Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Editura Charmides

Gabriela Feceoru: „Poezia nu e mereu blândă”

Gabriela Feceoru a debutat în 2019 cu volumul de poezie „Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv” (Editura Charmides), volum nominalizat la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția a III-a. Am dialogat cu Gabriela despre acest volum:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Uneori tindem să vorbim mai mult despre trecut decât despre prezent. Pare să fie mai atractiv în anumite momente. Care-s puterile lui, de ce ne atrage?

Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv1 este cartea care face dovada că se scurg atemporal informațiile liricizate, și tot ce nu vreau să spun se adună ca un munte deasupra mea. Știu că un moment a devenit deja memorabil când nu-l mai pot compartimenta și se avântă chiar și în situațiile cele mai concrete, din ce în ce mai intens, iar atunci devine fizic. Trecutul este un inamic pe care încerc să-l combat în favoarea prezentului, în expresivitatea poetică și în percepția mea. Sunt un flux constant și nu aduc niciun voal care să acopere asta, aș vrea ca poezia mea să fie trăită din momentul în care este publicată și imediat receptată. Nu o scriu pentru analize, o scriu pentru ca oamenii să se certe estetic, poate spunându-și unii altora ce spun eu în poeme, să se iubească pasional sau să se urască elevat. Dacă poezia mea este descoperită când e prea târziu pentru toate astea, atunci știu că nu se mai bucură de nimic. Alternez timpurile verbale pentru că lucrez mult cu expresivitatea, e ceva ce mi-a rămas din lumea artistică. Emoțiile sunt recurente, inepuizabile, fără să mă umplu de ele nu aș fi putut crea nimic, niciodată, oricâte școli de filologie aș fi urmat. Dar, în a doua carte de poeme, aici am intenționat alt truc, acela al aducerii trecutului în prezent, pentru că în timp real, de fapt, trecutul era ținutul meu preferat. Există o predispoziție pentru confesiv, sunt foarte conștientă. Și știu că românii nu apreciază confesivul în poezie, asta pentru că am auzit mereu vorbindu-se apăsat despre biografism. Feminismul, printre altele, presupune să ne exprimăm experiențele; numai experiențele pot să reconstruiască realități, să demitizeze, să repare, să curețe. Am crezut în anumite idealuri care au fost incluse în educația dăruită de mama mea: loialitate, cuplu sudat, construcții împreună, la aceste idealuri au contribuit și cărțile de literatură pe care le-am citit. Toate conțin povești de dragoste nemuritoare. Nu am știut că există și amăgirea până nu am avut parte de ea, amăgirea unei femei exact cum ai amăgi un câine cu un os, dar și amăgitorul pierde în dresajul încercat.

Unele persoane din viața noastră „sunt pentru trecerea prin lume/ niște figuri deja uitate”, iar altele devin reprezentative pentru formarea noastră. Dacă ne-am gândi la literatura germană, cine nu a fost pentru tine doar „pentru trecerea prin lume”?

Ingeborg Bachmann a fost poeta care a trecut pragul minții mele: „Și cele ce-s de plâns. Și amăgiți-vă de sute de ori,/ cum și eu m-am amăgit și probe niciodată n-am trecut/ și totuși le-am trecut, o dată pentru altă dată” (Boemia se află la mare)2

Ca să-ți răspund la întrebarea despre persoanele din viața mea, trebuie să-ți spun o poveste. Scrierea cărții a început înainte de 25 martie 2017. Primul poem pe care l-am scris, fără să știu că va fi parte din această carte, este poemul de la pagina 94, „panicată”; l-am scris într-o noapte, în camera de cămin, atunci când călătoream imaginar în Cehia, Brno, unde se afla – să-i zicem Kali Király, i-am citit și dăruit poemul la cenaclul „Ars Retorica” din Cluj în Insomnia. Tot atunci el a citit la masă poemul blister, printat pe o foaie care avea să dea numele primei mele cărți (care nu era încă publicată, CR a publicat-o în luna mai). Este un poem în care îi promit ceva dacă rămâne. A rămas, s-a și mutat în Târgu Mureș, oraș în care locuiesc, dar pentru o altă fată. Mi s-a părut că poemul meu a fost mult mai ironic decât aș fi putut fi eu, a creat efectiv o realitate pentru Damiana Királynő, o realitate pe care nu o acceptă nici azi. O să se supere dacă vede interviul acesta, s-a supărat și pe manuscris. La un moment dat a zis că nu a primit nimic de ziua lui și „pentru că mi-ai zis că n-ai primit nimic de ziua ta” este o scuză pentru a intermedia comunicarea. Va rămâne băiatul care m-a purtat în brațe pe apă la Rudas|1013, Döbrentei tér 9, Budapesta, peste noi cădeau lumini colorate fiindcă razele pătrundeau prin tavan peste vitralii și din vitralii peste bazin. V-ar spune că a fost șocat când s-a văzut desenat mare de 2 metri pe peretele apartamentului meu. Are și un mare defect acest băiat, ego-ul său montează panouri. Dar dacă vorbim despre treceri, au fost destule treceri, am supraviețuit.

