© Ioana Casapu

Jurnal de Berlin (10): Finalul unei ere

Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.

M-am întrebat, în primele săptămâni de toamnă, care ar fi un sfat adecvat pentru vremurile când viața se schimbă, de altfel, în fața ochilor noștri, într-o miercuri la amiază, mestecând într-un ceai, sau într-o luni dimineață, luând tramvaiul spre un cabinet medical, spre a face o radiografie.

Când știm, intuitiv, în zilele de dinaintea unui eveniment major, sau, mai simplu, în timpul unei plimbări alături de oameni cu care am petrecut câteva zile de vacanță într-un oraș străin (singura vacanță, poate, dintr-un an numit 2020, și singura apropiere considerabilă, poate, dintr-un serial numit Un an de singurătate în Pandemie, care pare la fel de lung ca Tânăr și neliniștit), că, în curând, viața pe care ați împărțit-o în feluri speciale se va schimba pentru totdeauna?

Când, în timpul unei petreceri de aniversare, alături de prieteni cu care am colecționat momente semnificative – bune și mai rele – de-a lungul anilor, realizăm deodată, că toată lumea se mișcă acum în direcții diferite cu viețile lor, iar asta e ceva tangibil, și recunoaștem că foarte curând cu toții o vom lua pe alte drumuri, dar – în această clipă – încă suntem aici, cu toții, celebrând un fel de vârf, un fel de oră aurie a orice a reprezentat acel timp împreună?

În ultimul an, cele mai semnificative relații din viața mea au fost prieteniile – iar peisajul lor se modifică acum în funcție de vârstele noastre, de contextul actual al lumii, de preferințele noastre pentru viitor.

În dimineața – încă de final de vară – următoare zilei de naștere a unui bun prieten, stând în pat, undeva între visare și trezie, am avut acel sentiment de final de eră, în care vom fi cu toții aici, prezenți și joviali, dar, cu toții știm, de mâine vom începe să ne îndreptăm spre alte orizonturi în viață, în timp ce încă suntem la aceeași masă, luându-ne rămas bun din priviri.

Am privit iar și iar filmul înregistrat pe telefon al petrecerii aniversare pe care am organizat-o cu o seară înainte, remarcând cum am crescut toți – mai bătrâni, diferiți – cum suntem toți gata să ne avântăm în noi noțiuni de viitor, care ar putea însemna, după caz, o mutare la țară, o nuntă, repararea unei căsnicii cândva dezmembrate, plecarea din oraș, întreruperea unei prietenii semnificative. Aceste lucruri sunt emoționante și pline de suspans, este ca atunci când o bună perioadă de timp s-a scurt, și, te trezești într-o dimineață cu realizarea că viața ta o ia acum pe alt drum, chiar unul necunoscut, și că totul se transformă, inclusiv tu: numesc asta progresie, sau maturizare.

A urmat prima zi de toamnă, pe care mereu am privit-o ca un moment de mari schimbări în viață și în inimă.

Anul care se apropie de final a împrăștiat și adus laolaltă mulți oameni. Același an a însemnat, pe 24 septembrie, aniversarea a cinci ani în acest loc.

Cinci ani din ziua în care am luat un avion spre nemai-înainte-văzutul Berlin, împreună cu doi dintre oamenii care mi-au devenit de atunci buni prieteni, și cu Mihai Gâdea, care, întâmplător, era și el în același zbor…

Am parcurs o călătorie lungă cât proverbialul Camino în viața mea în Germania, așa cum este ea azi, având mereu în minte cele trei povești foarte diferite pe care le-am experimentat aici.

“Acest oraș cândva divizat îmi amintește de mine. Efortul meu pentru unificare, pentru Einheit“, scria Jeffrey Eugenides în Middlesex, un gând pe care obișnuiam să îl resimt și să îl port cu mine îndeaproape în prima parte a călătoriei mele.

Cinci ani mai târziu, poveștile din jurul meu și dinăuntrul meu au progresat spre a mă duce către spații mai ușoare, mai luminoase, mai aerisite. Să găsesc și mai multe feluri de expresie, relații autentice și exercițiul permanent de a-mi traduce emoțiile – mai ales pe cele dificile – în text și artă, toate acestea m-au ajutat să descopăr noi feluri de a experimenta lumea și pe mine însămi în acest decor în schimbare.

Un prieten a vorbit cândva despre memorie, memoria vie, continuă a ceea ce a fost și ce este între oameni – am prețuit aceste cuvinte. De fapt, le-am găsit la fel de frumoase și de melodice și încărcate emoțional precum cuvintele Virginiei Woolf în Orele.

E finalul unei alte ere, aici în Berlin, în Berlinul în care mi-am trăit deja trei vieți diferit.

Azi, mă aflu în locul acela exact dintre aprecierea trecutului, și anticiparea curioasă a viitorului.

Mă aflu, probabil, exact acolo unde ar trebui să fiu, chiar dacă este cumva înfricoșător și, deopotrivă, entuziast, și mă face să mă întreb Încotro, de aici înainte?

În marea și mereu schimbătoarea schemă a lucrurilor, e cu precădere important cu cine îți împarți cina, de la cine auzi, cine te va asculta mai mult decât va vorbi.

Finalul unei ere nu poate începe decât cu iubire.

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (18): Mai avem nevoie și de povești de dragoste

Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.