Dacă ar fi să le dai nume celor 13 lei de mare din volum și să le pui stickere cu momente importante din viața ta, cum ar arăta această „genealogie”?
I-aș numi Martorii lui Ștefan, i-aș înghesui pe toți în apartamentul meu din Dristor și i-aș pune să se lupte-ntre ei. Aș fi și eu curios să văd cine câștigă. Doamne ferește, sau nu, că s-ar chinui acolo, nu e spațiu nici pentru mine, dar pentru 13 lei de mare puși pe scandal. Adevărul e că nu am o memorie foarte bună și nici nu mă pricep să pun stickere, cu atât mai puțin personajelor fictive, așa că o să plasez o parte undeva în timp, foarte convențional, la bunici, unde mi-am petrecut copilăria. Grupul ăsta norocos ar avea libertatea să înoate în balta din spatele casei (un braț artificial construit pe vremea lui Ceașcă ca să preia din debitul Oltului), ar mânca mormoloci și scoici și ar sta toată ziua la șuete cu nutriile și cu iepurii crescuți de bunicul meu.
Ceilalți probabil că s-ar împărți în locurile unde m-am simțit cu adevărat liber: un leu de mare în India, un leu de mare în Maroc, un leu de mare în Turcia, în Istanbul, poate cel mai frumos oraș de pe planetă, un leu de mare în Vietnam și încă unul în Cambodgia. Un leu de mare în Bordeaux (salutare, Erasmus!); unul ar primi sigur numele volumului meu de debut Tata nu are cal și încă unul Sabotaj. Unul, și cel mai important, ar fi cu siguranță familia mea.
Atunci când simți că vorbești o limbă străină celor din jur, ce mecanisme te ajută să nu abandonezi interacțiunea?
Beau mult, apoi mai beau încă puțin. Bine, glumesc doar pe jumătate, a trebuit să mă las și de sportul ăsta recent. Am câteva glume preferate pe tema asta, mă compar cu o baterie de telefon descărcată sau cu o mașină uzată căreia îi pâlpâie martorul de bord. În consecință, am intrat în service! Și nu vreau nimic altceva de la viață decât liniște și pace, plajă, că tot e vară, să stau în hamac și să nu-mi bat capul cu lucruri inutile. Do nothing, spunea un mare maestru indian de cabinet care parodia alt mare maestru indian de cabinet. Probabil că pe lângă afinitatea asta de a nu face nimic, un alt mecanism de apărare/adaptare ar fi râsul și jocul. Încerc să râd și să mă joc cât pot de mult. Cumva, contrar afirmației de mai devreme, pare că sunt tot mai puține persoane cu care pot face asta. Am crescut, au crescut și orgoliile noastre și cercul de prieteni s-a restrâns. Nici eu nu am crescut cum aș fi vrut, așa că încerc să echilibrez lucrurile cum pot.
Relația personajului cu rușinea e tumultoasă: când îl protejează, când îl repoziționează pe o hartă a rușinii.
Am avut încă de mic o relație complicată cu acest sentiment de 3 lei care îți devalorizează sinele. Mi-a fost rușine să spun și să gândesc unele lucruri. Așa a fost să fie, am preferat întotdeauna să stau în apele mele tulburi decât să iau viața în piept, așa cum pretind unii că o fac. Adevărul incomod e că până și sentimentele negative te pot proteja, rușinea asta m-a ținut câteodată departe de tot felul de conflicte inutile și m-a salvat în câteva rânduri de penibil.
Într-un poem scrii: „eu scriu, deci nu sunt bun de nimic.” Devalorizarea provine din exterior, dinspre societate?
Devalorizarea mi-o fac singur, mulțumesc – sunt în continuare cel mai mare critic al meu. Cu toate astea, de când mă știu am auzit din partea apropiaților că poezia e cum e, că nu citește nici dracu’, că dacă nu fac bani din asta, atunci de ce-o mai fac. Fie că vrei sau nu, comentariile de genul te afectează și-ți mai ciobesc din stabillitate. Poate că așa trebuie să fie, poate că trebuie să lupți încontinuu ca să fie bine. Ca să nu te pierzi în ciorba asta călduță. Și eu încă o fac – încerc să-mi fac timp să citesc și să scriu, să merg la cinema și, când se cere, să nu fac absolut nimic. Rezistența prin lene!
Dacă ai face o vizită în Austria, să-l întâlnești pe „prietenul tău austriac”, ți-ai dori să îi schimbi un pic destinul biologic?
Prietenul meu austriac este, desigur, Ernst Jandl, de a cărui poezie m-am îndrăgostit ca un prost după ce am citit traducerea lui Gabriel H. Decuble, apărută la Humanitas în 2012. Nu i-aș schimba cu nimic destinul biologic, poate doar i-aș schimba dieta, l-aș pune să mănânce ceva mai sănătos ca să nu mai aibă probleme cu inima.
When born again
I want to be
a tenor saxophone
if it’s up to me,
theres gonna be
total promiscuity.
Cum te simți după publicarea celui de-al doilea volum? A fost mai dificil de scris decât volumul de debut? Cu ce provocări a venit?
Al doilea volum e întotdeauna mai greu de scris decât primul pentru că trebuie să dovedească ceva – anume că primul n-a fost un accident. Nu îmi dau seama dacă a fost așa pentru mine. Sabotajul s-a legat fără să-l caut, deși a trecut și el prin multe variante și corecturi. Problema e că nu sunt niciodată mulțumit cu ce scriu. Posed cu mândrie această trăsătură definitorie a românului etern nemulțumit, dar care nu face nimic pentru a rezolva problema. Așa că nu sunt în totalitate mulțumit de carte. În fine, astea sunt probleme care țin de altceva – starea de fapt a lucrurilor e că am scos un volum care e mai bun decât primul și că lucrul ăsta mă ambiționează să scriu în continuare mai mult și mai bine decât o fac acum.
* o lectură din acest volum aici
