| © https://szinhaz.online/100-eve-szuletett-friedrich-durrenmatt/

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum e pentru tine să te uiți la filme create în urmă cu șase decenii?

Mă uit cu mare plăcere, deseori, la filme mai vechi, mai ales de când trecem prin toate aceste valuri de pandemie, în timpul cărora consumul meu de filme de tot felul, inclusiv documentare, a crescut simțitor. Dar am făcut și multe descoperiri în timpul ăsta, în special filme care de multe ori nu intră în cinematografe (în Germania), sau pe care le-am ratat la timpul lor, și care au fost / sunt accesibile pe platforme gen mubi.com (care e și preferata mea).

În ceea ce-l privește pe Dürrenmatt — și în special piesa sa Vizita bătrânei doamne, cu toate adaptările mai mult sau mai puțin fidele de care a avut parte de-a lungul timpului —, dacă nu e tocmai o lectură reconfortantă în perioada asta dificilă, aduce în prim-plan o problematică surprinzător de actuală, și o face, în plus, cu un umor și o ironie absolut seducătoare. De altfel, cred că tocmai umorul și (auto)ironia fac suportabil și acel tragic absolut — situațiile fără ieșire și fără speranță — adus pe scenă de dramaturgul elvețian.

Un alt aspect care mi se pare fascinant la filmele vechi este felul în care s-au înscris pe ecran mărcile epocii și ale spațiului cultural în care au fost create. Iar Dürrenmatt oferă o materie foarte bogată pentru o astfel de lectură — nu numai Vizita (1964, Bernhard Wicki), dar și o adaptare cinematografică mai puțin cunoscută, dar mai apropiată de noi ca epocă, deși nu ca spațiu cultural, Hienele (1992), creația regizorului senegalez Djibril Diop Malmédy. Observația e valabilă, evident, și în cazul piesei lui Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, care a avut premiera în 1956 la Zürich. Nu știu dacă există înregistrări ale acestei piese, dar varianta filmată pentru televiziunea germană în 1959 mi se pare că ne dă o impresie destul de exactă a punerii în scenă inițiale.

Aceste mărci ale epocii și spațiului cultural sunt cel mai ușor de urmărit în reprezentarea personajelor feminine — în mod surprinzător, mai puțin în cazul personajului principal, ‚bătrâna doamnă’ miliardară Clara Zahanassian, cât în ce privește personajele secundare și de fundal. Voi reveni mai târziu la acest aspect.

The Visit este o ecranizare după comedia tragică Der Besuch der alten Dame, de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Bernhard Wicki. Filmul îi are în rolurile principale pe Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Au existat numeroase adaptări după opera lui Dürrenmatt – pentru televiziune, operă, musicals, teatru radiofonic, telenovele etc. Ecranizarea din `64 a lui Wicki nu este fidelă piesei, apar numeroase „alterări”. Cum ți s-a părut ție filmul, care au fost momentele forte?

Cea mai puternică scenă este, fără îndoială, cea de la sfârșitul filmului, în care Clara se hotărăște să-l lase în viață pe Alfred — un final genial, mi se pare, prin această schimbare adusă piesei lui Dürrenmatt, dar care e în întregime în sensul acesteia, chiar accentuându-l.

În ce privește celelalte transformări sau mai degrabă adaptări ale ei la societatea americană de la începutul anilor 1960 (și, evident, la cerințele industriei Hollywood), nu cred că mă înșel afirmând că toate sunt legate de personajele feminine. Nu doar că ‚bătrâna doamnă‘ nu mai e deloc bătrână, ci dimpotrivă, tânără, seducătoare și bogată — idealul feminin al epocii, din perspectiva dominantă masculină. Dar, și mai interesant, Wicki introduce un personaj care nu exista la Dürrenmatt — tânăra săracă din micul oraș ruinat de provincie, care dorește și reușește să se emancipeze, atât emoțional, cât și material. Intrând în contact cu miliardara Clara Zahanassian ca angajată a hotelului în care rezida aceasta, tânăra cameristă o admiră și dorește ca, la rândul ei, să poată pleca într-o zi din orașul de provincie, ieșind astfel din cercul îngust al unei existențe previzibile ca soție și mamă. Pentru ea, vizita Clarei are un happy end clar — cele două pleacă împreună, după ce Clara îi dăruiește una din prețioasele ei bijuterii. Cu tot tonul melodramatic al scenei, se poate vedea în ea ideea unei solidarități feminine și faptul că prețul emancipării este, pentru femei, renunțarea la ceea ce astăzi s-ar numi o relație toxică cu un bărbat mai în vârstă, care nu o iubea cu adevărat.

