| © Tracus Arte

Ioana Zenaida Rotariu: „Am scris poezie și am câștigat timp”

Volumul de debut în poezie Cei cinci ani de muțenie, de Ioana Zenadia Rotariu, a apărut în 2021, în urma câștigării concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a opta. „Hiperluciditatea unei minți permanent treze ce depistează mecanismul și deconstruieşte cu rapiditate inutilitatea descrierilor largi.”, a scris Svetlana Cârstean pe coperta a patra.

Îți aduci aminte când ai văzut pentru prima dată un om incapabil să vorbească? Ce ai simțit?

Probabil am văzut oameni incapabili să vorbească, dar cred că prima am fost eu. Apoi am început să-i văd sau să-i recunosc pe ceilalți. Mie în continuare îmi este foarte greu, în situații publice și oficiale, să vorbesc despre mine, iar asta se întâmplă și în fața unor oameni de care nu sunt foarte apropiată. Cumva evit interacțiunea și aleg tăcerea.

Mihail Sebastian avea în volumul de povestiri intitulat Femei, pe care îl ascult în perioada asta pe spotify, un ritual de 15 minute înainte de culcare, o perspectivă răsturnată a ceea ce zic eu aici, anume că e mult mai ușor să comunici și să te povestești unui străin într-un bar la orele mici ale nopții, când fumul învăluie totul în jur și alcoolul mai taie din inhibiții, dar nu numai din punctul ăsta de vedere, cât din perspectiva faptului că tot ceea ce ai mărturisit străinului va dispărea a doua zi, va pleca odată cu el.

Dacă am văzut oameni incapabili să vorbească? Da, din vinovăție față de ceva, din lipsa exercițiului confesiunii, din neîncredere și, dacă tendința este să îl presezi pe celălalt sau să îl abandonezi în acest proces, am învățat că trebuie să mă apropii de cel incapabil să vorbească în aceeași manieră în care te apropii poate de o ceașcă cu cafea, dar legat la ochi. Întâi să accepți această complicitate a tăcerii, apoi să asculți.

Personajul volumului este protejat de o entitate care își face simțită prezența în unele momente, emanând o nesfârșită bunătate.

Este o nesfârșită bunătate pe care eu am simțit-o întotdeauna de la Tata. O bunătate care mi-a dat siguranță și m-a învățat să am încredere în mine. Apoi am căutat această bunătate și în absența lui, am replicat această imagine sau această dorință și cu alți oameni. Și, de fapt, în absență am căutat familiaritatea prezenței tatălui și nu numai, a legăturilor pe care eu le am cu ceilalți. După publicarea volumului, un om cu care testez familiaritatea de ceva vreme, mi-a spus că absența ajută la construcție și mi se pare frumos tocmai pentru că asta fac eu de fiecare dată. Mă fascinează apropierea și distanța, lipsa, variantele a ceea ce am fi putut fi dacă ceilalți nu ar fi plecat când au plecat. Și, până la urmă, suntem toate aceste variante, pe care ceilalți nu mai sunt aici să le vadă sau să le povestim, dar pe care le purtăm cu noi fără a spune nimănui și de aici această prezență care emană bunătate pentru că păstrez absența și încerc să îi dau un contur.

Când ai realizat că ai găsit vocea potrivită pentru acest volum? Când ai găsit și timpul pentru a scrie? Ca să te citez: „disponibilitatea 0 pentru mărunţişuri şi poezie/30 de minute pe drumul spre muncă sau/timpul tău cu tine redus de căştile cu muzică/imagini şi obiecte dovezi ale afecţiunii faţă de/ceilalţi”.

