Ștefania Mihalache | © arhiva autoarei

„Iubesc singurătatea liniilor ferate în noapte. Numai ele sunt politic corecte.” – Ștefania Mihalache în dialog cu Bogdan Coșa

Ștefania Mihalache a câștigat Bursa de creație DLITE - ediția 2022. Marți, 15 noiembrie, ora 18:00, o puteți asculta în dialog cu Bogdan Coșa @ Pavilion 32, Goethe Institut Bukarest.

Bogdan Coșa: „Maeștrii vin, vorbesc și pleacă. Ei nu rămân, ei își fac doar datoria,” zice naratoarea volumului tău de debut (Est-falia, 2004; 2022). Care au fost maeștrii tăi?

Ștefania Mihalache: Maeștrii mei au fost cei mai mulți dintre profesorii Facultății de Litere din Brașov, care pentru mine a fost nu doar formatoare, ci schimbătoare de paradigmă a vieții. Am făcut un liceu de mate-fizică la care am dat admitere de gura tatălui meu care era convins că eu trebuie să fac inginerie ca el și în care am simțit că mă sufoc. E greu să ți se pară vreme de 4 ani, și cei mai grei, ai adolescenței, că nu trăiești în pielea ta, că nu ești tu însăți cea pe care o porți zi de zi după tine. Când am ajuns la Litere, nu doar că am simțit că pot să respir, dar parcă se deschisese în fața mea raiul pe pământ. Absorbeam tot, citeam tot, eram atentă la tot. De la toți profii mei – Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Mihai Ignat, Romulus Bucur, Ruxandra Ivăncescu, Virgil Podoabă, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, tinerii asistenți pe atunci Adi Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs – de la fiecare am învățat ceva și, per total, am învățat că literatura e un organism viu, că ea se poate trăi aici și acum ca și acolo și atunci.

B.C.: Sunt curios, cine a fost maestrul-șef?

Ștefania Mihalache: Maestrul-șef a fost, se știe, Gheorghe Crăciun. Mi-a remarcat scrisul cam prin anul IV de Facultate; apoi, când m-am întors de la masteratul din Budapesta, de la CEU, atenția lui a fost decisivă pentru că m-a împins efectiv să scriu un roman, Est-falia. Și așa am debutat. Sau m-a debutat. Și după aceea am continuat să îi dau să citească ce mai scriam, iar el, am aflat mai târziu, făcea lobby pentru mine, ceea ce acum mă emoționează încă și mai mult. Fără încrederea lui și fără respectul imens pe care îl aveam pentru el și care nu-mi permitea să-l dezamăgesc, nu știu care mi-ar fi fost drumul.

B.C.: Dacă tot vorbim despre Literele brașovene, îți zic și eu cum am auzit de tine. Era anul 2010; stăteam alături de câțiva colegi la o masă la care am avut norocul să se așeze și maestrul nostru șef, Alexandru Mușina; care ne-a dat, așa, câteva sfaturi generale, off the record, printre care și acela de a nu face greșeala să scriem o carte bună și să lăsăm apoi totul baltă cu anii; pentru că publicul și critica literară au memorie scurtă. Nu știu dacă te alesese drept exemplu pentru că auzise că ai de gând să publici al doilea roman chiar în săptămânile care urmau (cert e că ne vorbise la superlativ despre tine, minus faptul că n-ai publicat nimic șase ani), dar sunt curios dacă ai simțit vreodată asta, că te-a uitat publicul – ăla mic pe care noi, scriitorii ro contemporani îl avem.

Ștefania Mihalache: Ba bine că nu! Clar că m-a uitat, dar, nu știu cum s-a făcut, că, probabil, o vreme, m-am uitat chiar și eu. Vezi, pe mine nu mă avertizase nimeni să nu mă culc pe-o ureche. În plus, mi se păruse atât de fabulos că scrisesem o carte încât parcă nu aveam curajul să-mi încerc norocul și cu a doua carte prea repede.

B.C.: Cum s-a schimbat viața ta după debut, cum au fost anii ăia pentru tine.