S-a făcut deseori observația că filmul reflectă anii `60, cu lupta femeilor americane pentru emancipare. Una dintre scenele — memorabile din punctul acesta de vedere, deși mai mult pe fundal — ale filmului, este cea în care, la sosirea Clarei în gară, edilii orașului își prezintă soțiile de care erau însoțiti, fără excepție, cu formula ‚soția mea‘, astfel că toate femeile pe care le vedem în prim-planul scenei nu sunt altceva decât soții (și mame). Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la celebra carte a lui Betty Friedan, The Feminine Mystique, apărută tot în 1963, în care autoarea dezvăluie nemulțumirea și frustrarea femeilor obligate de societate să se limiteze la aceste două roluri, prizoniere ale spațiului domestic și fără șanse de a se dezvolta profesional. Vorbim, aici, bineînțeles, de femeile albe din clasa mijlocie, multe dintre ele cu studii superioare — doar pe ele le vedem și în filmul lui Wicki.

Am observat o recurență în opera sa (apariția felinelor exotice, care trăiesc ca animale de companie (pantere, gheparzi) sau a mamiferelor carnivore nocturne).

Da, ai dreptate. Poate că dintre toate producțiile cinematografice care pornesc de la Vizita bătrânei doamne cel mai mult se leagă de acest aspect Hienele — lucru evident chiar din titlu. Aceste mamifere nocturne, care trăiesc pe continentul african și pe care în unele scene le vedem pornind în haită după pradă, întruchipează fără îndoială forța reunită a capitalismului neoliberal și a neocolonialismului care fac ravagii în multe țări din Africa, distrugând agricultura și industria locală, mediul înconjurător și dislocând populații întregi, în timp ce-i acaparează resursele de materie primă și de capital uman. De altfel, dacă piesa lui Dürrenmatt este (și) o expresie a lucidității și, prin urmare, a pesimismului cu privire la viitorul umanității în sistemul capitalist în momentul în care el își făcea intrarea triumfală în Europa de Vest de după al Doilea Război Mondial, filmul regizorului senegalez este expresia unui bilanț negativ și fără nicio urmă de optimism a dezvoltării continentului african în cele câteva decenii după eliberarea din sistemul colonial.

Revenind la întrebarea ta, cred că și prezența felinelor se pretează la o interpretare metaforică, deși elementele vizuale și chiar senzuale joacă un rol esențial. Scena uciderii panterei evadate din cușcă — prezentă și în piesa lui Dürrenmatt, și în filmul regizat de Bernhard Wicki — pare să anticipeze scena uciderii lui Alfred (iubitul din tinerețe al Clarei). Ea scoate la iveală și agresivitatea și violența ascunse în personaje, oricând pe punctul de a se dezlănțui. Nu mai puțin contrariantă este asocierea evidentă a acestor feline nobile cu personajele feminine — din perspectiva masculină din care sunt reprezentate, și unele, și celelalte fascinează și trezesc teama în același timp — printr-o frumusețe irezistibilă, dar și prin puterea și forța lor de neînvins.

Mi se pare că, în general, în opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor — cu spațiile lor contrastante de întuneric și lumină, de frumusețe și monstruozitate.

Ce alte filme adaptate după cărți te-au impresionat în această perioadă de pandemie…?

