Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Lynnea Villanova

„Într-o singură generație am pierdut secole de reflecție” – Andrei Codrescu în dialog cu 10 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Dmitri Miticov, Svetlana Cârstean, Alex Văsieș, Anastasia Gavrilovici, Răzvan Țupa, Florentin Popa, Jesica Baciu, Alex Ciorogar, Teona Galgoțiu și Bogdan Coșa.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

1. Ați intenționat vreodată să vă întoarceți în România?
 
Andrei Codrescu: Da, am visat la un moment dat că locuiesc ascuns pe Strada Nicolae Bălcescu în Sibiu, în clădirea deco la cotitura către Cetate, la etajul doi. În copilărie această clădire mi-a dat un fior de plăcere. Îl simt chiar acum. Atelierul fotografic al tatălui meu era vizavi de Împăratul Romanilor. Concepusem un plan complicat pe la vârsta de șase ani, cum că intram în sala de așteptare a atelierului, mascat, cu pistolul de capse pe care-l primisem de ziua mea, și ceream clienților, cu o voce fioroasă, să-mi dea toți banii. După ce ei își puneau portofelele într-o sacoșă gri, le dădeam ordin să se lungească pe podea cu ochii închisi, în timp ce eu plecam rapid și fugeam pe Bălcescu la clădirea din colț unde mă refugiam la etajul doi al acelui apartament, minuțios pregătit să mă ascundă – aprovizionat cu conserve. La o săptămâna după jaf, mă întorceam la ai mei pe Strada 9 mai (fosta Elizabethstrasse) unde tata și mama (divorțați) trăiau din nou împreună. Era chiar începutul anului școlar la Ursuline. Scenariul devine un pic cețos aici, dar ideea a fost să-i dau lui tati toți banii adunați de la clienții lui. Atunci, nerecunoscut de nimeni dar umplut cu seriozitate de admirația lui, mă asezam pe bancă lângă Dulcea și, student bun, o impresionam prin confidența mea bărbătească. Chestia e că am chiar realizat (parțial) acest plan: am intrat în atelier cu năframa pe față și pistolul de capse în mână, cu degetul pe trăgaci. Am tras în momentul în care am deschis ușa. Zgomot infernal și fum a ieșit din pistol; speriați, oamenii au început să zbiere și să-mi răsucească mâna cu pistolul. Ce nu prevăzusem era mulțimea din sala de așteptare. Eu credeam c-or fi numai cîțiva oameni pe cele cinci-șase scaune, dar sala a fost plină, o grozăvie de oameni așteptau în picioare să fie fotografiați. Acești oameni au fost cei care au sărit pe mine și mi-au stricat planul. Tata, atras de zdrăngăneală, a ieșit din atelierul propriu-zis, mi-a tras o palmă și m-a târât după el în camera obscură unde își developa filmele. Acolo mi-a mai dat încă o palmă sau două și m-a trimis acasă. Am ieșit cu capul plecat, oamenii râdeau, și pistolul cu capse a dispărut, furat probabil de posibilele mele victime. Apartamentul propriu-zis nu fusese pregătit, nici nu-l văzusem de fapt, dar prima parte a fost atît de captivantă, credeam că restul o să fie numai o chestie de bani dați portarului. In nuce, cam asta a fost trecutul meu de criminal în epoca stalinistă, dar a conținut absolut tot ce s-a desfăsurat toată viața mea. Continui să dezvolt acest plan, dar fără tată și fără bani.
 