Ștefania Mihalache: Au fost niște ani cam grei. Asta pentru că mă îndrăgostisem (nu de asta era greu). Am făcut o perioadă naveta la București, apoi m-am mutat în capitală și am încercat să-mi găsesc un job, să-mi fac, cum se zice, un rost. Și n-a fost deloc ușor, pentru că în învățământ pe la grupuri școlare nu mai voiam, iar tinerele absolvente de filo mai erau așteptate cu brațele larg deschise doar pe post de secretare. Sau hostese. Apăruse vag și PR-ul – „domnișoara PR”. Sigur că erau și filoloage care găsiseră post de redactor în câte-o editură sau la un ziar, dar nu erau multe asemenea locuri, iar pentru cineva venit din afară, ca mine, care nu absolvisem la București, era și mai greu. Nu vreau să-mi amintesc ce salariu aveam, motiv pentru care mai dădeam și meditații, mai făceam și câte-o traducere, să se mai lege lucrurile. Așa că seara picam lată – și de scris nu aveam când. Și nici starea încă nu era propice.

„[…] nu sunt o târfă, dar îmi place să mi se spună așa, încă mă mai aprinde cuvântul ăsta, chiar dacă o să îmi sară toate feministele în cap și poate chiar vor scrie doctorate în care vor da cartea aceasta drept exemplu de așa nu. Probabil în toate viețile anterioare am fost femeie pentru că altfel nu înțeleg voluptatea asta de a mă dărui, de a mă lăsa dominată, dorința de a fi călcată în picioare, vocația de sclavă, privirea mea atât de frumoasă, sublimă, nepământeană, în timpul și imediat după ce fac dragoste, privirea mea îngrijorată citindu-i chipul când el e departe… umbletul meu în vârful picioarelor și fără chiloți pe dedesubt, always ready, probabil că-n toate viețile am fost femeie și n-am primit nicio răsplată pentru asta. Dar nu mă deranjează, și dacă nici asta nu e o depășire a condiției, atunci nu știu ce e.”
(Est-falia, CDPL, 2022)

B.C.: Cum era să fii scriitoare la începutul anilor 2000 și cum ți se pare că stau lucrurile acum? S-a schimbat ceva? E mai safe, mai puțin greu, mai normal să fii scriitoare în România lui 2022?

Ștefania Mihalache: Ca să fiu sinceră, nici nu știu dacă eu, la începutul lui 2000, eram conștientă de inegalitățile de gen și ce impact aveau ele asupra literelor. Nu eram atentă la câte scriitoare sunt în librării, în manuale sau în antologii. În micul nostru cerc de la filo, în și mai micul cerc de la cenaclul Erată n-am simțit niciodată că am fi defavorizate sau nu ne-am putea exprima sau că nu am avea parte de expunere (bine, eram și mai multe ca băieții), deci e cam greu să faci o analiză de gen în contextul respectiv. Iar la nivel mai mare, nu cred că se vorbea despre asta, nu exista în discursul public problema reprezentării de gen. Eu simțeam că suntem într-un fel de moment inaugural în care ne putem dezvolta cu toții liber și este loc pentru noi. Am putea zice că eram subreprezentate și nu știam? Dar problema este că atunci, după întunecații ani 90, statutul însuși de scriitor avea o problemă cu reprezentarea. Încă se așteptau marile romane din sertare, unii încercau să se arate dizidenți, plutea încă un aer de neîncredere față de scriitori. Aș zice, deci, că atenția publică era mai degrabă legată de relația scriitorului cu fostul regim comunist, cu securitatea, cu „ce-ați făcut în ultimii cinci ani”, de luptele unora de a-și menține privilegiile ș.a.m.d. Mai mult, propaganda comunistă fluturase în permanență steagul egalității de gen, ceea ce a adăugat la defazajul nostru în ceea ce privește receptarea chemării feministe.

