Ai simțit vreodată că „batiscaful” nu te va putea purta acolo unde-ți dorești?
Atunci când scrii, ținta există – inclusiv la dicteu automat. Dar relația dintre țintă și atigerea ei cred că este mai complicată. Am convingerea că atingerea pe deplin și fără rest a țintei, în demersul creator, marchează mai degrabă o limită, o nereușită.
Te-ai exprimat vreodată literar mai bine în limba germană sau engleză? Ce noi valențe capătă limba maternă atunci când înveți mai multe limbi?
Sunt momente în care scriu poezie în limba engleză – fiindcă mă aflu într-o ambianță anglofonă și cuvintele se leagă, sună, „vin” cu necesitate astfel. În limba germană gândesc de multe ori, traduc poezie din această limbă, însă nu am mai trăit într-o ambianță germană consistentă de când aveam 12 ani și nu am scris poezie în această limbă. Când am început să lucrez, în anii mei 30, la Triumful paparudei, un volum de poezie narativă despre copilăria în satul transilvan românesc-săsesc unde m-am născut, am descoperit, cu multă părere de rău, că trebuie să transfer în limba română ceea ce atunci se petrecuse în germană. Abia ani mai târziu, am avut norocul unei traduceri germane, de Dagmar Dusil, care, așa cum am mai spus, a readus lingvistic „acasă” materia aceasta (sub titlul Brückengasse ohne Ufer).
Prezentul „pivotează” din când în când în trecut. Cum e când „pivotează” în viitor?
Prezentul pivotează încontinuu, fără controlul nostru. Prezentul este și trecut și viitor deodată: cu excepționale realizări și „grea moștenire” (nu ni se pare că Evul Mediu a reînviat, când vedem ce se întâmplă, „sub ochii noștri”, în Ucraina…?). Prezentul nostru este deja viitor, în viteze suprapuse: prezentul-viitorul pe care îl silabisim, încercând să ne păstrăm optimismul – copii ai Antropocenului, cel făcut de om cu mâna lui.
Ce a declanșat scrierea acestei cărți, când ai făcut primul pas al scrierii sale?
Rămân la părerea că unitatea de măsură în poezie este poemul. Această carte reunește poeme scrise recent și în mai mulți ani din urmă, pe mai multe voci, cum se întâmplă. Dacă am numit volumul Zoom, este, desigur, pentru că aceasta a fost o cale frecventă de comunicare la vremea pandemiei (încă nerezolvate!), pe când alcătuiam această carte; dar și pentru că, tehnic, este procedeul (zoom-in, zoom-out) de a apropia, depărta, proiecta imaginea în voie, din punctul lunecător al lui acum. Aș numi acesta volumul unui timp telescopat.
În acest volum sunt strânse multe amintiri ale copilăriei. Uneori avem acces sau o mai bună înțelegere a acestora de abia când devenim adulți.
Așa este. Amintirile copilăriei ne însoțesc pentru totdeauna, rămân un teren inepuizabil, la care, cum spui, avem acces – atunci când ne este dat. Amintirile (cele de care suntem conștienți) sunt doar vârful icebergului, pe un teren cufundat de taină. Distanța și istoria noastră ca adulți, eventual experiența de a avea copii, de a observa copiii din preajmă vor arunca alte și alte lumini asupra propriei copilării, scoțând la iveală, nu o dată, lucruri îngropate în uitarea cea mai adâncă. Sigur că nu trăim cu gândul la copilărie mereu (doar suntem adulți, avem treabă!), dar din experiență spun că, dacă te apleci asupra unei zone de amintiri cu suficient timp și concentrare, vei descoperi zone uitate, necunoscute, precum galeriile dintr-o mină. Un mod de a funcționa al creierului dăruit nouă.
Dacă i-ai promis Ioanei mai demult diferite lucruri, te-ai ținut de cuvânt?
Am niște promisiuni față de mine (să le spun „proiecte”) pe care nu le-am realizat încă, la care lucrez. Sper să le duc la capăt, pe lângă câte lucruri se petrec în ambianța imediată, în clipa cea repede, aceea care dă și ia… Sper ca timpul să aibă răbdare.
Care a fost zoom-ul aflat la cea mai mare distanță?
Acela „de peste hotar”. Este cea mai mare distanță, care se tot micșorează însă, gândind la cei apropiați care pleacă pe rând (și lunga distanță a vieților lor), dar și la brusc/istoric înnoita familiaritate cu moartea din pricina pandemiei, a catastrofelor încălzirii globale, a războiului deodată ajuns în pragul nostru. Cât de mult ne dorim ca distanța aceasta să rămână, pentru lumea noastră și pentru fiecare în parte, cât se poate de mare. Maximă.