Am scris mereu, coordonatorul lucrării mele de doctorat, profesorul Virgil Podoabă, spune că cineva care scrie are întotdeauna la el un carnețel și un creion și își notează câte ceva. În zilele noastre notițele de pe telefon sunt un fel de carnețel și creion mereu la purtător și acolo am notat de-a lungul timpului tot felul de idei despre poezie, un început sau un final, un vers pur și simplu. Nu există un timp pentru a scrie, timpul fuge, însă îți faci acest timp, dacă într-adevăr vrei să scrii, altfel disponibilitatea pentru astfel de lucruri nu te va căuta ea pe tine niciodată, dacă tu nu o cauți. Poezia cu disponibilitatea am scris-o într-o perioadă dificilă când nu mă mai interesau poveștile altora, încercam să nu mă gândesc nici la povestea mea și nici să citesc nu mai reușeam. De obicei, când mă înec în ape tulburi mă caut prin lecturi și încerc să umplu acel gol, dar prin anul doi de doctorat a fost un fenomen care m-a surprins și pe mine, nu citeam și nici nu scriam sau nu o făceam într-un mod riguros, dar notam câte ceva pentru o posibilă poezie. Apoi, anul trecut când m-am gândit prima dată serios la ideea de a debuta, am început să-mi structurez materialul pe care deja îl adunasem și mi-am împărțit timpul între doctorat și poezie. După muncă mergeam în fiecare zi după-amiaza pe o terasă, îmi comandam o cafea și reciteam poeziile, corectam și rescriam dacă era cazul. Ajunseseră să mă știe până și barmanii și uneori stăteam atât de mult încât se făcea seară și îmi comandam un pahar cu vin, apoi stăteam și contemplam ce reușisem să fac peste zi. De multe ori dacă mă așezam la prânz la cafea era o tipă drăguță care mă întreba „Și mai târziu aduc un hugo?”. Uneori nu stăteam până la hugo, dar dacă stăteam însemna că mi-am făcut treaba. Și era un tip, barman, care punea aceeași melodie de fiecare dată când mergeam acolo, Harry Styles – Adore You, nu știu de unde știa că îmi place, dar da, am adorat toată perioada în care am scris volumul.

Ce ești în lume și ce ești când visezi? Se apropie deseori aceste lumi?

Prietenii foarte apropiați îmi spun Narcisa Sociu pentru că am o părere foarte bună despre mine în general, poate chiar îmi supraestimez calitățile, iar Sociu pentru că este unul dintre poeții mei contemporani preferați și există și ceva intertext cu poezia lui în volumul meu. În lume sunt această Narcisa încrezătoare, în vis mai apare și fragilitatea, sunt ca-n poezia mea preferată din ecograffiti de Ruxandra Novac – „purtăm rochii demodate, din anii douăzeci,/fiindcă în inimile noastre sîntem de fapt dulapuri/și sfori,/rochii din mătase și tafta răcoroasă/fiindcă sîntem terminați, terminați”. Siguranța vine din multă nesiguranță și din instinctul că altă șansă nu am, o dualitate care poate fi inicitantă sau derutantă, depinde pe unde te prezinți cu ea și cât timp au la dispoziție ceilalți ca să depisteze jocul de roluri. În poezie se apropie aceste lumi.

A trebuit să renunți la ceva în timpul scrierii cărții? Ți-ai redefinit „codul QR al încrederii”?

Foarte frumoasă întrebarea, am purtat-o cu mine câteva zile, reamintindu-mi perioada în care am scris cel mai mult cu gândul de a publica și asta se întâmpla undeva prin primăvara trecută. Într-un mod care poate părea paradoxal, nu am fost nevoită să renunț la nimic în timpul scrisului, dimpotrivă, mi se pare că prin scris mi s-a creat o breșă în care am descoperit că am și mai mult timp să citesc și să scriu. Am scris poezie și am câștigat timp sau l-am întors în favoarea mea și, odată cu poezia, am luat înapoi ceea ce pierdusem în trecut, o amintire, un gest, o vorbă spusă de cineva drag. „Codul QR al încrederii” s-a redefinit doar în sensul că perseverența și constanța de a rămâne la poezie au demonstrat că nu mă încăpățânam degeaba. Era definiția aceea celebră a nebuniei, să faci același lucru de mai multe ori sperând să ai rezultate diferite. Eu doar am făcut același lucru în mai multe moduri sperând la același rezultat.

