiedice să se desprindă de lumea asta. Așa se zice. De la ea știa Dorina asta. Iar când se întorsese, Mămica nu mai respira și pe obraz avea o  lacrimă. Dorina tresare. N-are cum s-o lase acolo. Are destul întuneric în groapă.

Brusc se întoarce în sufragerie și scoate febril fotografia din sertar. Se învârte cu ea în brațe prin casă. Unde să te pun, Mămică? Dorina se duce la bucătărie cu fotografia în mână, vede că apa din ibric fierbe, aproape dă pe afară. Închide focul și mută ibricul pe un ochi de aragaz stins. Cu fotografia încă într-o mână, deschide ușa cămării să cotrobăie după ceai. Dorina trage perdeaua care acoperă rafturile și rămâne cu ochii la ele. Sunt acoperite cu hârtie albă. Patru rafturi lungi. Pe cel mai de sus sunt murăturile, pe următorul oalele și cratițele mari,  pe al treilea, gemuri, conserve, zahăr, sare, griș, pesmet, cafea, ceai. Pe al pe al patrulea, diverse. Adică foarfeci, lipici, o șurubelniță, lavete, mănuși, polonice, un tocător de șnițele. Dorina înghesuie gemurile, conservele și celelalte unele într-altele și eliberează capătul celălalt al raftului al treilea. Pune acolo fotografia Mămicii, cât mai înspre perete. Se duce în sufragerie și aduce de pe canapea și celelalte obiecte. Pune în jurul fotografiei nasturii și materialele colorate. Scoate  dintr-un sertar din bufetul de la bucătărie o bucată de carton pe care o așază ca un separator între conserve și capătul raftului unde a pus fotografia. Trage perdeaua pâna la jumătatea rafturilor. Locul e perfect acoperit. Și oricum nu contează, pentru că în cămară nu umblă nimeni în afară de ea. De fapt, nici în bucătărie. Mihai și Roxănica dau pe acolo numai la masă. Apoi pun vasele în chiuvetă, dacă le pun, și pleacă. A uitat complet de ceai. Dorina ia un pliculeț de ceai de fructe de pădure, închide ușa cămării, pune pliculețul în ibric, pune o farfurie mică deasupra ibricului pentru infuzie și se așază la masă cu bărbia în mână.

 

Ecran de telefon. Se vede, din mers, o stradă circulată, persoane care intră din când în când în cadru, dar mai ales pavajul, pietre, porțiuni de iarbă rahat de câine, cioburi, bucăți de pâine. Pe fundal se aude vocea gâfâită a Roxanei, și, din când în când, i se profilează și umbra pe pavaj. Hei, sal, bine nu ai venit la canalul meu Like not, Share not, Subscribe not. Când te întâlnești cu mine, nu te întâlnești cu mine, te vezi cu telefonul meu și camera lui principală: 40MP (f/1.6), telephoto: 8MP (f/3.4), ultra-wide: 20MP (f/2.2), calitatea video maxima: 4K 30fps, stocare: 128GB / 512GB. Bunutz, luat din banii pe care mi i-a lăsat Mia la CEC. Da, bro, la CEC, poți să crezi? În fine, deci, cum vreau io să filmez nimic și tot, îmi fac treaba cu ea. Merg înainte și nu mă uit la lume cu ochiul liber, mă uit prin camera mea. Du-te-n camera ta, cum îți zic ai tăi. Na, mă duc. E mult mai bine așa. Nimeni nu se uită direct în mecla mea. Și asta e mai bine așa. Nu te vei întâlni cu mine. Te vei întâlni cu un om care merge aplecat peste un ecran. Care e de fapt ultimul exemplar în schema evoluției, am văzut io o memă de genu’. Sunt Doamna Whatevă, pwp.

 

Îmbrăcată în fusta lungă de stofă maro, cu o geacă muștar de tercot, trei sferturi, cu gluga pe cap, de sub care i se vede puțin bretonul roșcat, cu o geantă mare de tip poștaș și cu botine negre, solide în picioare, Dorina înaintează printre stropii de ploaie. Se oprește în fața vitrinei unui magazin mic, de tip butic, înghesuit între o șaormerie și curățătorie și se uită șocată la vitrina în care sunt aruncate de-a valma câteva cutii de carton, niște perechi de adidași, borsete și rucsacuri, iar lângă ele un manechin feminin dezbrăcat cu picioarele în direcții opuse și răsucite într-o poziție imposibilă, cu fața atingând mocheta vitrinei. Dorina își dă gluga jos cu mișcări iuți, caută precipitată în geanta-poștaș și scoate o legătură mare de chei, deschide ușa magazinului și intră. Lasă geanta pe jos, în mijlocul magazinului, și se duce la manechin. Îl ridică, îi aranjează picioarele.