Aș vrea să menționez aici două astfel de filme, ambele extraordinare, pe care le-am văzut de curând. Este vorba de Evenimentul (2021), o adaptare după romanul eponim al romancierei franceze Annie Ernaux, în regia lui Audrey Diwan, și care a obținut Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția din acest an. De altfel, e una din scriitoarele mele preferate din spațiul francofon, din păcate aproape deloc tradusă în română. Excepție fac cele două volume publicate de editura Pandora M, romanul Pasiune simplă. Locul (2004) și Paradoxul fotografiei (co-autoare: Marc Marie; 2005), pe care le recomand cu căldură. Și pentru că suntem la capitolul adaptări, anul trecut a apărut pe marile ecrane și un film inspirat de Pasiune simplă (2020, reg. Danielle Arbid).

În ceea ce privește Evenimentul, acesta tematizează, ca și romanul, care la bază este autobiografic, o întrerupere de sarcină efectuată clandestin în Franța anilor `60, într-o perioadă în care avorturile erau nu doar interzise, ci și pasibile de pedepse aspre (inclusiv închisoare) aplicabile tuturor celor implicați, de la medic până la femeia care avortează. Paralele cu România deceniilor `70 și `80 se ivesc, cred, autormat, în mintea oricărui telespectator (român) care a văzut filmul lui Cristian Mungiu din 2007, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Coincidența face ca actrița franceză care joacă rolul feminin principal — un joc de altfel excelent — să fie de origine română, Anamaria Vartolomei. Este un film bulversant, și interesant de văzut, în comparație cu contextul românesc, și de telespectatorii din țară.

Al doilea este filmul Retour à Reims (2021), adaptat după cartea cu același titlul al cunoscutului scriitor și eseist Didier Eribon (filmul poate fi vizionat în acest moment pe site-ul arte). Un film remarcabil, printre altele, prin imaginile documentare, de arhivă, pe care le conține — de altfel, ce e interesant la toate aceste filme este că iau cărțile drept punct de plecare, ca sursă de inspirație pentru o creație absolut nouă, care răspunde unor întrebări și probleme ale timpului nostru; de aceea nici nu știu dacă termenul de ‚adaptare‘ este cel mai potrivit în aceste cazuri.

După vizionarea filmului, ai cumpăra și cartea?

Da, aș cumpăra-o, mai bine zis aș vrea s-o (re)citesc după vizionarea tuturor acestor filme și piese de teatru chiar mai mult decât înainte. Și asta nu doar pentru că și privirea noastră asupra textului, modul în care îl percepem și receptăm se schimbă după ce l-am văzut transformat de scenă și de ecran. Ci mai ales ca să pot relua în liniște scenele și replicile memorabile, să le pot relua în propriul meu ritm, nu în cel dat de scenă sau de ecran; or tocmai acest lucru — o lectură în ritmul fiecăruia dintre noi, cu toate pauzele și reluările de care avem nevoie, o lectură doar a noastră — cred că doar cartea, textul din fața ochilor, îl fac posibil.

Iulia Dondorici e doctor în filologie și traducătoare. Și-a dat doctoratul la Universitatea Humboldt din Berlin cu o teză despre poeticile corpului în proza românească modernistă. A publicat studiul „Den Körper schreiben – Poetiken des Körpers in der Prosa der rumänischen Moderne” (Frank & Timme, 2017) și a coordonat volumul Rumänien heute (Passagen, Viena, 2011). Traduceri: „Louis Althusser: Introducere în filozofie pentru nefilozofi” (Tact, 2016), „Christa Wolf: Casandra” (Univers, 2014), „Christa Wolf: Orașul îngerilor sau The Overcoat of Dr. Freud” (Univers, 2013), „Ingeborg Bachmann – Paul Celan: Timp al inimii. Corespondență „(ART, 2010). În prezent este cercetătoare la Freie Universität Berlin, cu un proiect despre caracterul transnațional al avangardelor istorice.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

„Ora asta, ora ta, / Conversînd cu gura mea”

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu eseista, poeta și prozatoarea Simona Popescu:

#face2face: Livia Ștefan și Ann Cotten

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.