Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Casa de Editură Max Blecher

Gelu Diaconu: Cel mai eficient mod de comunicare intergeneraționistă tot poezia rămâne

Gelu Diaconu a publicat la finalul anului trecut volumul de poezie Ziua în care a murit John Lennon, Casa de editură Max Blecher. Despre acesta, Constantin Abăluță scrie pe coperta a patra: „Balada anilor ‘80 și a vârstei de 17 ani, rock, Woody Allen, m. ivănescu, dezamăgiri, petreceri adolescentine, urâțenia lumii, revolte înăbușite, un fel de muzică preclasică a epocii noastre, film derulat cu încetinitorul, în felul neuitatelor pelicule cehoslovace în care relația părinți-copii e una zbuciumată, traumatizantă, din când în când sinteze imagistice de mare calibru poetic.”
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Ai simțit nevoia, înainte de a scrie acest volum, să (re)vezi diferite documentare, înregistrări cu și despre John Lennon?

 Am revăzut la un moment dat Above us only sky și a fost ca un declic, fiindcă am simțit încă o dată, poate mult mai acut, cât de mult am pierdut din cauza dictaturii. Poate e ciudat pentru cei din generațiile de după, însă noi – cel puțin cei din grupul meu de prieteni – nu am realizat că trăim într-un regim dictatorial. Eram atât de naivi încât ne imaginam că asta este lumea noastră, de fapt, că așa trebuie să fie. Anormalul se insinuase în felul nostru de a fi până aproape de identificare. Tot ce puteam face era să ne „revoltăm” ascultând muzica „decadentă” occidentală, răsfoind reviste aduse în țară clandestin, vizionând filme la video etc. Numai așa puteam să recuperăm ceva din distanța enormă care ne separa de Occident. Era felul nostru de a demonstra că nu eram chiar bătuți în cap, că pricepeam totuși realitatea, în sensul că percepeam limitele care ne erau impuse. Depășirea acestor limite era, cumva, un act de nesupunere. Orice casetă audio, bandă de magnetofon, casetă video sau disc (nu mai spun de metodele de multiplicare, foarte elaborate și ingenioase) care ne încăpeau pe mână erau, într-un fel, dovada unei anumite emancipări și, în consecință, a negării realității tâmpite pe care o trăiam. Ne distram și noi cum puteam, fără însă a avea pretenția că era o revoltă pe bune. Ne comportam doar ca niște mici rebeli, în bula noastră, sau mai degrabă în „bucătăria” noastră, unde ascultam muzică bună, beam vodcă și ne amăgeam că trăim „occidental”. Pe de altă parte, ca să-ți răspund la întrebare – fiindcă am cam divagat, dar ăsta e stilul meu – n-am avut nevoie să revăd anumite documentare (apropos, mai este și magnificul Living in the material world al lui George Harrison), deoarece, așa cum cred că ți-ai dat seama, cartea nu este despre John Lennon, ci despre perioada aia de la începutul anilor ’80 și despre frustrarea teribilă că am trăit cei mai frumoși ani sub dictatură (fără să fim foarte conștienți, așa cum spuneam, de starea asta de fapt) și, deci, privați de lucruri care ne-ar fi făcut viața ceva mai acceptabilă. Despre asta este vorba în Ziua în care a murit John Lennon.

Erai deja mare când a murit Lennon, în 1980. Ce-ți aduci aminte de atunci? Ajungeau informațiile de peste hotare la noi în țară? Ce a adăugat sau a deformat memoria în timp? Ce ai adaugat sau deformat tu în volum?