– Ce s-a întâmplat aici, Săndico? Cine te-a dezbrăcat așa?

Dorina își pune haina într-un minivestiar de la capătul tejghelei. Se întoarce, se așază pe vine în vitrină și cercetează locul. Ia manechinul de talie cu o mână și îl mută în mijlocul magazinului. Pe urmă ia cu ambee mâini, cu gesturi febrile, toate produsele din vitrină. Aduce o mătură și făraș și vrea să măture mocheta din vitrină. Apoi se oprește. Se duce în micul vestiar și vine de acolo cu o lavetă umedă. Începe să șteragă câteva rafturi. Se oprește. Așa, Dorino, nu știi de ce să te apuci?  Te-ai speriat, te-a luat cu frig. Dorina se scutură. Se îndreaptă hotărâtă cu laveta umedă spre o tejghea de sticlă pe care începe să o șteargă viguros.  Privește prin ea și observă că sutienele sunt așezate aiurea, nici după numere, nici după culori, alandala complet. Aoleo, fata asta, Simona, a dat-o-n bară. Parcă vede că pleacă și asta. Că așa fac toate când se pregătesc de plecare, nu le mai pasă de nimic. Toate astea tinere vin și pleacă ca vântul și ca gândul. Ele cred că tot ce zboară se mănâncă, așa ia uite cine vorbea, parcă tu cum ești, Dorino. Că dacă era, te trezeai și tu și făceai ceva, nu rămâneai la tejgheaua lu’ Sică până ți-au căzut dinții din gură. Instinctiv, Dorina își duce mâna la gură. Îi căzuse, ce-i drept, o măsea, dar era undeva mai în spate și nu se vede golul. Decât dacă râde foarte tare. Dar Dorina nu e genul care râde foarte tare. Când a angajat-o pe ea Mămica la Sică, el nici nu se visa domnul Sică, – a venit gestionar la noi la moară, noroc că m-am pus eu bine cu el, n-a avut ce să zică aș fi putut să-i fiu mamă și oricum toți mă respectau pe atunci –  dar a devenit în scurt timp, după tras sfori, gestionar de Alimentară mare. Și așa, după Revoluție, a devenit domnul Sică. Dorina a fost invitată, până la urmă, când a făcut 15 ani de când lucra pentru el, să-i zică Sică. Ce-i drept, au mai trecut pe acolo vânzătoare, fete tinere, absolvente de școală profesională, și după două-trei săptămâni le spunea șeful „Spune-mi simplu, Sică”. Și pe urmă, vreo două au și plecat. Cu ceva bani din casă. De atunci, Sică îi cerea și Dorinei părerea când angaja o fată nouă, iar Dorina îi spusese de Simona că e fată bună, îi fusese milă de ea, că era fără mamă de la 11 ani, plecase cu unu’, lepra. Fusese de bază până acuma, îmbrăcată cam aiurea, ca tinerele din ziua de azi, dar politicoasă, muncitoare, atentă. Era la ei de jumătate de an. Dorina a terminat de șters toată tejgheaua, a scos toate sutienele și le-a așezat pe mărimi și culori. Pe urmă a trecut să șteargă praful la zona de rechizite și jucării. Acolo, dezastrul și mai mare. Ce-a făcut aici fata asta, că nu înțeleg nici să mă omori! Dorina se uită la toate rafturile, în tot magazinul, ia scara și caută pe rafturile de sus. Scoate, rând pe rând, de pe rafturi caiete, jucării, șosete, chiloți, vase de plastic, baterii, câteva corpuri de iluminat. Se dă jos de pe scară și urcă din nou.

Ușa se deschide, se aude clopoțelul de la intrare, și intră Simona, într-un hanorac, cu glugă trasă pe cap, cercei rotunzi mari la urechi, trening mulat și adidași de firmă în culori fosforescente.

– Tanti Dorina, nu mi-ați văzut p-aici încărcătoru’?

– Nu, dar bine c-ai venit, că ai făcut jaf prin rafturile astea, măi fato!

Dorina se dă jos de pe scară și se uită disperată de jur împrejur. Gâfâie.

– Cum, tanti?