Când am scris eu Est-falia, proaspăt absolventă de master de gen, am integrat tema în felul în care am făcut-o tocmai pentru că acolo am fost, cumva, servite cu un discurs de-a gata, preparat și împachetat, fără ca noi să fi trăit pe pielea noastră mișcarea grass roots. Și am resimțit-o la acel moment ca fiind artificială, ca un soi de pasăre împăiată la muzeul de zoologie. Sau, din altă perspectivă, ca un UFO sau o urmă de UFO căzută într-o brazdă de porumb la Mizil. Și când spun noi, mă refer la fetele din generație mea, cele care ne-am născut în comunism și am crescut în perioada tranziției.

Sigur că lucrurile s-au schimbat în 2022. Din 2000 și până acum scena și piața literară s-au animat, au început să fie mai vizibile chestiuni ca juriile în exclusivitate masculine sau disproproția între nume masculine și feminine pe afișele festivalurilor și ale altor manifestări literare. Femeile însele, scriitoarele în acest caz, au devenit conștiente de faptul că trebuie să capete o voce politică. Și să descopere solidaritatea. Este, până la urmă, același fel de a purta bătăliile ca în feminismul clasic (fără violența activismului de stradă). Acestea mi se par două chestiuni cheie de care depinde menținerea acestei direcții de afirmare și prezervarea legitimității până când vom avea, cum zici tu, normalizarea.

„(…) ați putea, între altele, să ne aplaudați că scriem. Voi, patriarhatul, da, cu voi vorbesc. Voi care ați monopolizat de-a lungul secolelor de civilizație pantheonul literelor. Voi care ne-ați vrut tăcute. Și v-ați hrănit din substanța noastră neexprimată, i-ați dat o formă străină prin cuvintele și romanele și filozofia voastră grosieră, unilaterală, lemnoasă, prin cele câteva concepte pe care le tot învârtiți de colo-colo, de mii de ani.”

(Est-falia, CDPL, 2022)

B.C.: „Iubesc singurătatea liniilor ferate în noapte. Numai ele sunt politic corecte.” Ce altceva mai iubești? Ce-i place mult Ștefaniei Mihalache?

Ștefania Mihalache: Animalele. Am început să le simt și să le intuiesc, cumva, sufletul. Le simt inocența și vulnerabilitatea și cred că echivalez asta cu un fel de bunătate naturală, extra-umană, dar pe care și umanii o pot simți/atinge uneori. Îmi mai place să privesc un zid luminat de soare într-o dimineață de vară.

B.C.: Ce-i place mult Ștefaniei Mihalache și nu știe aproape nimeni?

Ștefania Mihalache: Să bea o bere la prânz, pe stomacul gol, înainte de masă. Nu, nu bea doar atât Ștefania Mihalache. Dar berea pe stomacul gol produce o plăcută senzație de amețeală, în care alcoolul se transformă în hrană. Și cumva se simte hrănit și imaginarul, nu doar corpul. E mișto să te poți gândi la alcool ca la hrană. Nu și sustenabil.

B.C.: Dacă Est-falia e un roman matur, narat de o femeie tânără, dar matură – e drept, apogeul maturității de acest fel e întotdeauna la câțiva ani după adolescență; sau: mai matur ca la 23 de ani n-o să fii niciodată –, Poemele secretarei (2010) e romanul unei maturizări; o fată bună, naivă, idealistă intră în câmpul muncii și, pas cu pas, toate iluziile ei legate de viața adultă se năruie. Mi s-ar părea interesant să vorbim puțin despre asta și în cazul tău, cum s-a petrecut ea IRL (și cum s-a întâmplat dezvrăjirea ca scriitoare, dacă-mi permiți).

Ștefania Mihalache: Aproximativ asemănător, dar nu chiar. Dezvrăjirea a fost când am constatat că masterul meu și scrisul și tot ce făcusem sau studiasem în viața mea nu-mi oferea decât un job în care să răspund la telefon/interfon și să fac cafea. A, și să împachetez cărți și să scriu mandate poștale. Cel mai greu a fost în prima zi când a trebuit să răspund la interfon. Sună, nu sună? O să am o voce profi când o să răspund? O să fiu suficient de rapidă? Dacă sunt la baie tocmai atunci? A sunat și am răspuns și aceea a fost dezvrăjirea.

