Traducere din germană de Andrei Anastasescu
La petrecerea de revelion, în timp ce stătea cu prietenul lui, Peter, pe balconul prietenei lui Marie și priveau amândoi în întunericul vechiului an, Peter i-a povestit că, pentru incași, centrul universului nu era un punct, ci o linie, pe care se întâlneau cele două jumătăți ale universului. Oare și ce vede Richard aici, la intrarea centrului pentru solicitanți de azil, e tot o asemenea linie? Sunt cele două grupuri de oameni ce se confruntă aici, un fel de jumătăți ale universului, jumătăți care ar trebui să fie unite, dar a căror separare e totuși irevocabilă? Fisura ce-i desparte este, de fapt, o prăpastie fără fund? Așa se explică turbulențele atât de puternice care s-au dezlănțuit? E vorba de o fisură între Negru și Alb? Sau între Sărac și Bogat? Între Străin și Prieten? Sau între cei ai căror tați nu mai sunt în viață și cei ai căror tați încă trăiesc? Între cei cu părul creț și cei cu părul drept? Între cei care-și numesc mâncarea fufu și cei care o numesc tocană? Sau între cei cărora le place să poarte tricouri roșii, galbene și verzi și cei care preferă cravata? Sau între cei cărora le place să bea apă și cei care preferă bere? Sau între vorbitorii unei limbi și vorbitorii alteia? Câte granițe există înăuntrul unui singur univers? Sau, cu alte cuvinte, care e granița adevărată, decisivă? Poate granița dintre ceea ce e mort și ceea ce e viu? Dintre cerul înstelat și bulgărele de pământ pe care umblăm zilnic? Dintre o zi și alta? Sau dintre broaște și păsări? Dintre apă și pământ? Dintre un aer plin de muzică și un aer fără muzică? Dintre negrul unei umbre și negrul unui cărbune? Dintre un trifoi cu trei foi și unul cu patru foi? Dintre blană și solzi? Sau, multiplicată de milioane de ori, cea dintre înăuntru și afară – în caz că privim un singur om sau un singur animal, sau o singură plantă drept un univers de sine stătător? Richard se înțelege bine cu organele lui, a căzut la pace cu carnea crudă dinăuntrul său, cea care-l ține în viață, atât pe el, cât și gândurile lui – gânduri despre frumusețea Elenei sau despre cel mai bun mod de a tăia ceapa.
Dacă ține seama de toate aceste granițe, lui Richard i se pare că diferența dintre un om și altul e, de fapt, ridicol de mică, și poate că nici nu se cască o prăpastie aici, la intrarea unui centru pentru solicitanți de azil din Berlin, poate că nu există diferență la acest nivel al universului, poate că nu există două jumătăți – e vorba doar, la urma urmei, de câțiva pigmenți în materialul numit piele în toate limbile pământului, ceea ce înseamnă că violența care tocmai se manifestă aici nu prevestește câtuși de puțin o furtună în centrul unui univers, ci se bazează, de fapt, pe o neînțelegere absurdă, care dezbină omenirea și o împiedică să-și dea seama ce forță uriașă are o planetă în comparație cu forța și cu suflul unui singur om. Fie că purtăm pantaloni și o geacă de la o colectă de haine, un pulover de firmă, o rochie scumpă sau ieftină ori o uniformă cu cască și vizieră – sub hainele astea suntem cu toții goi și, mai mult ca sigur – e de sperat –, ne-am bucurat de razele soarelui și de vânt, de zăpadă și de apă, am mâncat și am băut ceva bun din când în când, poate chiar am iubit pe cineva și am fost iubiți la rândul nostru înainte să murim. Chiar dacă tot ce crește și curge pe pământ ar ajunge din plin pentru toată lumea, aici are loc – cum îi e clar lui Richard când se uită la cele douăzeci de dube ale poliției –, o luptă pentru supraviețuire. Oare ar trebui să presupună că forțele de ordine au intervenit aici în interesul celor care sunt atât de săraci, încât nu-și permit, la masa de Crăciun, decât fripturi de gâscă furate? Mai degrabă nu, își spune Richard, altfel ar fi văzut, fără îndoială, aceste douăzeci de dube parcate în fața a diverse filiale de bancă și polițiști în echipament de protecție complet ridicându-i pe managerii care au spălat miliarde de euro. Da, își spune el, scena care se desfășoară dinaintea lui arată ca un spectacol de teatru și nici nu e altceva decât un spectacol de teatru: un front artificial, care nu face decât să disimuleze celălalt front, frontul real. La un semnal, publicul urlă după jertfă și, tot la un semnal, gladiatorii își duc în arenă viețile lor reale. Să fi uitat iarăși oamenii – tocmai la Berlin – că o graniță nu e doar calculată în funcție de nivelul adversarului, ci, în realitate, îl și creează?