2. Cum simțiți variantele românești ale textelor scrise de dumneavoastră în engleză?
 
Andrei Codrescu: Am fost asigurat că sunt citite. Eu am citit atent romanele și eseurile traduse de Ioana Avădani, și mi-a plăcut să corespondez cu ea, să elucidez, și să discut ce nu se poate traduce. Ioana a fost foarte atentă la nuanțe, a făcut chiar cercetări în (firava) mișcare feministă lesbiană din București pentru echivalente de argou folosite în “Messi@.” Ioana a tradus și romanele “Wakefield”, “Contesa Sângeroasă” și “Scrisori din New Orleans.” În plus, cronica mea săptămânală din Dilema Veche a fost și ea tradusă de Ioana Avadani. La un moment dat mi-am dat seama că aceste texte îi aparțineau, în sensul că stilul ei de traducător a fost clar ceva diferit, un “ceva” românesc care a dat textelor o savoare lingvistică aparte, un câstig prețios. Ioana nu a vrut să se atingă de poezii și-i sunt recunoscător pentru această gingășie și înțelegere. Poezia mi-a fost tradusă de poeți si scriitori excelenți, Ioana Ieronim, Carmen Firan, Ruxandra Cesereanu… nu am la îndemână toate traducerile, dar sigur au fost și bărbați în acest contingent tălmăcitor. Mi-au plăcut toate, dar am încercat să le citesc un pic de la distanță, ca un contemporan în România… un exercițiu desigur imposibil. La un moment dat mi-am zis că nu așa aș fi scris eu aceste poezii dacă le-aș fi scris direct pe româneste, dar eu nu le-am scris pe românește, le-am scris în engleză. Diferența este miezul unei probleme generale despre actul traducerii: o traducere, indiferent cât de atentă, nu poate să fie mai bună decât cel mai bun text original al traducătorului. Nu vreau în nici un caz să zic că poeziile mele-s mai bune decât poeziile traducătorilor mei. Dimpotrivă. Traducătorii mei au pus în limba română poeziile mele scrise în engleză: ele aparțin traducătorilor. În cele mai reușite reconstrucții, traducătorii au descoperit și dezvăluit firul subțire care-mi leagă începuturile în limba română de adultul care scrie în engleză. Noua mea carte, “Visul Diacritic” (Editura Nemira, 2021) urmărește precis acest fir.
 
3. Dacă ar fi să alegeți între dispariția completă a cartofilor și dispariția completa a pastelor, ce ați alege?
 
Andrei Codrescu: Ambele sunt metaforic necesare. Cartoful, sau rizomul, înălțat filozofic din subsol de Gilles Deleuze și Felix Guattari, a fost totdeauna exact unde l-au pus ei în franceză în ultimele decade ale sec. 20. Tentaculele rizomatice conectează absolut totul în univers, nu numai în cele trei niveluri ale arborului eliadian între subteran, pământ si cer, sau în răscrucile binare ale altor sisteme religioase sau filozofice, dar în dimensiuni încă nedescoperite, teorizate de fiziciști în teoria coardelor. Cartoful, originar din Peru, a fost cultivat în aprox. 6000 Î.Hr., contemporan cu revelațiile dezvăluite incașilor, egiptienilor și tribului Dogon de extratereștri. Cartoful e o lecție digestibilă a structurii universului. Imperiile Inca și Egypt au decis să traducă lecția monumental, dar alții, ca tribul Dogon și șamanii unor societăți egalitare au transmis lecțiile prin povești cosmologice și cartografice.
 
Pastele sunt cartofi deconstruiți de chinezi. Orezul și grâul sunt expresiile succesive ale tuberculului. Fiecare amidon edibil generează o cultură care a deținut un teritoriu: orezul China, grâul Imperiul Roman. Era industrială și informatică a deteritorializat plantele și s-a întors la universalitatea rizomului original. Pastele și orezul sunt urmașii cartofului. Locul lor comun este pâinea. Plămădită din orez sau din grâu, pâinea este alimentul esențial, ur-limba hrănii. Făcută din cartof, orez sau grâu, pâinea este sursa cunoașterii. Legiunile romane s-au revoltat când le-a fost dată pâine mucegăită. Azi nu putem face știință sau filozofie fără cartof. Făina stelelor ne acoperă cu cartoful esteticizat.
 
Gastronomic, eu prefer grâul, vreau să zic pastele. Preferința mea e strict personală. Când plouă plouă făina.
 
4. Ca ce poetă v-ar fi plăcut să scrieți? Cu ce poetă ați fi vrut să fiți?
 
Andrei Codrescu: Pe vremea când existau sexe feminine și masculine (înainte de Pandemie) am inventat poetele Maria Parfenie și Alice Henderson. Nu am vrut să fiu femeie, dar mi-a plăcut să imaginez cum ar fi să locuiesc în corpul uneia. Eram tânăr când am experimentat cu ideea asta. Acum nu aș face nimic de acest gen, nu numai pentru că e jenant când atâtea femei scriu bine și nuanțat adevărul lor feminin, dar pentru că nu aș dori să locuiesc în alt corp. E destul de complicat să stau în al meu. Cât despre trăit cu… nu se poate trăi cu poeți, dar colaborări poetice se pot face. Nu se poate trăi cu nimeni, dar e bine să ai prieteni. Numărul meu de telefon e 225-772-1020.
 