B.C.: Scriai scenarii de televiziune când ai publicat romanul despre care vorbim – și ai continuat să scrii scenarii încă 10 ani. Ce ai învățat pe platourile de filmare și-ai luat cu tine și în scris? În general, ce ai învățat și-a rămas cu tine din experiența asta? Ce poți să ne povestești despre această viața secretă?

Ștefania Mihalache: Nu este o viață chiar așa de secretă. Am ajuns să scriu scenarii datorită Est-faliei. La Media Pro lucra pe vremea aceea un talent scout, o fată minunată care urmărea literatura contemporană pentru a găsi noi potențiali scenariști. Așa m-a găsit și pe mine, într-o zi în care zăceam fără sens în fața unui computer într-unul dintre joburile mele de umplutură și mi s-a părut efectiv că a ieșit soarele când i-am citit e-mailul și propunerea să ne întâlnim. Acum și soarele mai iese, dar mai intră și în nori, așa și cu Media Pro: am fost repartizată la serialul Cu un pas înainte, o adaptare după spaniolul Un paso adelante, dar nu ca scriitor, ci ca script editor. Am acceptat entuziastă fiindcă habar n-aveam ce aia script editor, și pe urmă am văzut că asta însemna să stau în aceeași încăpere cu cei care chiar adaptau scenariul și să scriu ce discută ei, ca să nu uite până la ședința următoare. Tot un fel de secretară, dar la scenariști. (Vezi Poemele secretarei). Și nici asta n-a fost prea ușor pentru că, hei, nimeni de acolo nu scrisese o carte, dar, iată, eu eram aia care nu scrie și nu poate avea păreri, trebuie doar să le noteze pe ale celorlalți. În realitate însă scenariul este și nu este literatură. Și cu adevărat am avut ce să învăț de acolo, a fost o adevărată școală pentru mine. Mai ales că până la urmă m-au promovat la scriitori, că nu se mai puteau înțelege cu mine, eram un pachet de nervi zilnic. Am învățat însă mult și de colegele mele scenariste (nume cunoscute în zona cinemaului și a jurnalismului cultural) și de la regizori, iar cu fetele am rămas prietene bune până în ziua de azi, ceea ce nu e puțin lucru. Tehnic vorbind, la nivel de scriitură am învățat (sper eu) să scriu dialoguri mai bune, mai veridice, să urmăresc dacă o poveste are cu adevărat un conflict și un twist, cum să arăți în loc să descrii, lucruri care par simple la prima vedere, dar nu neapărat și la îndemână.

A mai fost, pe lângă asta, și magia acestei lumi a filmului, era fabulos să fii pe set, să vezi cum actorii rostesc ce ai scris tu, decoruri, costume, glamour, vorba aia. Și, nu în ultimul rând, un fel de eficiență, care aici arată altfel decât în alte meserii. De exemplu, știi că pe set cineva este însărcinat aproape exclusiv cu a striga „Liniște!” înainte de a se da acțiune? Dar când strigă ăla „Liniște!” ți se ridică părul din cap și te furnică pielea. Și atunci literalmente nu se mai aude musca.

(c) arhiva autoarei

B.C.: Pe eroina ta o întreabă cineva: „Andrada Pană, cum ați devenit poetă?” Te întreb și eu același lucru, dat fiind că au trecut 12 ani de la debutul în proză la cel în poezie.