Ce valoare au premiile literare în România? Cum a fost când manuscrisul tău de poezie a fost recompensat cu premiul „Alexandru Mușina” pentru debut? Ce așteptări ai pentru viitorul acestui volum? „Scrii: viitorul e un timp care deja a trecut.”

În România ne-am obișnuit ca valoarea premiilor literare să fie dată de cât de mult zgomot fac în jur, însă consider că dacă există valoare aceasta se certifică doar în timp. Premiile sunt de fapt o recompensă de momemnt pentru cel care a muncit, dar asta poate depinde și de noroc și de gustul publicului. Nici pe fruntea mea nu cred că scrie doar valoare. Este multă dorință, într-adevăr, de a crea ceva valoros, dar sunt multe nuanțe între cele două. Premiile sunt bune pentru că datorită lor ai o motivație în plus să nu renunți. Când am aflat că am câștigat premiul „Alexandru Mușina” pentru debut nu mi-a venit să cred, a fost copleșitor momentul deși îi scrisesem unei prietene, în mailul în care i-am trimis pdf-ul cu manuscrisul meu după ce îl trimisesem și la concurs – volumul câștigător de anul acesta –, mailul fiind din 2 iunie, iar premiile s-au anunțat la început de septembrie. Prietenii râd și spun că nu pot să am încredere mereu în acest tip de gândire magică, dar pentru mine nu a fost gândire magică, cât faptul că simțeam că sunt pregătită să merg cu o carte în lume. Și așa a fost.

Așteptări nu am pentru că oricum volumul mi le-a depășit până acum. Am câștigat premiul „Alexandru Mușina”, apoi la începutul anului am fost nominalizată, alături de alți patru tineri autori, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, categoria Opus Primum (debut), iar acum în februarie am primit vestea că volumul meu se află pe o altă listă de nominalizări, tot pentru debut, în cadrul Premiilor Anului 2021 în Cultură la Brașov. Pe plan local mi-am luat aceste premii și, cum îmi place mie să glumesc, sunt o vedetă internațională-locală (râde). Se spune și cred că am mai spus și eu asta, că a nu avea nicio așteptare e cea mai bună strategie în cazul așteptărilor, mai ales că, așa cum s-au întâmplat lucrurile până acum și dacă aș fi avut așteptări, ele cred că mi-au fost deja depășite. Viitorul e un timp care deja a trecut pentru că eu trăiesc foarte mult acolo prin proiectare, dar și în trecut prin tot felul de nostalgii, iar când se întâlnesc ies niște steluțe ca acelea fragile pe care le ținem în mână de anul nou, mici artificii care mi-au marcat copilăria și care nu fac zgomot, nu explodează, de care nu îți este frică, doar luminează pentru câteva minute și marchează o trecere, apoi închidem cutia în care au mai rămas câteva artificii și o ascundem într-un sertar în care le vom căuta de abia peste un an.

  • Volum disponibil aici

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Dorința de a descoperi ce e în next level

La Editura Paralela 45 a apărut volumul de poezie Hype, de Hose Pablo. Marius Ianuș scrie pe coperta a patra: „Hose Pablo e un histrion, un specialist al gesturilor poetice cu dublu, triplu sau quadruplu înțeles.” Am dialogat cu Hose Pablo despre ce este hype și anti hype:

Mircea Rotaru: „Un text bun este un joc și o joacă”

Mâine, 16 aprilie, de la ora 20.00, la Teatrul NOU din București puteți urmări piesa „Hai să facem sex”, în regia lui Mircea Rotaru, adaptare după un text de Valentin Krasnogorov. Am dialogat cu Mircea Rotaru despre debutul său regizoral: