Ai acceptat să devii redactor-șef la Observator cultural, o veste primită cu relativ entuziasm de către Internetul literar și artistic. Ce te-a convins s-o faci?
Aș reformula întrebarea păstrîndu-i sensul. Nu ceva, ci cineva anume m-a convins să vin la Observator cultural. Mai exact, e vorba despre doamna Carmen Mușat. Ea este cea care mi-a făcut propunerea pe care eu am acceptat-o destul de repede contaminat fiind de entuziasmul ei. Acum ar trebui să urmeze faza aia, aproape clișeistică: e o oportunitate, e o provocare, e o șansă de afirmare. Sună clișeistic, dar sînt sincer cînd spun că propunerea mă măgulește și mă obligă.
Cum naiba e să te apuci de muncă (pentru că asta înseamnă să fii redactor-șef, muncă administrativă și de strategie) la 44 de ani, cînd majoritatea se lasă?
Probabil n-ați înțeles bine sau poate m-am exprimat eu greșit. E vorba de revista Observator cultural, nu de Observator militar. Acolo, da, la 44 de ani, cîți am acum, mă pregăteam de pensionare. În cultură, la 44 de ani, viața de abia începe. Lăsînd gluma la o parte, cred că e cel mai potrivit moment să fac asta: am și experiență, am și energie să mă ocup de un proiect editorial de mare anvergură. Și mă bucur că voi lucra cu niște jurnaliști culturali pe care îi cunosc și îi admir.
Ce mai înseamnă „cultural” în 2022?
Dacă întrebarea se referă la cum definim cîmpul culturii în 2022 atunci o să vă răspund acum la fel cum aș fi răspuns și în urmă cu un an sau în urmă cu zece ani: cultură înseamnă creație, iar o revistă culturală ar trebui să-și propună să urmărească toate domeniile creației.
Dacă vă referiți strict la anul post-pandemic 2022 o să descriu un peisaj trist pe care probabil consumatorii ocazionali de evenimente culturale nu-l bănuiesc. Restricțiile au produs blocaje care au lăsat urme. Sute sau mii de cărți noi pe care editurile le-au amînat; sute de evenimente anulate sau amînate; multe, foarte multe instituții subfinanțate, în prag de colaps. Dar, mai ales, artiști independenți epuizați, lipsiți de mijloace de subzistență și multe spații culturale închise. Totul pe fondul schimbării obiceiurilor de consum: publicul care s-a învățat că evenimentele culturale sînt disponibile online oricînd și gratuit se mobilizează mai greu acum, cînd e de mers la o oră anume, într-un loc anume. Pandemia i-a obligat pe producători să identifice soluții rapide pentru a-și păstra publicul. Acum, cînd totul e, în sfîrșit, la liber, le va fi greu să și-l recîștige. E și misiunea noastră, a presei culturale, să mediem aceste eforturi.
Simți că ai avea o misiune culturală? Dacă da, care sunt două valori inerentei ei?
Mi-a luat mult timp ca să-mi dau seama că presa culturală nu e un sub-produs ori un produs cultural derivat. Presa culturală chiar e cultură. Deci misiunea – dacă e vreo misiune – se îndeplinește, ca să zic așa, prin existență. Dincolo de această constatare cred, într-adevăr, că misiunea noastră e 1) recunoașterea valorilor și 2) cultivarea spiritului critic.
Care-i portretul-robot al cititorului de Observator cultural pe care ți-ai dori să-l atragi odată cu acest mandat?
Nu m-aș hazarda să fac un portret-robot al cititorului de Observator cultural. Nici să trasez, mental, un public țintă. Orice categorie e, pînă la urmă, limitativă, orice încercare de delimitare presupune de fapt și o excludere. Ceea ce cred e că revista nu și-a atins, nici pe departe, potențialul. Chiar și în România, țara europeană cu cel mai mic număr de consumatori de carte, o revistă precum Observator cultural poate și trebuie să ajungă la mai mulți cititori. Oferta editorială e remarcabilă. O echipă relativ restrînsă de redactori și colaboratori externi acoperă în bună măsură evenimentele și fenomenele culturale relevante. Totul e să ajungem cu aceste relatări și comentarii la publicul interesat de cultură în sens foarte larg.
Te poți gîndi la o acțiune concretă, imediată, care să ducă revista un pas mai aproape de acest public?
Cred cu tărie că presa tipărită e încă necesară și că ar putea deveni sustenabilă cu condiția unor rețele de difuzare performante. Ca să-ți mărești impactul ai nevoie de public, ca să ajungi la public ai nevoie de difuzare mai bună. În România, tirajele tuturor ziarelor și revistelor scad constant. Tot constant scade și numărul chioșcurilor de ziare. Dacă ar exista mai multe chioșcuri și ziarele s-ar vinde mai bine. E un cerc vicios. Chioșcurile dispar/se închid pentru că vînd prea puține ziare? Sau ziarele vînd mai puțin pentru că nu mai au unde să fie difuzate? Aici sigur că va fi mult de lucru.
Dar, oricum, e clar că pe termen mediu și lung trebuie să consolidăm versiunea online și, mai ales, prezența pe rețelele sociale. Facebook, Twitter, Instagram, MeWe etc. funcționează tot ca niște chioșcuri de ziare. Ideea e să găsim soluții de promovare inteligente, adică să ne „vindem” ideile cui trebuie, cînd trebuie.
În fine, cred în complementaritate, în partajarea conținutului sau schimbul de conținut editorial, în forme hibride sau complementare de livrare a conținutului jurnalistic: print, radio, online, vizual etc.
Iată, deci, trei direcții de acțiune.
