Marea pare să fie locul de unde încep să apară primele semne de viață, locul care ține adunate laolaltă amintirile și energia umană. Care este prima ta amintire legată de mare?
Hidrocentrala de la Dubăsari a fost construită în 1952. Din cauza barajului ridicat la Dubăsari, satul mamei, Iagorlâc, de pe Nistru, a dispărut sub apele lacului de acumulare. Oamenii din Iagorlâc s-au împrăștiat care încotro, iar mama, transnistreancă, a ajuns în satul tatălui meu, Antonești, de pe Prut. Aici ne-am născut noi, cele două fiice ale lor. Prutul era graniță de stat a Uniunii Sovietice, de-a lungul lui se întindeau rânduri nesfârșite de sârmă ghimpată. Nu aveam voie să trecem dincolo de sârmă, nu ni se permitea să ne scăldăm în râu.
Marea aventură a verilor din copilărie era să mergem la buneii transnistreni care izbutiseră să-și facă o căsuță pe malul lacului de acumulare. Mergeam spre Nistru, vreo două sute de kilometri, în motocicleta cu ataș a tatălui, mama ședea pe scaunul din urma lui, ambii cu căști pe cap. Lacul de acumulare îmi părea o mare. Nu-mi păsa pe atunci că pe fundul lui erau casele, ulițele, biserica, prăvăliile, grădinile satului natal al mamei, scufundat în apele rezervorului imens al hidrocentralei. Peștii săreau din apă, noi ne bălăceam, ne stropeam, învățam să înotăm.
Într-o zi cu mult soare am aruncat o privire mai atentă spre malul înalt, calcaros, și le-am văzut! Nenumărate scoici și așchii de scoici care formau straturi albe, zgrunțuroase, fărâmicioase. Am urcat spre ele, sfidând legile gravitației. Mă agățam de pietre ca să pot ajunge cât mai sus, dar urcușul n-a durat mult, eram greoaie, lunecam înapoi în jos. Auzisem de Marea Sarmațiană, mă dumirisem că am dat peste niște urme ale ei. Seara când rămăsesem singură într-o odaie, la bunei, m-am pornit să scriu. Nu erau niște fraze coerente, ci fulgurații de cuvinte. N-am păstrat nimic din caietul acela. Dar cred că erau primele mele versuri. Țin minte starea – voiam numaidecât să spun ceva. Și acum îmi pare că mai întâi crește, se acumulează dorința de a spune ceva, abia apoi vin figurile de stil și alte lucruri legate de creație.
Cât despre prima întâlnire cu marea propriu-zisă, Marea Neagră, a fost o întâlnire stresantă, nu mi-a trezit emoții poetice, nu m-a fascinat jocul apei, vedeam în jur multe fete în costume de baie elegante, pe când al meu era ieftin, de o culoare nedefinită și nu-mi ascundea kilogramele în plus.
Volumul Masa de sărbătoare e presărat cu elemente care-și încep parcursul în corpuri finite și îl continuă sub formă de apă sau sânge, care poartă tot mai departe trecutul acestor corpuri prin care trec.
Apa și sângele duc tot mai departe trecutul corpurilor prin care trec… Frumoasă idee. Totuși, nu cred că trecutul se duce prea departe de noi. Cu cât înaintez în vârstă, am senzația că trecutul mă cheamă înapoi de unde am venit, e ca și cum un râu s-ar întoarce, de la gura sa, spre locul de unde a izvorât. Mă pomenesc copleșită de amintiri, de anumite poteci, ulicioare, peisaje, de culori ale solului pe care am pășit, de mirosul pomilor înfloriți sub care am trecut, de gustul apei de-acasă. Vara aceasta, în plină pandemie, nu am rezistat și am mers la mine în sat. Nu fusesem acolo de vreo zece ani. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut izvorul de unde luam apă în copilărie. L-am găsit clipocind la umbra salcâmilor, am sorbit apă din căușul palmei și într-o clipă mi-am amintit cum eram pe vremea când totul abia începea.
Apa este și elementul care leagă viața de spațiul de dincolo, „un așternut” sau o forță a naturii în care se scufundă „valea, grădini, garduri de piatră”, iar alteori urcă până „spre sfinții desenați spălându-le picioarele.” Ce lasă în urmă confruntările din aceste planuri multietajate, spațiul care uneori pare un acvariu spre care înseși personajele privesc?