 Când a murit John Lennon, pe 8 decembrie 1980, împlinisem de câteva zile 18 ani (sunt născut pe 26 noiembrie 1962). Îmi amintesc că eram la liceu (eram într-a XII-a) și am aflat chiar a doua zi, pe 9 decembrie (deci știrile de genul ăsta circulau destul de rapid). M-am uitat acum pe un calendar din 1980 și am văzut că 8 decembrie a picat într-o luni. Așadar, am aflat de moartea lui John Lennon într-o marți – unii ar spune că au fost trei ceasuri rele. Parcă văd aievea sala de clasă, băieții în grup discutând, făcând tot felul de presupuneri, înaintând variante fanteziste etc. Cert este că, în spiritul vremurilor, existase anterior o știre (nu mai știu pe ce cale venise, cred că fusese strecurată la rubrica Fapte diverse din Scânteia, unde mai scăpau astfel de curiozități) potrivit căreia John Lennon își asigurase averea (probabil proprietățile) pe o sumă care ni s-a părut fabuloasă. Nu mai țin minte despre câți bani era vorba, însă ideea era că nici nu știam ce înseamnă atâția bani. Era ceva SF în suma respectivă. Ei bine, John Lennon era criticat cumva că făcuse chestia asta, era văzut nu ca un artist care a pornit de jos, foarte sărac, și a ajuns bogat datorită talentului său și muncii, până la urmă, nu?, ci din cauza lăcomiei, a nevoii bolnăvicioase de a strânge averi și așa mai departe. Probabil că memoria – dacă tot ai adus aminte de chestia asta – a deformat multe dintre lucrurile de atunci, ca dovadă că vin destul de distorsionate, însă esențial era că, dincolo de muzica lui, de arta lui, John Lennon nu era chiar așa iubit pe cât ar pretinde unii în ziua de azi. Mulți îl disprețuiau deoarece alesese să se însoare cu Yoko Ono – care era văzută ca un personaj malefic, o femeie urâtă și orgolioasă, care venea cu John la studioul de înregistrări doar pentru a băga zâzanie în grup. De altfel, John și Yoko erau văzuți ca principalii vinovați pentru destrămarea formației Beatles. Habar nu aveam că de fapt Paul McCartney – care era privit, mai ales de fete, ca „adevăratul băiat de aur” – le intentase celorlalți procesele despre care știm acum destule și că ăsta a fost de fapt momentul când cei patru s-au despărțit oficial. Și, ca să fiu și mai limpede, disprețuita Yoko Ono a avut parte încă de mai mult dispreț după moartea lui John, anume când a avut pretenția să se inverseze ordinea numelor McCartney – Lennon în dreptul pieselor pe care cei doi le compuseseră. Nu știam, firește, ce însemnă drepturi de autor și așa mai departe. Ne închipuiam că e o chestiune legată de orgolii și așa mai departe. Așa îți poți da seama cât de praf eram când venea vorba de „acuratețea informațiilor”. Vezi bine, însă, că s-a aflat rapid că a murit John Lennon, însă asta nu însemna de fapt nimic. O astfel de știre avea potențial global și nu avea cum să ocolească România. Nu eram, totuși, Coreea de Nord. Ți-aș putea povesti multe și despre informațiile deformate venite aici despre împrejurările morții lui John. Unii erau convinși că Mark Chapman l-a împușcat fiindcă John refuzase să-i dea un autograf. Adică, înțelegi, vedeta John Lennon l-a refuzat pe amărâtul fan Mark Chapman, care așteptase ore în șir să obțină un autograf. Nici în punctul ăsta John nu se bucura de prea multă simpatie. Unii spuneau că și-a meritat-o, că a fost prea arogant. Mă rog, acum știm cum stau lucrurile. Și chiar dacă admitem că l-ar fi refuzat pe Chapman, ăsta e un motiv serios ca să iei viața unui om? Tipul era un psihopat, e limpede. Interesant este că, cel puțin pentru noi, Mark Chapman nu avea un chip. Nu știam cum arată, cine este etc. Tot ce știam este că era un fan al lui John Lennon care, într-un moment de nebunie, l-a împușcat pe fostul Beatles fiindcă n-a vrut să-i dea un autograf. Dacă ar fi să pun în oglindă, acum, momentul dramatic al morții lui John Lennon cu figura lui Paul McCartney din momentul în care a aflat vestea (momentul a fost inserat în Above us only sky), cred că Paul nu iese tocmai bine. Mă rog, s-a spus că era „obosit” (a se citi high) și că de-aia a avut reacția aia stupidă. Ideea este că Paul McCartney era văzut mult mai bine atunci de prietenii mei. Mie îmi plăcea de John. Sper să nu-i fi deformat imaginea prea mult în volum sau, bunăoară, în interviul ăsta.