Numește trei lucruri pe care le-ai fi schimbat dacă ai fi devenit redactor-șef chiar la Dilema veche.
Din fericire n-am fost pus niciodată în situația de a mă gîndi ce-aș schimba la revista culturală cu cea mai largă audiență din România. Echipa redacțională (mă includ aici, fără modestie, și pe mine) se descurcă, cumva, foarte bine, de vreme ce are așa succes. Ceea ce contează acum e ce putem să facem pentru ca revista Observator cultural să ajungă la publicul pe care îl merită.
În ce măsură te interesează să faci/faceți investigații jurnalistice legate de instituțiile de cultură din România la OC?
Revista Observator cultural urmărește deja programatic, ba, aș spune, chiar sistematic instituțiile relevante din domeniul culturii. Și vom continua s-o facem, încă și mai susținut, în viitor. Ce se mai aude, dinspre Ministerul Culturii, în legătură cu deja faimoasa schemă de finanțare (compensații pentru pierderi? ajutor pentru reconstrucție?) în valoare de 100 de milioane de euro promisă de ministrul Bogdan Gheorghiu? Cînd și în ce formă o să apară statutul lucrătorului în domeniul culturii? Cînd va fi redactată și adoptată strategia culturală pentru perioada 2023-2030? Cînd e preconizată inaugurarea noului sediu al Centrului Național al Dansului? Cînd se va deschide Muzeul Comunismului și cum va arăta? Cum își va putea îndeplini Institutul Cultural Român misiunea cu directori desemnați pe criterii politice, fără vreo experiență relevantă în diplomație sau măcar în vreun domeniu cultural? La ce să ne așteptăm de la programul „Timișoara – capitală europeană a culturii 2023” în contextul adoptării tardive a legislației care permite finanțarea și al neînțelegerilor politice locale? Ce ar trebui schimbat în procedurile de numire și de evaluare ale directorilor de instituții culturale pentru a avea un management mai performat? Cum poate fi ameliorat accesul la cultură al oamenilor care trăiesc în zone mic-urbane sau rurale? Unde și cum ar trebui promovate programe de educație și mediere culturală pentru a asigura participarea la cultură a celor marginalizați? Cum poate fi consolidată scena independentă? Cum am putea oferi o mai bună vizibilitate pentru filmele românești și pentru filmul de artă, în general? Cum am putea crea institute moderne de cercetare în domeniile artistice? Cum poate fi susținut experimentul? Să mai zic? Starea bibliotecilor publice, starea muzeelor și a patrimoniului – hai să mă opresc aici. Da, toate astea ne interesează.
Dacă nu ai fi fost jurnalist cultural, ce altă profesie ți-ai fi ales?
Nu-mi amintesc cînd am făcut prima alegere conștientă de carieră. În orice caz, cînd am intrat la Facultata de Științe Politice a Universității din București nu știam încă ce vreau. Trăisem, adolescent fiind, o perioadă nebună: Târgu Mureș, mineriadele, inflația galopantă, privatizările frauduloase, alegerile (libere dar nu tocmai corecte), revirimentul partidelor istorice, (rei)inventarea societății civile, descoperirea libertății de expresie, alternanța la putere etc. În fine, am trecut, implicat emoțional, prin toate speranțele, dezamăgirile, oportunitățile și excesele acelei epoci tumultoase pe care azi o considerăm încheiată și care atunci se numea tranziție. Îmi amintesc doar vag că, student fiind, voiam să mă implic, cumva, în această schimbare, să fac ceva, să las un semn. Nu m-am găndit nici o clipă să intru în vreun partid. În schimb, mi-am dat seama de imensa influență a presei și a societății civile. Am lucrat cîțiva ani, ca voluntar, la Asociația Pro Democrația (observarea alegerilor, monitorizarea programelor electorale, analiza politicilor publice și a procesului legislativ etc.). De abia după ce am intrat ca secretar de redacție la Dilema m-am înscris pe un curs irevocabil.
Care e cea mai frumoasă amintire din copilărie?
Omg, omg, ce întrebare grea, chiar nu sînt obișnuit cu interpelări atît de personale. Îmi amintesc de vacanțele de iarnă de la Reșița. Și de bunicii mei care nu știau cum să ne mai facă pe plac. De prăjiturile pe care le făcea bunica în cuptorul cu lemne. Și de cum punea bunicul cîrnații la afumat.
Ce spui, cum arătăm că poezia e sexi – cum îi convingem pe cei care cred că e o plicticoșenie pentru sensibili?
Poezia are aliați puternici care se pricep mult mai bine ca mine s-o facă și mai „sexi”: Marin Mălaicu-Hondrari & Dan Coman, cu minunatul lor festival de la Bistrița, Claudiu Komartin cu Institutul Blecher și cu Poesis internațional, Un cristian cu a sa Casa de pariuri literare, Svetlana Cârstean cu „Vorpal”, ARCEN cu Nocturnele de poezie etc. etc. Cu toții spun, fiecare altfel, că poezia e atractivă și merită citită.
Ai de gînd să atragi mai mulți sponsori care să susțină financiar premiile Observator cultural de aici înainte?
Cred că Premiile Observator cultural ar merita mai multă vizibilitate pe scena publică. Avem nevoie, în primul rînd, de parteneri de promovare.
Cum se va schimba viața ta? Cum vei face diferența între emisiunea Timpul prezent la Radio România Cultural și munca ta la Observator cultural, avînd în vedere că e vorba de o revistă de actualitate culturală și politică, așa cum e și emisiunea ta și a Adelei la radio?
Nu o să-mi schimb viața în nici un fel. Ca jurnalist lucrez „cu materialul clientului” indiferent de mediu. În slujba publicului și pentru cultură.