– Păi, uite, sutienele alandala, peste rechizite unicornii și poneii, la produsele de curățat, costume de Halloween!?! Nu se mai vede înălbitoru’ de dovleci! De o oră stau și rearanjez! Eu nu-nțeleg cine te-a pus să umbli la rafturi! Și la vitrină!

Simona își dă gluga jos și-și scutură cerceii.

– Domnul Sică m-a pus! A zis că tre’ să mai înviorăm magazinul! Că arată ca-n 2000.

Deci încă îi zice „Domnu’ Sică”, se gândește, ușurată, Dorina.

– Ei, nu cred așa ceva! Eu am ordinea mea, știu ce vor clienții, știu ce merge la vânzare și ce nu. De aproape patruzeci de ani vând aici!

Simona face un balon mare de gumă.

– Așa, și?

Dorina își pune mâna în șold.

– Tu n-ai niciun an de când ești aici.

Simona își înghite balonul.

– Contează?

– Ia zi, știi ce a fost aici înainte?

Simona ridică din umeri și își bagă mâinile în buzunarele pantalonilor.

– De un’ să știu?

Dorina afișează o expresie triumfătoare.

– A fost o alimentară! Cea mai mare din cartier! Aveam și shaormeria și curățătoria.

– Bine.

– Păi nu e bine! Că mi-ai stricat tot aranjamentul. Măcar puteai să zici, tanti Dorina încercăm și noi să mai schimbăm de pe rafturi? Nu să faci așa de capu’ tău.

– A zis domnu’ Sică!

Ușa magazinului se deschide și intră un bărbat de înălțime medie, cu mustață și bărbie hotărâtă cu gropiță la mijloc, cămașă în carouri și geacă de piele, intră în magazin, învârtind pe deget niște chei.

– Ce faceți, fetelor? Totul bine, totul bine?

– Ei, bine, zice Dorina dând din mână.

– Da’ ce-i, Dorino? Supărată?

– Ei, murmură Dorina, în timp ce mută un vraf prea înalt de cutii, din care se răstoarnă câteva din vârf. Fir-ar ea de treabă, să fie!

– Tanti Dorina e supărată c-am aranjat și io pă rafturi, spune Simona făcând un balon imens de gumă.

– Păi, zău, Sică, nu se mai înțelege nimic. Mi-a dat de muncă o grămadă. A scos și din vitrină tot. Și pe Săndica, spune arătând către manechinul dezbrăcat din mijlocul magazinului.

– Domnu’ Sică, spuneți-i și dumneavoastră, n-ați zis să mai înviorăm locu’?

– Sică îmi zicea mie dacă era! sare Dorina.

– Stați puțin, amândouă. Tu ce cauți aici? Nu ești liberă azi?

– Am trecut să-mi iau încărcătoru’ și tanti era…

– Păi i-ați încărcătorul și du-te, că vorbim mâine. Hai, până nu mă răzgândesc și-ți iau liberu’.

Simona își trage gluga pe cap și dispare.

Sică îi face semn Dorinei către un scaun tapițat din spatele tejghelei.

– Ia stai puțin jos și liniștește-te.

Dorina se așază.

Sică scrijelește cu vârful cheii restul unei etichete adezive de pe sticla tejghelei.

– Măi, Dorino, de câți ani ne știm noi?

– De treizeci imediat, asta-i ziceam și eu copilei ăsteia. Eu am lucrat aici toată viața. Ce știe ea ce înseamnă să stai într-un loc o viață?

Sică se scarpină cu cheia pe după ureche.

– Asta așa e, Dorino. Numai că timpul trece și bine și rău, înțelegi tu?

– Adică?

– Ai văzut că magazinul s-a făcut tot mai mic, am vândut din spațiu ca să supraviețuim să nu ne înghită ăștia cu mall-urile lor. Dar dacă l-am făcut mai mic, el trebuie să vândă mai mult, înțelegi?

– Bine, numai că …

– Și ca să vândă mai mult, nu se lasă întrerupt Sică, trebuie să arate mai altfel. Mai cu fantezie, Dorino. Mai cu vino-ncoa.

– Și de ce nu mi-ai zis mie? Nu știam eu ce să fac cu marfa, nu mă gândeam eu să mai umblu la vitrină, daca ziceai?

– Avem nevoie de sânge tânăr, Dorino. De idei noi. De viziune! Și eu n-am timp să mă ocup, că pun pe picioare o afacere mare de tot, așa că am văzut că fata asta, Simona, e destul de fâșneață. Tre’ să le lăsăm loc și la aștia tineri. Hai să vedem ce poate.