Ștefania Mihalache: Aici ar trebui s-o iau cu începutul cel mai de la început. Prima poezie am scris-o în clasa a șaptea, într-o după-amiază în care îmi terminasem temele și nu prea știam ce să fac. Nu știu dacă aș mai găsi-o, nu știu nici dacă am păstrat-o, era cu niște zei și cu niște morți. Am niște caiete de prin liceu cu poezii de atunci, ar trebui să le caut. Țin minte că i le-am dat profesorului meu de literatură care a zis că am talent și să continui. Dar nu țin minte să fi fost pe atunci concursuri literare, revista liceului era anemică, oricum, pe mine nu m-a îndrumat nimeni către așa ceva. Așa că am scris pentru mine. Apoi am intrat la Filo, am fost la primul cenaclu din viața mea și, brusc, mi s-a făcut o rușine cu ce scrisesem până atunci, de nu-ți închipui. Am luat o pauză de la scris și am început să citesc literatură despre care până atunci nici nu visasem că există. Pe urmă, când m-am simțit eu pregătită am citit în cenaclu, mi-a fost frică tare că acolo era cu sânge pe pereți, dar s-a dovedit că n-a fost așa rău. Am mai publicat în Vatra, în Interval și altele, dar când mi-am pus problema să debutez în volum (căci toată lumea debutează întâi cu poezie, nu?), când îmi strânsesem niște poeme în sensul acesta, n-am putut. M-am recitit și mi s-a părut că sunam ca toți tinerii poeți de atunci. Că pluteam într-un aer de contaminare, de generație. Uite că nici nu fac parte din nicio generație, n-ai să mă găsești nici la douămiiști, nici la postdoumiiști. Nu aveam atunci o voce pe care s-o simt a mea, să simt că are de ce să fie într-un volum cu numele meu pe el. Asta s-a întâmplat, nepregătit și neprevăzut, odată cu maternitatea sau chiar la ceva timp după ce am devenit mamă. N-aș vrea să se înțeleagă însă că am scris despre sarcină fiindcă doar depre asta puteam, că era ofertant (nici n-am scris, de altfel, numai despre sarcină sau maternitate), ci pentru că în această perioadă de transformări mari au găsit și cuvintele mele un culoar prin care să se rostogolească spre poezie. Așa mi s-a articulat mie această identitate. Nu știu de ce.

B.C.: Mie Sisteme de fixare și prindere (2016) mi-a lăsat impresia că e o cronică a celor două dialoguri care au avut loc între tine și fiecare dintre cei doi copii ai tăi, cu primul, înainte să se nască, cu al doilea, imediat după ce l-ai născut; un mod de a reflecta prezența lor – numinoasă, cum e și poezia, cum cred că o experimentează majoritatea celor care devin părinți. Gradul de intimitate mi s-a părut același și în Cronica Akasha (2021), cel de-al doilea volum al tău de poezie, chiar dacă acolo am văzut mai degrabă un jurnal de doliu, o carte a tatălui care nu mai este. Oricum, mi se pare fantastic că ai reușit să rămâi în toate aceste texte în dialog cu cei dragi, că nu te-ai întors, dincolo de convenții, nicio clipă către cititor.

Ștefania Mihalache: Știu că pare o experiență la firul ierbii așa, în siajul unor experiențe majore care sensibilizează prin ele însele, dar să știi că ele sunt foarte lucrate, mai ales Cronica Akasha a avut parte de multe rescrieri. Nu m-am gândit foarte mult la receptare, într-adevăr, dar m-am gândit foarte mult la poezie, la aspecte tehnice, la structura volumelor. Am vrut să duc actul poetic cât am putut de departe, am lucrat să ating un grad cât mai mare de expresivitate, să elimin orice balast, să ating un fel de cristalizare/concizie a experienței pe care mi-o oferea tema. Cu teme majore și în același timp universale ca acestea este foarte ușor să derapezi în facil, în sentimentalism, într-un deja-spus, în zone plate. Una e să simți maternitatea sau doliul, cu totul altceva e să faci poezie cu ele. În sensul în care I did my best lucrându-le, fiind conștientă de pericole, șlefuind tot timpul (aici are și Svetlana Cârstean credit), cred că m-am gândit la receptare. La ce nu m-am gândit, într-adevăr, a fost poziționarea pe „piața poetică” de la noi, în sensul în care nu sunt niște teme care să se încadreze în trendurile cele mai prizate ale poeziei contemporane, unde aveam din ce în ce mai multe volume partenere cu o poezie conceptuală, post-ironică, tehnologică, lgbtq ș.a.m.d. De asta, când se fac retrospective, clasificări etc., eu nu-s afiliată. Dar e bine, poezia e oricum din ce în ce mai atomizată, so no worries.