Tot încerc să-ți răspund la întrebări, dar mă întreb pe cine interesează aceste exerciții de scufundare în materia fluidă a unei cărți. Poezia cu deschideri spre ontologic nu mai e în vogă, tonalitatea gravă nu atrage, dimpotrivă, îl îndepărtează pe cititorul de azi, lipsa ironiei trezește suspiciune, culorile de doliu par obositoare, claritatea versurilor nu e actuală, fluiditatea lor e confundată cu simplitatea. Am venit cu Masa de sărbătoare într-un moment când, pe de o parte, se editează multe volume de poezie, iar pe de altă parte, tot mai puțini oameni, în Basarabia mai ales, cumpără cărți și citesc versuri. Nu știu ce urme va lăsa Masa… în conștiința potențialilor cititori, de fapt, mă tem că vor trece pe lângă ea fără să o observe. Îți mulțumesc, Andra, că nu ai trecut pe alături, că ai citit-o cu atenție, remarcând planurile multietajate ale poemelor în care se întâlnesc cei plecați cu cei rămași, obsesia potopului fiind însoțită de dorința de a-i supraviețui.
Apa poate spăla și „toată tristețea de pe chip”. Unde se termină puterile apei?
Se termină acolo unde ne dăm seama că degeaba răscolim prin tomuri, prin tratate științifice, prin văgăunile internetului, pentru a afla cum a apărut apa și cine o face să curgă necontenit pe pământ, pe sub pământ, să se zbuciume în mări și oceane, să se ridice în ceruri, să călătorească prin spațiul cosmic sub formă de stropi sau boțuri de gheață. Savanții au aflat multe, dar enigmele majore ale apelor și ale lumii rămân nedezlegate. Da, apa e materia care ne dă viață, ne poartă ADN-urile de la strămoși la urmași, ea menține tot ce e viu, ne hidratează și chiar ne inspiră, dar cine o mișcă, cine o pornește, cine o oprește, ce sistem de legi îi asigură circulația neîntreruptă, cine a decis să fie multă apă pe planeta Pământ și aproape deloc pe Marte, pe Jupiter, pe Neptun, de ce vin atât de greu vești din alte galaxii despre existența sau inexistența unor planete vii, la mii de ani-lumină de noi, – toate acestea rămân învăluite de taină. Mașinăria care mișcă universul e mai presus de elementele din care e alcătuit universul. Dar despre ce vorbeam? A, da, despre o carte de versuri.
Dacă trecutul din acest volum s-ar petrece în momentul prezent, ce le-ai spune personajelor?
Primul impuls ar fi să-i întreb pe mama și tata cum arată lumea de dincolo. Însă nu le-aș cere detalii, nu i-aș îndemna să-mi povestească despre viața de apoi. M-aș mulțumi să știu că lumea de dincolo există. Va fi suficient, așadar, ca părinții să-mi spună: „Da, există”. Mai e un personaj căruia i-aș vorbi. Un miel pe care l-am tăiat înainte de a pleca cu totul din sat. Era cel mai mare miel, aproape un cârlan, era puternic, voinic, ne-ar fi putut împunge cu coarnele. Dar ne-a privit smerit în ochi, a ieșit cuminte din ocol și s-a lăsat dus la tăiere. Mi-aș cere iertare de la el. Am scris pentru liniștirea sufletului meu poemul „Noi nu avem turmă” (îl găsiți în volumul Masa de sărbătoare), a fost o încercare de a-mi cere iertare de la ultimul miel din ograda noastră.
„Ce simt apele când încep să strălucească în zori?”, scrii într-un poem. Întregul volum e un dialog continuu între natură și oameni, dialog care este inteligibil între regnuri diferite, care apropie și nu separă existențele. Există o perioadă propice pentru descifrări ale limbajelor?
Da, dialogul între natură și oameni cred că ar trebui restabilit, reînnodat, inclus în strategiile guvernelor. Dacă lăsăm natura să moară, nici noi nu scăpăm cu viață, oricâte computere am avea la dispoziție. Poate că scriindu-mi versurile, mi-am imaginat că ele constituie un balon de oxigen oferit naturii. Sau invers, natura îmi dă și oxigenul, și tot ea îmi dă puteri să-mi scriu versurile.
