Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© isaac quesada@unsplash

Inventăm surogate de liniște zi de zi

Anastasia Gavrilovici a publicat anul trecut volumul de poezie Industria liniștirii adulților, la Casa de Editură Max Blecher, recompensat cu numeroase premii pentru debut. Doris Mironescu scrie pe coperta a patra: „Anastasia Gavrilovici scrie o poezie energică, chiar exuberantă, despre o lume în bună măsură falsă, căreia îi refuză universurile compensatorii, pasiunile mimate, fericirea-paleativ”. Am dialogat cu Anastasia, încercând să aflăm mai multe despre lucrurile care-i fac inima să fie precum un „origami”, despre liniștea perfectă sau luciditatea dezechilibrului.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum ți-ai imagina liniștea perfectă a adulților? Ar preceda-o ceva? Ce te liniștește, astăzi, pe tine?

There is no such thing, tocmai asta cred că e tristețea și frumusețea, că pentru adulți nu există liniște, poate doar pentru călugării budiști sau pentru astronauții singuratici, dar cel mai probabil nici pentru ei. Mereu există griji, amintiri, anxietate, imagini care îți zgândăresc inima, așteptări, hazard care se propagă în fascicule pe care nu ai cum să le împiedici să vină spre tine, un conglomerat de lucruri care te țin mereu într-o stare de expectativă, de încordare. Da, cred că ăsta e cuvântul care se potrivește mai bine cu ideea de adult. Suntem mai degrabă ca-ntr-un poem de Iustin Panța, simțim cum cade ceva în noi de la o înălțime imensă, un obiect despre care nu știm nimic și în liniștea aceea totală așteptăm bubuitul care să însemne sfârșitul căderii, dar înălțimea e nebănuită și obiectul nu se mai află de mult timp în cădere, ținându-ne încordați. Așa spunea el și exact așa simt și eu că se întâmplă, nu te pregătește nimic pentru a fi adult, pentru starea asta inconfundabilă de tensiune, de bombă cu ceas. De altfel, asta am încercat să povestesc și în volumul meu de debut, titlul și poemul care oferă cheia, cifrul sunt voit ironice, e o doză de dramatism sau de patetism acolo, pentru că pornește de la premisa că liniștirea adulților nu e ceva palpabil sau realizabil, e doar un ideal sau o sintagmă de care ne agățăm și de care ținem cu dinții, dar în viața de zi cu zi avem parte mai mult de surogate, de jumătăți de măsură. Încercăm să ne inducem o stare de liniște, de pace, de tihnă, echilibru sau cum vrei să-i spui prin tot ce ne stă la dispoziție, prin calmante, anxiolitice, droguri, dulciuri, orice funcționează, suntem dispuși să încercăm orice.

Inventăm surogate de liniște zi de zi. Azi de exemplu, ale mele au fost lucruri banalisime, să pot să beau cafeaua călduță ce e drept (deh, nu poți să le ai pe toate) după ce s-a culcat Emanuel, să citesc două-trei pagini dintr-una din cărțile pe care le citesc în paralel, să mă uit cu Claudiu la un film seara, să mă uit pe geam și afară să fie cald, și lucrurile așa cum le știu, la locul lor, cu potențialitatea lor răscolitoare și dătătoare de chef să faci chestii. Altfel, sunt mereu într-o stare de alertă, mai ales de când sunt mamă, fiindcă timpul liber pe care îl am e limitat și atunci sunt obsedată de ideea productivității, mă simt mereu datoare să fac ceva constructiv, să citesc, să scriu, să traduc, să fac curat în casă, să gătesc, să răspund la mailuri și la mesaje, să mă documentez, să fiu la zi cu ce se întâmplă în lumea de-afară. Uneori liniștea ar fi pur și simplu să nu mai simt presiunea asta interioară de a fi productivă.


Care sunt lucrurile care îți fac inima să fie precum un „origami”? În starea asta, cât de greu este să scrii fără să nu cazi în vâltoarea propriei inimi?

Evit să scriu „la cald”, cum se spune, pentru că aș avea tendința să hiperbolizez, să adaug tușe groase, să arăt cu degetul ceea ce vreau să spun, să deconstruiesc până la disipație și dispariție o emoție. Încerc să fotografiez mental lucrurile care îmi fac inima origami, să le așez bine în mine ca sub un clopot de sticlă și să le las acolo, urmărindu-le cum se metamorfozează, cum trec prin diferite procese. Ca și cum aș urmări recțiile chimice într-o eprubetă sau ca și cum aș fi vrăjitoarea din Hänsel și Gretel care îl punea pe băiețelul închis în cușcă să scoată un deget afară să vadă dacă s-a îngrășat îndeajuns încât să poată să-l mănânce. Doar că la mine e invers, eu aștept ca imaginile și experiențele sinestezice cu care lucrez să-și mai piardă din încărcătura electrică, să pot să scriu despre ele fără să cad în patetism sau retorici inutile. E foarte greu să nu cazi în capcana asta, a scrisului sub imperiul momentului, dar cred că textul are mai mult de câștigat dacă reușești să-ți stăpânești elanul afectiv, mie nu mi-a ieșit tot timpul, dovadă că în carte sunt și poeme mai exaltate sau mai sentimentale, și lucruri mai așezate, pe care le-am metabolizat mai bine.