Aburii vinului
îmi înconjoară corpul
făcându-mă să cred
că pentru voi, dragii mei,
primul, a doua și pentru tine,
m-aș așeza cu bucurie
cu frenezie
cu frison
pe linia ferată

în lipsa alcoolului
care-mi flambează acum venele
știu că aș face același lucru
rece și calculat
(Sisteme de fixare și prindere, Nemira, 2016)

B.C.: Povestești undeva că ai fost o fiică răsfățată, că tu te strâmbai la merele pe care tatăl tău le împărțea copiilor de la bloc – care le devorau. Dacă am înțeles corect, tatăl tău a fost foarte sărac, ceea ce îl făcea să empatizeze cu copiii care umblau flămânzi prin cartier. Și eu am fost sărac și probabil că îmi răsfăț fiica în clipa asta. Ce sfat îmi dai? Ce să fac, ce să nu fac? Ce ți-ar fi plăcut să facă mai mult tatăl tău? Ce ți-ar fi plăcut să nu facă? Ce ți-ai fi dorit să fie diferit în relația voastră?

Ștefania Mihalache: Multe întrebări într-una singură. Da, tata a fost foarte sărac și singur. A rămas orfan de la 3 ani, cu încă două surori, într-un sat din Brăila. A avut o viață foarte grea, s-a îmbolnăvit la un moment dat și de tuberculoză, a fost singur la sanatoriu etc. Cu toate astea a reușit să-și facă studii la seral, să facă facultate în timp ce muncea într-o secție de turnătorie – asta este muncă grea, nu glumițe. A ajuns să conducă o fabrică în cele din urmă. Sigur că a fost și vremea de partea lui, că aveau acces la studii cei cu origini sănătoase, dar un aliat îi trebuia și lui, la viața pe care a avut-o. Tata a fost modelul meu de achiever și de supraviețuitor. Întotdeauna a empatizat cu săracii și oropsiții. Era de stânga, dar stânga aia autentică. Nici nu știu dacă își punea problema că era de stânga. Îi era pur și simplu milă de toți nedreptățiții vieții și mereu avea câțiva aciuați pe lângă el. Și nu doar copii, dar și maturi, băieți săraci de prin secțiile fabricii. Știi ce e culmea, că îmi zicea să nu care cumva să fac vreodată foamea. Îți dai seama, mie mi se părea absolut bizar că zice așa, nu înțelegeam ce treabă avea foamea cu orice. Când mă mutasem la București și mai rămâneam fără bani, îmi spunea mereu să îi cer, să nu fac foamea. Foamea n-o făceam, nu mi-a mers nici chiar așa de rău. Dar eu nu voiam să îi cer, că, na, voiam să fiu independentă, și când îi ceream mereu spuneam că împrumut. Normal că nu îmi primea niciodată banii înapoi.

Când eram mici, ne jucam ore întregi afară, în fața sau în spatele blocului, și coboram din când în când în beci cu tot cârdul de copii unde îl găseam pe taică-miu (cred că își făcea de lucru pe acolo mai mult ca să mă supravegheze pe mine la modul discret) și toată lumea lua mere. Și de multe ori coborau copiii și fără mine. Eu eram scârbită de mere. Și acum mănânc unul-două pe an.

Cred că e ok să îți răsfeți copilul, niciunii dintre noi nu ne putem abține de la asta. Dar probabil că tu ai mereu în cap paralela asta între viața ta și viața ei și vrei ca ea să nu treacă niciodată prin ce ai trecut tu. Și nu știu dacă poți să ieși din schema asta, e un dat. Cred că trebuie să te străduiești să ții minte că aceea a fost viața ta, nu a ei, și să nu fii dezamăgit dacă nu va aprecia ce-i oferi atât de mult pe cât te-ai aștepta. Ar putea lua lucrurile for granted, ca mine cu merele. Dar e normal să fie așa.