Poemele din volum redau atmosfera acelor vremuri de demult, unele lucruri previzibile, altele învechite, altele într-un proces de descoperire. Volumul se încheie atunci când personajul împlinește 18 ani. Te-a tentat sau furat și prezentul pe parcursul scrierii volumului?

E imposibil să nu te lași „furat” de prezent atunci când scrii despre o perioadă relativ îndepărtată. În fond, oricât am încercat să mă transpun în pielea personajului, nu am reușit să o fac total. Nu mai sunt același, e limpede. Atunci eram un adolescent cu capul în nori, acum sunt un bătrânel cu capul în nori. Diferența este dată de experiența de viață acumulată. Tocmai experiența asta umblă la reglajele fine ale poemelor, or aici cred că volumul a avut de suferit. Mi-ar fi plăcut să redau exact acele vremuri, pentru ca totul să pară autentic în cele mai mici amănunte. Din păcate, totul mi se pare acum ca în vis. M-am trezit și am reușit să redau în carte doar ce am mai ținut minte din el. Și știm foarte bine că e imposibil să descrii cu acuratețe un vis. Sunt doar zdrențe de imagini, fulgurații, impresii, emoții vagi, nicidecum certitudini. Pe toate astea le-am băgat într-un fel de memorie afectivă și, cu toate influențele și deformările (plus fanteziile inerente, cu „fata care merge pe apă” și așa mai departe), am încercat să le traduc în cuvinte. Ce a ieșit, se vede în carte.
N-aș vrea să ies din întrebarea asta fără să mă leg un pic de pasajul care se referă la „unele lucruri previzibile, altele învechite, altele într-un proces de descoperire”. E facil să afirmi că unele lucruri sunt previzibile sau învechite. De ce? Fiindcă termenii sunt neclari și presupun un mare procent de incertitudine. Toți scriitorii scriu despre lucruri „previzibile și învechite”. Asta e de când lumea. Nu pot să mă acomodez deloc cu tendința asta din ziua de azi de a pune etichete. Spunem despre un film, sau despre o piesă, ori bunăoară despre o carte, că sunt „învechite”. Îți dai seama cât de relativă este o astfel de afirmație? Eu vin însă și spun: nimic nu este învechit. De ce? Uite, spre exemplu, Platon ți se pare învechit? Dar Dostoievski? Dar Kafka? Sau Whitman? Smoke on the water sau Child in time ți se par piese învechite? Ori Stairway to heaven? Pentru mine nu sunt. Cei care au scris cărțile sau piesele astea, altminteri oameni geniali, au scris „din amintiri”. Și-au introdus într-un fel de turbion creativ amintirile și emoțiile, iar rezultatul este practic nemuritor. Este Cervantes învechit? Dante? Homer? Simt nevoia, în „toamna vieții”, cum spune Mircea Cărtărescu, să recitesc unele cărți mari. Nu mi se par deloc învechite, dimpotrivă, mă încântă de parcă le-aș citi pentru prima dată. Chiar și cei care au creat cărți fantasy, cum sunt Tolkien sau C.S. Lewis, au scris tot din amintiri. E un paradox, dar e adevărat. Nu sunt „vizionari”, ci au luat din realitate elementele care le-au trebuit pentru a crea lumi fantastice. Realități „învechite” amestecate cu emoții vii. Ce a rezultat nu e previzibil, cel puțin pentru mine, nici la recitire. Învechit nicidecum. Doar „într-un proces de descoperire” perpetuu, fiindcă într-adevăr descoperim mereu lucruri noi în cărțile pe care le recitim. Altminteri ar însemna că ne-am pierdut pe drum exact emoțiile de care se tot amintește atunci când vine vorba de „ce trebuie să provoace autorul în cititorii săi”. Sigur, nu am pretenția că Ziua în care a murit John Lennon se ridică la valoarea celor menționate mai sus. Dar tuturor ne place să visăm.