Deblocarea slăbiciunilor personajelor tale este deseori uimitoare. Pe cine ai pune in charge pentru aceste salturi, deblocări?

Medeea Iancu a avut răbdarea de a-mi citi manuscrisul în mod repetat și m-a sfătuit, mi-a sugerat în acea perioadă și lecturi din feministele americane, ea mi-a sugerat și titlul lung, dar impactant. A citit și i-am citit din manuscris și lui Mihók Tamás înaintea ediției „Poeți în dialog”, unde participam împreună în mai 2018 la J’ai Bistrot, Târgu Mureș. Când m-am desprins de proiectul Harta Egalității, pe care l-am conceput împreună cu Medeea Iancu, mă aflam într-o etapă de tranzit și degradare din pricina unei depresii care m-a afectat somatic. Relația noastră s-a degradat și ea – din cauza mea în mare parte. Am lăsat în mâinile ei sigure acest proiect conceput de noi într-o noapte din anul 2017, un proiect care a adus în fața noastră tot ce înseamnă azi mare parte din receptarea feminismului în România, am deschis o nouă cale, mai ales pentru abuzurile din cadrul literaturii. Model pe care îl putem vedea și la „Feminism România” astăzi.

M-a deblocat de la ce știam eu, de la lumea actorilor contestabili și patriarhali și m-a făcut iar să cred în actorie și în oamenii din teatru actrița Carmen Ghiurco; ea mi-a scris cu ocazia lecturării unor poeme scrise de mine și ne-am împrietenit, cred eu, dintr-o admirație reciprocă și o viziune comună, mi-a reîntors fața către teatru și așa am avut curaj să și scriu o monodramă.

I.I.P., așa cum dorește să se numească acum, a adus lumină, încurajări, bine și frumos, are o înțelepciune aparte. Pe Oli o admir pentru munca sa, pentru spiritul ei cercetător, aprins, viu, pentru că ea chestionează, pentru că e incomodă. Constantin Virgil Bănescu, despre care mi-am format opinia că împărtășim aceeași soartă, citind același cer ce nu e – mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Părinții mei, fiul meu, Zian, prietena mea Renata, apoi Georgiana Olaru, Simona Sigartău, Laura-Cătălina Dragomir, Senida Poenariu, Andreea Molocea, Alina-Daniela Istrate, Miruna Vlada, Olga Ștefan, Armina-Flavia Adam, Maria Pilchin, Elena Vlădăreanu, Alexandra Turcu, Savu Popa Sigartău. Iar dintre poeți: Dan Coman, Miki Vieru, Marcel Vișa, Antonio Doda, m-au inspirat și încurajat și domnul profesor Dumitru-Mircea Buda, care mi-a fost alături în susținerea disertației și nu numai. Fără toți acești oameni, viața mea intelectuală ar fi fost cu mult mai săracă.

Nu pot să nu-l menționez pe Jury Zavadsky, cel care mi-a tradus poeme din limba ucraineană, pe care le-am prezentat cu ocazia Festivalului Author’s Reading Month în Lviv, Ucraina, în 2019. Dar și poemele lui Raed Wahesh pe care le-am tradus și au fost publicate deja în Revista Vatra. Dana Cora care a tradus poeme în limba italiană din cartea vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, în vremea când era doar un plan. Elena Katamira, care a tradus în spaniolă unul dintre cele mai puternice poeme politice dintre cele pe care le-am scris. Nu am conturat niciodată personaje, ci tipare autentice cu voință proprie și temperament, ființe care și-au făcut de cap în poezia mea, exact așa cum își fac și în viața reală, mai bine sau mai prost. Aceasta ar trebui să fie corectitudinea politică până la urmă, nu? Poezia nu e mereu blândă. Poezia aduce uneori groaza și distruge ca să refacă lumi. Faptul că Editura Charmides nu s-a speriat de cartea aceasta spune mult despre programul din spatele editurii. Am să aduc mulțumiri speciale editorului Gavril Țărmure, lui Leon Cruceru care s-a ocupat în detaliu de copertă și pictorului Flaviu Moldovan, autorul desenului de pe copertă. Este un proiect pe care l-au îndrăgit și la care am lucrat cu toții foarte bine. Matei Man s-a ocupat de DTP. Cuprinsul cărții indică neconvențional poemele din carte într-o manieră modernă și atractivă. Are un anume design și un stil care te fac să ai senzația că este o carte ca o piesă de muzeu. În viitor aș fi onorată să mai lucrez cu această editură și cu toți membrii stuff-ului profesionist pe care i-am întâlnit aici. Flaviu Moldovan este un artist ale cărui lucrări extrem de umane le-aș vedea în viitoarele mele proiecte.

Dacă ar fi să fii un verb, ce ai alege?