Cred că mi-ar fi plăcut ca tata să fi fost mai aproape de mine și în adolescență, iar în prima tinerețe să-mi fi dat mai mult libertate. Să nu fi insistat să fiu acasă la 9:30 la 25 de ani, de exemplu! Pentru că tendința asta de a fi overprotective se transformase în fixație (și pe fondul altor probleme) și mi-a frânat anumite experiențe pe care ar fi fost normal să le am.

Dar îi sunt recunoscătoare pentru toată iubirea, mai ales cea din prima copilărie, din care încă mă hrănesc. Și pentru toată bunătatea lui care nu dispărut niciodată indiferent cât a suferit, o bunătate pentru care cred că nu s-au inventat cuvinte și nici poeme.

B.C.: Pot să te întreb același lucru și în ceea ce o priește pe mama ta? (Poate ne citesc și mame care au fete, nu doar tați.)

Ștefania Mihalache: Asta e o poveste foarte diferită, la care încă lucrez. Maică-mea a fost cam frumoasă și cam răsfățată și cu visele cam neatinse, pentru că na, nu s-a născut la Versailles, unde trebuia. Și asta e greu când ai o fată, pentru că tendința de a proiecta asupra ei neîmplinirile tale e uriașă. Conștiința de sine ar trebui exersată ca mușchii la sală. Altfel tonusul (relației) e jos, atunci când nu e dramatic.

B.C.: Mi-am permis să te întreb asta pentru că, dacă figurile paterne – tatăl, maeștrii, șefii – apar în toate cărțile tale de până acum, cele materne recuperează abia în cea mai recentă carte a ta, Gene dominante, publicată acum o săptămână la Editura Humanitas. E vorba de o colecție de povestiri scrisă cu ajutorul Bursei și rezidenței de creație Cărturești, despre care poți spune că îți aparține îndeosebi pentru că, la fel ca în cazul cărților publicate până la ea, este complet diferită de toate celelalte cărți ale tale.

Ștefania Mihalache: Asta mă frapează și pe mine, că scriu cărți așa de diferite. Nu știu dacă e bine sau rău.

Ai menționat figura mamei, ceva-ceva ai înțeles.

De fapt, este un volum de povestiri legate prin același personaj principal feminin, la diferite vârste, pe care eu îl văd ca pe un filtru sau o sită prin care trec toate fricile, fantasmele, frisoanele unor existențe feminine care i-au premers. E o atmosferă de vis, clar-obscur care se scurge încet în venele personajului încă de dinainte de nașterea lui. Mi-a plăcut să explorez ideea că moștenirea noastră genetică merge de la un nivel infra-psihic al unei întregi generații de pre-mergători până la culoarea și consistența aerului din preajma momentului concepției.

B.C.: „Părinții trebuie să aibă pe undeva o identitate prăfuită pe care s-o recicleze când copiii pleacă.” Ce zici, care ar putea fi identitatea prăfuită pe care e cel mai probabil s-o reciclezi atunci când fiul și fiica ta vor pleca din cuib?

Ștefania Mihalache: Eu aș vrea să fie cea de scriitoare, pe care mă străduiesc să o des-prăfuiesc acum. Și cea de cititoare avidă pe care sper să am timp atunci să mi-o exercit în toată splendoarea.

B.C.: Ce faci când simți că alergi aiurea după treburi, că îți scapă viața printre degete?  După ce îți pare rău în momente ca astea? Ce rămâne nefăcut?

Ștefania Mihalache: De cele mai multe ori îmi scapă viața printre degete. Deși probabil că viața este fix ceea ce ți se întâmplă când te îngrijorezi că îți scapă printre degete. Se întâmplă asta când am o mie de treburi, cele pe care le are toată lumea, drumuri de făcut, câte-o temă cu copiii, alte treburi cu copiii, și restul – pay the cat and feed the bills. Acum însă reușesc să mai controlez asta, dar de cele mai multe ori scrisul rămâne absolut ultimul. Și încă nu am disciplina aia de fier de a scrie câteva ore pe zi, că ține și de disciplină, nu numai de a te lua cu treburile care oricum sunt și vor fi. Și poate încă nu am curajul să mă lansez în scris ca lumea. Simt că e un rest acolo. În fine, poate asta se va repara, oricum nu cred că este ceea ce voi regreta on the death bed. Dacă o să îmi mai dau seama, probabil că voi regreta pur și simplu faptul că se duce viața cu totul, că s-a terminat dansul, c-o fi fost, vorba poetului, un vis.

