© Annette Hauschild-Ostkreuz.

Iris Wolff: Un al treilea spațiu

Despre turneul literar din România (Fragment)

Iris Wolf s-a născut în 1977 la Sibiu, și-a petrecut copilăria în Banat și Transilvania.  În 1985 a emigrat în Germania; a urmat studii de Germanistică, Teologie, Grafică și pictură în Marburg an der Lahn. A fost angajată pe termen lung la Arhiva Literaturii Germane din Marbach și a lucrat ca profesoară de mediere artistică și culturală. Până în anul 2018 a coordonat Rețeaua pentru Educație Artistică din cadrul Biroului Cultural Freiburg. Este membră în clubul Internațional PEN-Exil. Cărți publicate: Halber Stein (2012), Leuchtende Schatten (2015), So tun, als ob es regnet (2017), Die Unschärfe der Welt (2020)


Un cuvânt de dor

Omul de zăpadă de lângă benzinărie este mai mare decât mine. Mă privește șmecherește cu ochii de piatră, peste burta lui rotundă se întinde o dungă cu nasturi. Admir papucii eleganți ai bucureștencelor și mă întreb cum reușesc să-i mențină curați. Trotuarele nu sunt curățate, zăpada mocirlită ajunge până la glezne. Prima surpriză din acest turneu: în România e iarnă. A doua: studentele și studenții de la Centrul de Limbi Străine al Universității din București au tradus în limba română pasaje din So tun, als ob es regnet. Recunosc „Asociația Secretă a Insomniacilor” precum și scena în care Vicco aproape că-și pierde viața pe motocicletă. Detaliile le înțeleg vag, pentru că am pierdut aproape tot din limba pe care o stăpâneam de copilă. La sediul Institutului Goethe sunt pregătite treizeci de scaune, apoi numărul se dublează. Doamna redactor-șef al Programului emisiunilor în limba germană de la TVR, televiziunea română de stat care difuzează materiale transpuse în limba maghiară și germană, moderează evenimentul. Un student întreabă de ce a trebuit să moară Jacob. Sper să o creadă pe autoare, când îi spun că a fost, ca și el, la fel de uimită de moartea lui. Primesc în dar un mărțișor, o lalea („lalele” – un cuvânt atât de sonor în limba română), agățată de tradiționalul fir alb-roșu. Alb de la zăpadă, roșu de la soare; un vestitor al primăverii și al prieteniei. Fiecare femeie pe care o întâlnesc poartă câte unul. Apoi mergem în restaurantul La Vatra, cuptorul strămoșesc, locul în care se întorceau mai demult soldații la liberare. Un cuvânt de dor.

Vizităm Palatul Parlamentului și întâlnim orgoliul unui dictator, ne plimbăm prin Lipscaniul care ascunde curți interioare, trecem pe lângă cafenele și baruri. Mircea Cărtărescu, Lavinia Braniște, Filip Florian, Gabriela Adameșteanu – toți aceștia descriu Bucureștiul nu doar ca pe un loc, ci chiar ca pe un protagonist al poveștilor pe care le scriu. Se poate că este o iubire la granița dintre fascinație, respingere, dezamăgire, admirație și speranță.

De la București la Sibiu facem șase ore cu trenul. Drumul duce prin Carpații Meridionali, pe lângă pârtiile de schi din Munții Bucegi, Castelul Peleș din Sinaia și „muntele casei” din orașul Brașov, Tâmpa, care ni se arată pentru o clipă. Păduri nesfârșite și ghirlande din sloiuri de gheață agățate de case. Cu trei sferturi de oră înainte de destinație, peisajul devine mai cunoscut. Trenul oprește în Tălmaciu. Mă apropii de geam și văd cum satul își are sălașul printre dealuri, adăpostit, somnuros; biserica, Oltul, munții Făgărași, acoperiți de zăpadă (la un moment dat, Pasul Turnu Roșu). Un sentiment straniu, să întâlnești un loc prin care ai trecut în propria imaginație, care ți-a devenit cunoscut din poze și din hărți. Locul în care crește Henriette, locul pe care îl iubește, dar cu toate acestea îl va părăsi, locul unde într-o zi, o necunoscută îi înmânează un inel: „Există în afara acestui sat o lume pe care o vei cunoaște când cea de aici, care acum este centrul vieții tale, va fi trecut.” Trenul se pune în mișcare, rămâne sentimentul de a fi acasă, într-un fel care nu poate fi explicat mai îndeaproape.