Dacă ar fi să duci viața pe care ai visat-o, cum ar fi? Te-a influențat în vreun fel ceea ce s-a întâmplat în `89? Erai la curent și cu contextul internațional, căderea Zidului Berlinului?

 O să te surprindă răspunsul meu, dar am ajuns la concluzia că nu pot avea „amintiri despre viitor”. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi dus o altă viață. Am trăit timpul care mi-a fost dat. În mod paradoxal, am avut multe momente în care m-am simțit fericit. Faptul că n-am avut totul „pe tavă” mi-a provocat destule frustrări, e adevărat, însă eu și prietenii mei ne-am adaptat. Cumva ne-am descurcat. Ne-am și distrat, am avut și muzică bună, am citit cărți bune, am avut relații foarte ok, ca dovadă că, atunci când ne mai întâlnim, nu prea înjurăm perioada aia. Am fost fericiți în felul nostru. E greu de cuantificat genul ăsta de fericire. Crezi că tinerii din ziua de azi sunt mai fericiți decât am fost noi la vârsta pe care o au ei acum? Mă uit în jur și nu știu ce să spun. Ideea este că timpul ăla s-a dus și nu se mai întoarce niciodată. E un fapt peste care nu se poate trece. Doar poezia poate să „deformeze” realitatea și să o facă mai acceptabilă.
Sigur că viața mea s-a schimbat total după 1989. Nimic n-a mai fost la fel. Ritmul a crescut în proporție geometrică și 30 de ani au trecut într-o secundă. Dar vrei să știi ceva? După 1989 lupta pentru supraviețuire a fost mult mai dură decât înainte. Cine nu s-a adaptat a ratat beneficiile libertății. Și au fost mulți, crede-mă. Am văzut oameni ratați (sau învinși) despre care nu credeai că vor ajunge într-o situația sau alta. Unii au murit încă tineri. S-au desfăcut prietenii, s-au separat oameni aparent inseparabili, s-au creat dușmănii și așa mai departe. Și știi care este lucrul care nu prea s-a mai realizat după `89? Ei bine, nu s-au mai legat prietenii ca înainte. Cel puțin nu în generația mea. Așa cum spuneam, viața a fost foarte dură în acești 30 de ani. Și va fi așa mereu.
Eram și nu eram la curent cu ce se întâmpla în Europa. Eu ascultam mai mult „Vocea Americii”, fiindcă aveam un radio prăpădit care prindea foarte greu „Europa Liberă”. Știam ce se întâmplă, spre exemplu când Ungaria a deschis granița spre Austria. Mi se părea un miracol și așteptam să se întâmple ceva și la noi. Pe urmă, când am aflat ce se întâmpla la Timișoara am crezut realmente că vom avea război civil. Și a și fost, într-un fel. Bine că măcar a durat puțin. Dacă aveam un război civil ca în Spania, la furia care era în noi, ne-am fi măcelărit între noi, cum au făcut în Iugoslavia.

Dacă ai fi fost la Woodstock, ce crezi că ți-ar fi plăcut cel mai mult? Nici Lennon, nici Beatles, nici Yoko Ono nu au ajuns…

Ăsta e un subiect sensibil. Nu îți poți imagina de câte ori am visat cu ochii deschiși la Woodstock. Beatles, Bob Dylan, Led Zeppelin și alții au refuzat invitația. Dar au fost acolo Janis Joplin, Carlos Santana (aș fi făcut orice să aud „Soul Sacrifice” sau „Persuation”, sunt piese teribile), The Who, Creedence Clearwater Revival, Jimi Hendrix (cine n-ar fi vrut să-l vadă live pe marele Hendrix?), Joe Cocker (dar nu sexagenarul molcom pe care l-am cunoscut noi, ci rebelul Joe Cocker), Grateful Dead… Însă chiar dacă am fi trăit într-o țară liberă, tot n-aș fi putut să merg la Woodstock. Aveam doar 7 ani atunci, din păcate, iar părinții mei n-au avut nici în clin, nici în mânecă cu orice formă de manifestare hippy sau mai știu eu cum. Erau oameni obișnuiți. Numai eu tresăream când dădeau la radio, cam tot în perioada aia, Mungo Jerry cu In the Summertime sau Beatles cu al lor Yellow Submarine. Așa a fost să fie.