B.C.: Că tot am ajuns aici: ce rămâne dintr-o viață?

Ștefania Mihalache: Ce-și amintesc ceilalți, evident. Știi vorba aia, că mori cu adevărat atunci când moare ultimul om care își mai amintește de tine. Sigur, mai rămân cărțile, dar nici ele nu trăiesc for ever. Și oricum, una e să te citească cineva peste, nu știu, douăzeci de ani de la moarte, și alta e să își amintească cineva viu de tine cel care ai fost viu.

B.C.: De fapt, întrebarea de mai sus e subliniată tot în romanul tău de debut. Sunt atâtea întrebări de actualitate în romanul scris de tine acum 20 de ani – din punctul meu de vedere, unul din cele mai bune debuturi în proză din perioada respectivă, dacă nu cel mai bun. Drept pentru care o să închei tot cu el:
„Est-falia mă așteaptă impasibilă, ignorantă de alte locuri, ca întotdeauna. Senină. Senilă. Cu obiceiurile ei, cu viața ei ilogică. Mă așteaptă știind că nu am, cosmic, unde să mă duc. Copiii ei se întorc la ea. Și la tot ce i-a învățat ea să facă.” Pe tine ce te-a învățat în mod specific estul, România, și n-ai mai putut să scoți din sistem, să dezveți? Ce crezi că i-a învățat deja pe copiii tăi? Ce ți-ar plăcea să fi rămas în tine, să nu fi trecut mai departe în genele lor?

Ștefania Mihalache: Cred că senzația asta de a trăi într-o margine de lume. Poți să-i spui un fel de provincialism. Mereu o călătorie în străinătate este pentru mine un eveniment special, parcă mă mir tot timpul că am acces la restul lumii. Mă rog, atât cât am. Și mereu îi văd pe cei mai de la Vest că se simt cetățeni ai lumii. Le vine foarte ușor și firesc să aibă proiecte de câțiva ani în alte țări, să schimbe mereu decorul, fie pentru muncă, fie pentru distracție. Pe vremea copilăriei noastră, în epoca Ceaușescu, tot restul lumii era „străinătatea”. Unde te duci? În străinătate – iar asta era ca în cosmos. Am ieșit din țară prima dată pe la vreo douăzeci de ani. Străinătatea asta încă îmi dă de furcă. Aș vrea să o normalizez mai mult. Dar pare-se că nu de numărul de călătorii ține treaba asta.

Pe copiii mei, România i-a învățat deja că: bursa școlară de merit vine și cu întârziere de două-trei luni, că nimănui nu-i pasă de animalele înfometate și chinuite, nici de oamenii străzii, că nimeni nu respectă regulile de circulație și poți fi călcat de mașină la trecerea de pietoni, iar șoferul să ia cu suspendare, că viața e, deci, ieftină, că nu există măsuri reale care să oprească un bully de la școală, chiar dacă sunt polițiști care patrulează prin curtea școlii. Că nimeni (și mai ales statul) nu te protejează. Și că orice meserie ți-ai alege, e mult mai cool s-o practici în „străinătate”.

Mi-ar plăcea să fi rămas în mine anxietatea și sentimentul de frână, de graniță. Vreau să-și ia, vorba cântecului, granița-n raniță. Și gata.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Cele mai frumoase poezii ale generației 2000

Alexandru Cosmescu și Anastasia Gavrilovici au îngrijit recent o foarte frumoasă antologie de poezie a generației 2000, „Cine nu e mângâiat nu există” (Editura Cartier). Citiți mai jos 13 din cele peste 130 de texte adunate de ei în volum.

Vremea minunilor

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ (Mircea Mihăieș) Citiți mai jos un fragment în traducerea Adrianei Rotaru.