Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Ioana Casapu

Jurnal de Berlin (11): Manual de amintiri și de uitări

Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Dar să ai atâtea amintiri este, găsesc, uneori, dificil.

Anul acesta a avut un tratament special asupra relației mele – a multora dintre noi, îndrăznesc să spun – cu amintirile. Nemaiputând să călătoresc geografic, să părăsesc Germania chiar, și prea puțin – orașul – călătoriile mele s-au întâmplat cu precădere pe panta memoriei.

Oriunde am mers, aproape, anul ăsta, a fost ceva care să-mi amintească de ceva, de cineva. În martie, luna cu cea mai mare distanțare socială, când cumpăram cafea, nu era nimeni acolo, înafară de mine și de barista, un bărbat canadian mutat la Berlin acum 15 ani, care a renunțat la o carieră prolifică de avocat pentru a coace scones englezești în fiecare dimineață în propria cafenea. Muzica cânta în continuare, dar scaunele, mesele, încăperile rămâneau goale.

Mi se întâmpla pe atunci să iau un tramvai sau un tren, să privesc pe fereastră, și să fac un efort să remarc lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată – în schimb, pentru o bună perioadă, în acea izolare dramatică, observam doar locurile în care îmi creasem amintiri deja, recent și demult, ce făcusem, cu cine fusesem, ce se spusese, ce nu se rostise, ce se învățase, ce se lăsase în urmă, sau ce înțepenise în timp.

Acest film a continuat, pentru un timp care a părut nedefinit, în aprilie, cu mici fractale de realitate – precum o după-amiază de Paște în care toată lumea din parcul Weinberg făcea plajă, bea bere și se tolănea în iarbă, în fața lacului, sub copacii încărcați de flori roz – un Manet contemporan cu vedere spre alte multe locuri și spații care au rămas blocate într-o buclă a timpului.

De pildă, memoria ultimei zile din era de dinainte, în care am mers într-un bar aglomerat, ultima dată când am luat un taxi și am ocupat locul de lângă șofer, magazinul de cărți unde un băiat venit de departe, turist în orașul meu, m-a dus să îmi arate volumele lui Joan Didion (și unde am descoperit, în schimb, un Manual de amintiri și uitări (Handbuch des Erinnerns und Vergessens, Ragnar Helgi Ólafsson), ultimul aeroport spre care am pornit la orele 21, înainte de Craciunul din 2019, după-amiezile de tandrețe de altădată pentru care mintea încă încearcă, uneori, să găsească diferite cuvinte care să exprime Mă gândesc la tine, ca și când ar scrie într-o nouă limbă veche și uitată.

Dar sunt și amintiri conjuncturale din acea vreme, pe care le voi mai purta (la propriu) o bună bucată, sau poate toată viața. În aprilie, în timpul crizei de dezinfectant sanitar și săpun de mâini în Germania, am apelat la o soluție pentru suprafețe pentru a îmi curăța mâinile. Tava de lut din cuptor în care îmi găteam cina în acea zi, pe care am atins-o din greșală, a lăsat o arsură adâncă pe mâna mea stângă, care s-a transformat în următoarele luni într-o cicatrice pe care o pot revedea cu ușurință chiar și acum, când scriu acest text, în octombrie.

În aprilie exista încă un mare panou publicitar în fața stației de U-bahn lângă care locuiesc, cu programul artistic al Operei Germane din 2021. Pe panou scria mare Berlin, ne e dor de tine!

M-am întrebat în acele săptămâni de izolare și distanțare, nu ne este, oare, tuturor, dor de toată lumea – și de nimeni, deopotrivă? Nu ne este tuturor dor de felul în care o altă ființă ne-a făcut să ne simțim? Acel fluture interior care semnala speranță, iubire, râset? Nu ne este, oare, tuturor, dor de noi înșine?

Cu gândul la noi toți cei separați pe un timp nedefinit de oamenii prețuiți, mi-am spus: poate că ne vom revedea, poate că vom lua prânzul și cina din nou, poate că ne vom plimba de mână din nou, pe stradă, în tăcere, vom merge din nou la muzee cu nesuferite forme de artă modernă, vom vizita din nou baruri până la închiderea lor, spunând povești greu de rememorat – sau de uitat, sau poate că nu.

Amintirile pe care le-am revăzut în perioada izolării, din care ne-am hrănit, mulți dintre noi, au calitatea unor capsule aruncate în spațiu care plutesc în jurul unei planete singuratice, oprite din mișcarea ei naturală.

Nu mă pricep, într-adevăr, prea bine, să îmi iau rămas bun, să închid porți cu titlu definitiv. Îmi imaginez că e un skill de viață pe care învățăm să ni-l apropriem cu timpul, cu experiențele trăite, cu necesitatea de a exista în continuare în lume. Să ne luăm rămas bun, însă, e ceva ce adesea facem cu senzația că acționăm împotriva celor mai mari dorințe ale inimii. Unii oameni pe care nu îi mai revedem, cel puțin o bună bucată, ne spun, uneori, că nu și-ar dori să ne înstrăinăm. Însă mă întreb, când aud asta, cât de mult din ceea ce există între oameni poate rămâne realitate, și cât de mult are potențialul de a deveni ficțiune, cu trecerea timpului și cu distanța – distanța de trecut, și unii de alții.

Problema cu ficțiunea este că, de cele mai multe ori, are un final. Dar, așa cum Elena Ferrante a scris la finalul Tetralogiei Napoletane, spre deosebire de povești, viața reală, atunci când a trecut, înclină spre obscuritate, nu spre claritate. Viața reală nu e niciodată complet rezolvată, nu se încheie cu o concluzie absolută, nu dezvăluie adevăruri permanente.

Când mă gândesc la distanțele care s-au căscat anul acesta între oamenii care au rămas în orașul meu și cei care l-au părăsit, cu sau fără voia lor, din rațiunile impuse de legi, iau în vedere toate prieteniile și iubirile care ne lasă cu două alegeri profunde, egale: de a de aminti, sau de a uita. Presupun că, la fel ca și romanele lui Ferrante, aceste povești din lumea reală nu trebuie să aibă finaluri tradiționale, dar realizez că, uneori, chiar și cele mai inocente iubiri sau conexiuni pot evolua în platitudini și în tăceri amorțite, în timp.

Dintr-un motiv sau altul, spre finalul perioadei de distanțare socială, am ascultat mult timp Edith Piaf.

Edith Piaf a iubit și ea pe cineva în orașul acesta*.

Berlinul nu înseamnă nimic pentru Edith Piaf, însă. Sau poate că înseamnă totul. Chiar și sub cerul murdar al Berlinului, ea a găsit eternitatea într-un moment, cu un anume bărbat. Iar apoi, pentru că este Edith Piaf, și nu trăiește fericită până la adânci bătrâneți, totul se sfârșește.

*Edith Piaf, L’Homme de Berlin (1963)

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.