Rașid strigă acum că i-a ajuns, o să dea foc la tot ce-i aici, o să demoleze clădirea, o s-o arunce în aer, o să facă zob mobilierul, o să smulgă acoperișul, o să spargă ușile – asta strigă Rașid în curte, în timp ce afară, pe trotuar, Richard îi ascultă pe directorul centrului și pe asistenta lui întrebându-se în șoaptă dacă nu e timpul ca turbatul ăsta să fie dat afară. Apoi coloana formată din patruzeci de polițiști în costume marțiale se pune-n mișcare. Înaintează în marș, dar nu se îndreaptă spre Rașid, ci își schimbă direcția și dispar iute în corpul din față, unde Richard știe că nu locuiesc refugiați, ci se află birourile administrației. După câteva minute, ies de acolo tot în marș, pentru a-și relua poziția anterioară, în fața porții. Unde e Rașid? îl întreabă pe Richard senatoarea care a vizitat centrul cu puțin timp în urmă. Nici nu și-a dat seama că e lângă el. Știe la fel de puțin ca ea unde s-a dus nigerianul indignat, unitatea specială a trecut ca un burete uriaș peste imagine, iar străfulgerătorul e de negăsit. Habar n-am, spune Richard. Are probleme grave cu inima, spune senatoarea, sunt îngrijorată. Richard își aduce aminte că, la adunarea de la căminul de bătrâni, Rașid avea la încheietură o panglică pe care scria Charité. S-a mirat când a văzut-o atunci și a presupus că există o organizație de ajutorare cu același nume ca al marelui spital din Berlin, Charité – „caritate“. Se tratează aici, la Berlin? întreabă Richard. Da, spune femeia, trebuia să se opereze acum trei luni, dar a plecat în mijlocul pregătirii preoperatorii pentru că cineva din grupul lui avea nevoie de ajutor. De atunci așteaptă să fie reprogramat.
Am putea să-l sunăm, spune Richard.
A căzut rețeaua de dimineață. Am încercat eu să-l sun adineaori.
Ce rețea?
Cea la care sunt conectate toate telefoanele refugiaților.
Tocmai azi, spune Richard. Ciudată coincidență…
Da, cam ciudat, spune senatoarea.
În clipa asta, Yussuf, spălătorul de vase din grupa de avansați a lui Richard, iese valvârtej din clădire – Richard nu l-a mai văzut de ceva vreme –, strigă ceva într-o limbă africană, apoi în franceză, apoi în italiană, apoi chiar câteva cuvinte în germană: La dracu’, lăsați-ne-n pace! și lovește cu pumnii pe oricine încearcă să stea de vorbă cu el, inclusiv pe Richard când acesta vine la el și încearcă să-l calmeze, mi-a ajuns! strigă el, răsucindu-se pe călcâie ca piticul Picior-Șchiop, după care, cuprins de agitație, începe să se răstească la polițiști, dar ei rămân imperturbabili și nu fac decât să-i pună-n față zidul de scuturi. Richard își amintește cât de mândru a fost Yussuf când a învățat cuvântul german pentru „spălător de vase“ și își mai amintește cum a spus că ar vrea să fie inginer. Acum nu e decât un sălbatic, care, dacă nu se liniștește mai repede, va fi scos de-aici în cămașă de forță.
La un moment dat, Rașid își face din nou apariția în curte. Nu se mai agită, nu mai strigă, pare epuizat, atâta tot. Sigur, poate părăsi centrul dacă vrea, spun gardienii; așa că vine la ei, în fața clădirii.
It’s really bad, spune el, e foarte, foarte rău azi, dă mâna cu senatoarea și cu Richard și, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, nu uită să-i întrebe pe fiecare în parte: How are you?
Good, răspunde Richard, îndatoritor.
Good, spune și senatoarea.
Ne tratează ca pe niște infractori. Dar ce-am făcut?
Richard ridică din umeri.
Rașid își scoate din buzunar micul telefon și apasă câteva taste.
Tot nu merge telefonul.
Da, am văzut și noi.
Veniți la demonstrație mai încolo? Mergem de la Oranienplatz la senat.
Richard și senatoarea încuviințează din cap.
Apoi Rașid se duce la Yussuf, care nu s-a urnit din fața polițiștilor în zale, pe care-i mustră cu asprime, împungând cu degetul în scuturi, ca și cum îndărătul vizierelor s-ar ascunde niște elevi deosebit de recalcitranți. Rașid îl bate pe umăr de câteva ori, amical; it’s okay, spune el, it’s okay. Yussuf dă cu piciorul în grilajul metalic instalat de dimineață, se întoarce cu spatele la bărbații în zale, nu fără să-i mai înjure de câteva ori peste umăr, apoi intră la loc în clădire.
E cumva și el pe listă? îl întreabă Richard pe străfulgerător când acesta din urmă să întoarce la ei.
Nu, dar îl stresează tot ce se întâmplă aici. Și Rufu a stat de Crăciun la spitalul de psihiatrie.
Of, Doamne! spune Richard.
Da, acum a ieșit de-acolo, dar nu se simte bine.
Ce are?
Nu mai mănâncă. Nu mai poate să-și deschidă gura sau nu mai vrea.
Pentru o secundă, Richard se simte cuprins de panică. Oare toată situația asta e, într-adevăr, fără speranță?
Unde sunt cei doisprezece oameni de pe listă? întreabă senatoarea.
Câțiva au plecat de ieri, ceilalți se pregătesc să iasă.
Părăsesc centrul de bunăvoie? întreabă Richard.
Ce să facă, să lupte iar? Oamenii ăștia au fugit de război.
Atunci ies din clădire câțiva bărbați, cu rucsacuri în spate, cu genți de voiaj sau câteva pungi de plastic în mână. Trec pe lângă numeroasele dube ale poliției, îndreptându-se spre stația de autobuz. Osarobo nu e printre ei, nici Zair. Abdusalam, cântărețul, dă mâna cu Richard și cu senatoarea, apoi îl îmbrățișează pe Rașid, înainte să-i urmeze pe ceilalți. Lista și-a îndeplinit menirea.