A scrie. Verbul pe care l-a pronunțat fiul meu prima dată, la vârsta de doi ani. Discutam cu tatăl meu despre posibila publicare a manuscrisului pe atunci. Fiul meu se plimba prin casă și a memorat verbul, apoi l-am pus la masă cu mine, mânuța în mâna mea, pixul și caietul, și am scris împreună. I-am spus: asta înseamnă a scrie. Și de atunci în fiecare zi cere caiet și pix și spune că scrie. De curând, mi-a spus că scrie o carte pentru mine, îi crea copertă, se va numi Cartea cu mașini colorate, a adăugat pe copertă cu litere de tipar „PENTRU MAMA”.

Yoko Ono și John Lennon s-au întâlnit pentru prima dată într-o galerie, unde el a fost entuziasmat de ceea ce avea să descopere scris pe o pânză, pe tavan, cu litere mici: yes. Experiența asta se aseamnă cumva cu ceea ce am citit încă de la primul tău poem din vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv.

Interesant punct de vedere, pentru că povestea lor de dragoste este una perfectă, dragostea manifestată artistic, acceptată de ambele părți, ceva extrem de rar. Ceva ce poate ne-am dori cu toții. Despre povestea lor am aflat cu doar câteva luni în urmă, de la prietenul meu și partenerul din proiectul Ktegoric; poetul Marcel Vișa mi-a sugerat să văd documentarul și am fost izbită de valoarea pe care și-o atribuiau unul altuia. Maniera armonioasă în care trăiau și se completau. Aș vrea să cred că da, cartea aceasta ar putea avea exact același efect, atât pentru femei cât și pentru bărbați. Că alcătuiește un pod între genuri.

Am adus cutia cu amintiri aproape. M-am gândit atunci la toate femeile care au parte de fenomenul dispariției, „ghosting”, o dispariție totală fără cuvinte. Când ești părăsită fără să auzi motivul, când trebuie să te descurci cu tot ce ai trăit, când trebuie să-ți porți doliul pierderii ca pe o coroană și nu ești capabilă și devii vulnerabilă. Această carte este un îndemn la respect reciproc și la compasiune. Femeia este un om care nu poate fi aruncat într-o debara, este din carne și oase, are suflet, are creier. Bărbații să redobândească tandrețea de care ne-au privat în România secole de-a rândul, însă, în schimb, ne-au oferit abandonul, neliniștea, frica, ignorarea, disprețul. Este un îndemn la comunicare, orice ar fi. Comunicarea face ca omul să rămână în urma ta cu totul înțeles, nu lăsați în urma voastră oameni cu traume, femei sau bărbați. Chiar și atunci când nu există sentimente de dragoste, trebuie să existe responsabilitatea de a nu răni, căci, iată, ceea ce dăruiți voi vi se întoarce înzecit. Începeți să ascultați femeile. Au ceva să vă spună. Ceva ce nu au reușit bunicile sau mamele voastre. Dar poate ai dreptate, afirmația îmbie, cheamă, tuturor ne plac afirmațiile. Am subliniat un pasaj: „Viața umbrei începe când femeile care scriu, pictează, dansează, călătoresc, studiază, se îngrijesc de copiii lor, sau îl caută pe Dumnezeu, încetează să o mai facă.”3, nu am vrut să devin acest pasaj.

Inițial manuscrisul se numea Pe terasă la Fiktiv, cu adresa 1088 HORÁNSZKY UTCA 27, este o terasă în Budapesta, unde am mâncat pentru prima dată Quesadilla și am vorbit în limba română despre puținele lucruri despre care puteam vorbi fără să mă simt stânjenită. Am trecut pe lângă un fel de piață la întoarcere, dar la Fiktiv îmi amintesc un roboțel foarte interesant, care aparent făcea ce face un ospătar, în realitate ospătarul care ne servea era un tip care vorbea bine engleza. Eu n-am îndrăznit nici să-i ofer cuvintele de apreciere menite pentru apa minerală de calitate. De altfel un loc însorit și umbros.

Yoko Ono l-a câștigat pe John Lennon prin creația sa, pare ireal de simplu. Damiana l-a pierdut pe Kali exact pentru că a transferat în poezie sentimentele sale, cuvintele lui și a recreat traseul experiențelor comune. Nu am căutat să găsesc o sursă inspirațională, am scris pentru vindecare. Niciodată n-am trecut peste faptul că această iubire a fost unilaterală și când am descoperit că mă aflu din nou într-o circumstanță de acest fel, după ce mai trecusem prin asta în 2016, m-a dezechilibrat sever. I-am spus că-l iubesc într-o dimineață, în bucătăria mea, cam după un an de când l-am cunoscut. Mi-a răspuns zâmbind: știam. Și a plecat. Nu toate îl găsim pe John cel bun, educat, creativ și loial într-un muzeu. Dar înainte să plece mi-a cântat la pian „mai stai aici lângă mine/ în li-li-lim-ba-ba română”, cu versurile lui închid cartea și interviul.


1 Gabriela Feceoru, vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, Editura Charmides, 2019;

2 Ingeborg Bachmann, Voi cuvinte, Selecția poemelor și traducerea din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin, Editura Humanitas, 2017;

3 Dr. Clarissa Pinkola Estés, femei care aleargă cu lupii, Editura Niculescu, 2019;

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.