 

Trecând de granițe în direcții opuse

Când acțiunea uneia dintre poveștile pe care le scriu se așază în țara mea de origine, sunt conștientă că se creează un fel de al treilea spațiu, unul imaginar, un teritoriu pe jumătate real. Literatura nu determină valoarea originilor, nu este autobiografie sau o oră de istorie. Transilvania are voie și chiar trebuie să se transforme într-o lume fantastică, în care cititorul poate păși literalmente, în mod fizic. Noțiuni vagi se pot transforma în imagini și experiențe. Literatura ar trebui să-i permită cititorului să-și formeze propria precepție și nu să servească unei agende, unei idei moralizatore sau unei ideologii. Ceea ce nu înseamnă că acest teritoriu nu poate deveni un spațiu al proiecției sau nu poate fi văzut ca un loc exotic, agreabil. S-ar putea întâmpla cu ușurință – Transilvania, țara din spatele pădurilor, este pentru mulți cititori, cu toate că există nume de referință precum Herta Müller, Oskar Pastior, Hans Bergel, Eginald Schlattner, Horst Samson și mulți alții, un spațiu necunoscut, undeva între Orient și Occident, manifestă o atracție asupra Europei de Vest, dar cu toate acestea a rămas ceva despre care cei mai mulți nu au o imagine exactă.

Pe parcursul turneului întâlnim austrieci și germani care lucrează pentru o perioadă determinată în România, care deja s-au mutat, sau se gândesc să se mute în România, sași care s-au întors în locurile lor de origine și români care s-au întors din Germania sau vor să ajungă în Germania. Imagini ale dorului venite din direcții opuse.

Fiecare trecere peste graniță este o poveste. Aș vrea să o ascult pe a fiecăruia. E prezentă o româncă; ea a trăit un timp îndelungat la Ierusalim, dupa care s-a reîntors la Sibiu. Orașul s-a schimbat, nu-i este ușor să se reintegreze. O săsoaică spune: „Nu știu dacă voi reuși să rămân” – o propoziție care nu-mi dă pace, pentru că arată cât de greu este să-ți găsești, în urma unui exod (pe care un profesor de la Cluj îl va numi mai târziu „psihoză colectivă”), un loc îm care să te simți acasă. Apoi un cuplu de germani care a cumpărat în Ticușu o casă parohială, veche de 160 de ani, și organizează concedii în Transilvania. Și un pădurar din Bayern, care locuiește în Viscri, satul care a devenit cunoscut prin prințul Charles și femeia care a preluat de la mama ei postul de paznic al fortărețe (poveste descrisă în cartea „Mit der Sonne stehe ich auf”). Ce îi atrage pe toți acești oameni spre România? Căutarea unei modalități de a lua piciorul de pe accelerație, de a încetini, căutarea unui sens în afara bunăstării materiale? „Altfel se scurge timpul aici”, spune Adolf Meschendșrfer în „Elegia transilvăneană”. Pare că îndărătul acestui teritoriu a rămas o promisiune, pe care Occidentul a ratat să o îndeplinească Occcidentul.

• • •

Mulțumiri: Turneul autoarei a fost finanțat de Forumul Austriac din București. Au avut loc șase lecturi în cinci orașe – din București până în Sibiu și Făgăraș, din Cluj-Napoca la Timișoara.

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Fragment din romanul „Carne de om” de Marcel Beyer

Marcel Beyer s-a născut pe 23 noiembrie 1965 în Tailfingen/Württemberg și a crescut în Kiel și Neus. Din 1987 până în 1991 a studiat Germanistică, Anglistică și Literatură comparată în cadrul Facultății din Siegen. A obținut numeroase premii dintre care amintim Premiul „Joseph Breitbach” în anul 2008, Premiul „Georg Büchner” în anul 2016 și Premiul „Peter Huchel” în anul 2021. Până în 1996 a trăit în Köln, apoi s-a mutat la Dresda.

Maria Orban in dialog cu Bogdan Coșa

Exact la 10 ani de la Poker, Bogdan Coșa revine cu un roman atipic stilului care l-a făcut cunoscut. Cât de aproape sunt ploile reci aduce în prim-plan drama unei familii, fisurile din oamenii de lângă noi, din noi, dar și un mod particular si sensibil prin care ne putem raporta la toate acestea.

Un poem de Adrian Kasnitz

„Kalendarium” este un proiect de lungă durată al scriitorului Adrian Kasnitz. El descrie 365 de zile în 365 de poeme. În fiecare an publică un volum care cuprinde câte o lună. Până acum au apărut volumele „Kalendarium” #1-#7.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.