– Păi am văzut ce poate, Sică. A amestecat tot cu tot. Vraiște.

– N-ai lăsat-o să termine. Ea se mai uită pe internet, la design de vitrine, la astea … Știai că există design de vitrine?

– Ete, na, Sică. Că io n-am aranjat vitrina 30 de ani? Și nu i-am mai zis dizain din ăla.

– Alte vremuri, Dorino. Și tre’ să ținem pasu’, că altfel suntem mâncați.

– Eu îmi știu meseria.

Sică a început să rotească cheile în jurul degetului. Cheile zornăie.

– Păi știi ce? Cam sunt niște probleme. Nu se prea mai vinde. Tu nu prea mai vinzi.

– Cum nu vând? Dorina își duce, involuntar, mâna la gură.

– Cinstit vorbind, Simona vinde de două ori cât tine. Nu cred că n-ai observat, că tu faci casa.

– Păi… păi… ea vinde orice. Eu sfătuiesc clientul, să ia marfa de calitate.

– Adică nu toată marfa noastră e de calitate? Adică io fac angrourile degeaba, ca prostu’?

– Nu, Sică, nu asta spun. Adică… Ești proastă de gură, Dorino.

– Știi că… ți-am zis că pun la cale ceva mare de tot. Și am nevoie să mai fac economii aici.

– Așa?

– Mda, și …

Sică se ridică de pe scaun și face ture în jurul manechinului.

– Eu m-aș descurca cu Simona și mă gândesc să-ți iei tu o jumate de normă. Te mai odihnești, că vinzi de treij de ani la mine.

– Cum?

– Zic așa, că nu mai ai chiar mult până la pensie și cred că ți-ar fi greu să găsești ceva în altă parte.

Dorina tremură imperceptibil. De parcă o scutură un început de gripă.

– Vrei să mă dai afară?

– Tocmai asta e, Dorino. Că nu vreau. Dar trebuie să fac niște economii, ca să investesc în altceva. Și atunci îți propun așa.

– Am înțeles, murmură Dorina.

Asta ești tu, pui capu-n pământ și nu zici nimic. Sică se îndreaptă spre ieșire.

– Totuși … dacă îmi lași 6 ore? Că o să-mi scadă la pensie…

Sică se oprește cu mâna pe clanță.

– Fie, că doar ne știm de o viață. Dar trebuie să faci vânzare, Dorino.

Dorina se foiește după tejghea, mototolește în mâini marginea unei pungi.

– Mai multă! Și fii mai înfiptă, mai dezghețată, mai veselă! Pune ceva mai colorat pe tine, da?

Dorina se uită la fusta lungă maro, din stofă, și la bluza neagră din tricot.

– Pa, pa! Vorbim.

Sică iese în pas elastic. Dorina își șterge de fustă palmele acoperite de transpirație rece. Ia manechinul de pe jos și-l ține la subraț căutând un loc să-l așeze.

– Da’-s colorată-n cap, ce, n-ajunge?

Dorina așază manechinul dezbrăcat la loc în vitrină. Îl pune în șezut. Se așază și ea lângă el. Afară se întunecă. Lumina felinarului stradal se aprinde deasupra lor.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Puglia – un poem de Alex Văsieș

„Cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit din partea oamenilor care au citit din cărțile mele au fost că au ațipit imediat după ce au terminat de citit.
Și că în vis le-au apărut fragmente de întîmplări care prindeau sens doar într-o altă dimensiune, superioară. Și nu o puteam pătrunde. Întîmplările îmi erau parcă povestite. Cuvintele așezate pe o partitură a unei melodii noi, ritmată perfect.
Sau că plecînd într-un orășel nordic, să zicem în Bergen, au luat o singură carte cu ei.”

3 poezii de Amalia Cernat

Scriu pentru ca imi place sa pescuiesc si lustruiesc ce pluteste in capul meu. Vreau de la arta mea catre mine – ingaduinta de a se lasa invitata si prelucrata; catre ceilalti – sa placa, sa displaca, sa isi faca rostul.

Două poezii de Mădălina Căuneac

„Prin scris mi-a fost cel mai ușor să mă exprim artistic încă de când eram copil – și a rămas principala modalitate de vindecare și organizare interioară; astfel sper să pot oferi și altora o formă de conexiune (sau daca nu, măcar melancolia unei amintiri împrumutate).” Mădălina Căuneac