5. Povestiți-ne un vis pe care vi-l aduceți bine aminte.
 
Andrei Codrescu: Țineam strâns coama calului pe care înotam într-un lac mare într-o zi gri, cenușie, cețoasă. Nu vedeam maluri, și nici nu știam unde ne ducem, dar am avut încredere în cal. Înota puternic și fără frică. Luna următoare mi-am dat seama că lacul era Lake Pontchatrain, al zecelea cel mai mare lac din lume, un lac care înconjoară (cu râul Mississippi) orașul New Orleans. Am visat acest vis înainte de a mă muta în New Orleans. M-am trezit mulțumit și calm, ca o zi gri. Noaptea trecută am visat că am știut că o să se petreacă ceva important în lume. Am fost uimit (în vis) că acel ceva s-a chiar întîmplat. Încerc de când m-am trezit să-mi amintesc ce a fost cel ceva profetizat și uitat. Eu am canale care-mi dau informații extraordinare din când în când, dar asta e prima dată când am visat procedeul fără amănunte.
 
5. De unde vă adunați energia si motivatia pentru a scrie?
 
Andrei Codrescu: Acum o oră, aș fi zis din cafea, fericire, străini, prieteni, conversații, întîmplări interesante. Acum zic, din plăcerea scrisului în sine – cuvintele adună energie când încep să se-nșire. Dacă eu nu gândesc scriind, uit ce-am gândit.
 
7. Ce ați furat de la Ginsberg?
 
Andrei Codrescu: M-am molipsit de curajul lui – m-a inspirat. N-am furat nimic – mi-au plăcut poeziile lui, dar numai câteva din ele. Stilistic, nu m-a interesat destul să fur.
 
8. Ce vă pare rău că nu ați scris?
 
Andrei Codrescu: Odiseea?
 
9. Ce ați scrie într-un ghid de supraviețuire dedicat scriitorilor la capitolul “writer’s block” și care a fost cel mai cumplit impas creator pe care l-ați avut?
 
Andrei Codrescu: Această pandemie a blocat monstrous lumea. Dacă așa o să trăim pe veci, blocați, o să dispară animalul uman, supt prin ecran de tehnologie. Fără societate animalul social dispare. De un an încoace, am citit multe cărți scrise în închisoare ca să înțeleg situația. “Writer’s block” e un lux. Trăim un “human block,” o condiție extraordinară. Am auzit azi la radio că au fost retrase ceasurile din toate școlile în Anglia, din cauză că elevii nu mai pot citi analog. Ei înțeleg numai timpul digital. Asta-i o greșeală ca retragerea limbii latine din program școlar, sau înlocuirea lecțiilor de aritmetică cu calculatoare. În fiecare din aceste exemple, s-a eliminat un fel de a gândi. Ultimul caz e și mai grav: adulții au cedat timpul copiilor – în loc să-i învețe cum să citească analog (un fel de a gândi timpul) s-au predat digitalizării. Într-o singură generație am pierdut secole de reflecție.
 
10. Pentru Andrei Codrescu e un avantaj sau un dezavantaj poezia pe care o cunoaște din Romania?
 
Andrei Codrescu: Avantaj, desigur. Am citit și scris în limba română până la 19 ani, în 1965. Am avut profesoare culte și frumoase care au iubit poezia. Când am plecat din România, în 1965, eram deja un poet complet educat și îmbibat de poezia română. Am instalat această substanță în limba engleză. Pentru explicația mai vie a acestui proces, citiți, vă rog, “Visul Diacritic” (Nemira, 2021), scris în întregime pe românește. Acum citesc și mă hrănesc în continuare din poezia română și nu mă abțin să scriu pe românește. Din 1989 încoace m-am re-familiarizat cu limba în care m-am născut. Oamenii s-au obișnuit să-mi zică “… poet american de origine română,” dar adevărul este că sunt poet american și român, și, mai granular, poet new yorkez, californian, new orlinez… Academicii care au probleme cu etichete sunt mediocri.
 
11. Ce sfat ați da unui tânăr scriitor?

Andrei Codrescu: Să ai curaj să știi totul și să spui ce vrei.
 
12. Cu ce personaj fictiv ați merge într-o călătorie și de ce?
 
Andrei Codrescu: Cu Sancho Panza, pentru că are are un picior pe pământ.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.