În poemul (13.) scrii: nu prea e nimic de capul generației mele/ suntem o adunătură de tâmpiți și orgolioși. Alte generații par diferite?

 Tâmpiți și orgolioși există în toate generațiile. Numărul lor pare în creștere, însă mie nu-mi mai pasă. M-am retras în bula mea și cred că cel mai eficient mod de comunicare intergeneraționistă tot poezia rămâne, chiar dacă uneori sar scântei din cauza părerilor radical diferite. Când am spus în poemul ăla că „suntem o adunătură de tâmpiți și orgolioși” intenția a fost să adaug și un fel de candoare, ca atunci când îi spui unui prieten la care ții foarte mult și care face o alegere proastă: „Băi, ești un tâmpit!” sau „Băi, nu fi tâmpit!” ori „Băi tâmpitule!” Tâmpeala pe care o sugerezi tu conține nuanțe incompatibile cu sensul pe care am vrut eu să-l dau acelor versuri. Dar probabil că nu m-am făcut prea bine înțeles. My bad!

Ce le-ai recomanda acelora care așteaptă de la tine să faci altceva?

Le-aș recomanda să mă lase în pace. Să mă ia așa cum sunt. Am muncit enorm pentru independența pe care o am acum, mi-am dorit-o foarte mult, așa că nu vreau nici măcar să mi se sugereze să fac altceva. În punctul ăsta sunt un reacționar, recunosc. Dar un reacționar blând, care a acumulat o pojghiță de înțelepciune. Un fel de Joe Cocker care cântă răgușit Summer in the city. Și le-aș recomanda, totuși, ceva: să se consoleze și ei cu Pink Floyd. Poate că asta îi va face mai puțin orgolioși și le-ar crea o imagine mai apropiată de adevăr a aceluia care sunt în ziua de azi.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

„Negru”, de Florin Iaru (fragment)

La editura danube books Verlag apărea în 2020 volumul de povestiri Sînii verzi / Die grünen Brüste, de Florin Iaru, în traducerea în limba germană a Manuelei Klenke. În 2019, Florin Iaru publica volumul de poezie Jos realitatea!, iar astăzi, dacă ne întrebăm ce mai scrie, vom afla răspunsul: un volum cu titlul Negru, din care vă prezentăm un fragment:

Două poezii de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici: „Scriu despre ce văd sau aud și uneori despre ceea ce simt. Deseori, merg pe stradă și aud o frîntură de conversație sau văd niște oameni care îmi atrag atenția într-un fel, îmi notez undeva ce-am văzut și am auzit și, la un moment dat, mă întorc la notițele acelea și le dezvolt. Alteori simt niște lucruri, iar scrisul este singura modalitate prin care pot face față acelor emoții. Inițial am vrut să spun că nu vreau nimic de la arta mea (plus că artă e un cuvînt mare pentru mine). Apoi mi-am dat seama că aș fi ipocrită zicînd asta. De fapt, vreau două lucruri de la ceea ce scriu – să mă ajute pe mine să trec prin momentele dificile, înțelegîndu-le și înțelegîndu-mă, și, dacă se poate, să le spună ceva și celor care citesc, să fie un loc de regăsire.”

Teodora Vasilescu: „Puterea celorlalți de a schimba poveștile”

Teodora Vasilescu a debutat cu volumul de poezie „Fragil și aproape absurd” la editura Tracus Arte. Cosmin Perța a scris despre acest volum pe coperta a patra: „Un volum de debut scris cu siguranța, tensiunea și limpezimea la care puțini poeți ajung și pe care eu aș miza oricând.”

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.