Luciditatea personajelor este deseori atipică, iar barometrele echilibrului par să se autoironizeze constant. Dacă ar fi să-ți iei repere ale echilibrului unor personaje din literatură, de unde ai începe? Ai pune stegulețe în puncte cheie?

Am fost mereu o fană a contradicțiilor când vine vorba de personajele din literatură, a asocierilor între principii opuse, sau, ca să păstrez termenii tăi, a lucidității dezechilibrului. Cel mai fascinant asta mi se pare, să poți scrie cu o precizie aproape maniacală, cu o limpezime insuportabilă despre seisimicitatea propriilor tale trăiri, despre variațiile de tensiune prin care trece viața ta sau pe care le înregistrezi și suporți cu toată ființa. Vocea lui Clarice Lispector mi se pare un reper în sensul ăsta sau Emanuel din Inimi cicatrizate, zguduit de tot felul de dureri și de viziuni care i-ar spulbera luciditatea până și unui pilot de formula 1.

Cum ar trebui să arate fizionomiile celor care ar putea intra în „cel mai hardcore club berlinez”? Ai mai multe poeme care se desfășoară în spațiul german.

O, da, cred că fără experiența berlineză multe poeme din carte nu ar fi existat. Mă dusesem să-l văd pe Claudiu care era cu o rezidență literară acolo și am fost sedusă de orașul ăla, de tot ce am trait în el, iar după am continuat să-i amplific efectul citind despre, văzând filme a căror acțiune se desfășura în el, revăzând fotografiile făcute acolo, cred că într-un fel sau altul am rămas acolo. În ceea ce privește cel mai hardcore club berlinez, obsesia asta a pornit de la poveștile despre Berghain și KitKat, două dintre cele mai celebre cluburi, a căror politică de intrare e una cât se poate de aleatorie și stranie, fascinantă în cele din urmă, pentru că totul depinde de impresia pe care i-o lași bodyguardului. M-a impresionat povestea prietenei mele, Adelina Pascale, care a fost în ele și care, povestindu-mi despre asta, despre tot procesul, cum îți lași totul la intrare, telefon, chei, geantă și te scufunzi în lumea aia în care orice este posibil, poți face efectiv ce vrei tu, în care erotismul, substanțele, dansul și defularea absolută sunt la ele acasă, mi-a spus că acolo s-a simțit mai mult ca niciodată, un om liber. Ca să intri în cel mai hardcore club berlinez cred că trebuie să arăți demn sau capabil de libertatea asta.

Îți imaginezi personaje pe care nu le-ai văzut niciodată, dar despre care ai vrea să scrii? Care e cel mai vechi personaj pe care-l porți cu tine?

Nu m-a tentat niciodată să inventez personaje, să scriu din perspectiva unui bărbat sau a altcineva decât sunt în momentul în care scriu, să împrumut alte voci sau contexte istorice care să-mi modeleze narațiunea. Cu toatea astea, proiectul meu cel mai vechi, pe care îmi tot propun să-l concretizez, e să scriu într-o formă sau alta despre visele pe care le am, pe care mi le-am notat de-a lungul anilor, fiindcă au fost unele extreme de bizare, de dărâmătoare, cu acțiuni, dar mai ales cu personaje incredibile, pe care conștientă fiind mă îndoiesc că le-aș fi putut inventa, ca elemente vizuale care gravitează în zona ridicolului, fantasticului, horror sau funambulescului.

Te-a apărat Industria liniștirii adulților de ceva?

Cred că de depresia postpartum 🙂 Am terminat cartea imediat după ce am născut și au urmat atâtea evenimente legate de ea, lansări, cronici, târguri de carte, autografe, interviuri, premii, mesaje, încât bucuria că mi se întâmplă toate astea și efervescența faptului că am devenit și mamă și poetă debutantă în același timp au pus niște scuturi trainice între mine și hăul hormonal, greutățile și stările care în general se instalează după naștere.

Mai multe informații despre carte și autoare aici: http://www.maxblecher.ro/industria_linistirii_adultilor.php

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.