© Nicola Gold. Instalația din fotografie îi aparține Katharinei Cibulka (2021, Viena)

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Vara asta am fost la Muzeul Albertina din Viena, unde am stat zece minute foarte lungi în fața unei picturi care nu era un Modigliani sau un Picasso, deși majoritatea oamenilor se duc acolo pentru Modigliani și pentru Picasso.

Tabloul înfățișează o femeie căreia îi vedem chipul, care strânge în brațe cu o afecțiune reținută – de parcă îi este teamă să nu îl supere, să nu îl rupă, să nu se facă țăndări ca un bibelou, sau ca el să nu se desprindă din îmbrățișare într-un mod caustic și să fugă – un bărbat căruia nu îi vedem chipul pentru că stă cu spatele la noi, privitorii. Tabloul se numește Winterreise și îi aparține artistei Xenia Hausner, care trăiește și lucrează la Berlin și Viena.

Fremd bin ich eingezogen, fremd zieh ich wieder aus (Străin m-am mutat, străin mă mut din nou): Winterreise a lui Franz Schubert începe cu aceste versuri. După încheierea unei relații amoroase fără scop sau speranță, personajul principal al suitei sale de cântece pleacă în noaptea rece de iarnă. Și în această imagine experimentăm rămas-bun de la o relație. Artista însăși va merge prin acea noapte. Privește calmă la acest adio fără să spună Rămâi, nu se agață, dar își pune brațele în jurul partenerului său pentru ultima oară, care nu întoarce îmbrățișarea și se uită în altă parte.

Cunosc această afecțiune reținută, înmănușată într-un fel de politețe și de gentilețe care de fapt te face pe tine țăndări înăuntru, cel care o utilizezi. Am simțit-o și am utilizat-o în general cu oameni care ai mereu senzația că îți vor aluneca printre degete, și atunci nu li te poți da cu totul, nu le poți oferi o îmbrățișare generoasă nici măcar atunci când știi că e ultima.

Tabloul este despre ultima dată când această femeie îmbrățișează acest bărbat. E un tablou sfâșietor, pentru mulți, cred. Pentru mine, e o priveliște de acceptare, de validare, o priveliște pentru schimbare.

Când s-a făcut ora șase fără un sfert, am coborât în magazinul muzeului și am cumpărat un print după Picasso, un săpun cu chipul lui Freud pe ambalaj și cu cuvintele acest săpun șterge până și civilizația, și câteva cărți poștale cu reproduceri după Modigliani – cadouri pentru cei de acasă.

Multe povești dramatice au fost spuse în la Albertina vara aceasta. Unele – precum titlul expoziției Xeniei Hausner, „True Lies” – fac referire la filme, altele – precum „Winterreise” sau „Sportstück” – se referă la muzică sau teatru. Cu toate acestea, sunt întotdeauna producții pe care fosta scenografă le creează în decoruri special amenajate. 42 de imagini puternice, de format mare, care impresionează, ating și așteaptă interpretarea.

În timp ce istoria artei a fost modelată de privirea masculină de secole, Xenia Hausner și-a modelat lucrările după o lume dominată de femei: temele și poveștile lui Hausner sunt în primul rând întruchipate de femei, și acționează pentru toate afilierile de gen. În contrabalans cu stereotipul masculin, ea reprezintă puternice figuri feminine contradictorii și complexe.

Mai ales la scară mare, într-o paletă de culori intensă, inconfundabilă, cu figuri modelate tridimensional, cu personaje care devin reprezentante ale unor aplicații mai generale, ale unor situații și întrebări de viață existențiale.

Artista își descrie imaginile ca fiind mari, colorate și figurative. Femeile care privesc intens privitorul sunt figurile dominante. De obicei își fotografiază modelele în avans. Hausner creează scene tri-dimensionale, construiește fundaluri. Scenografia, care a fost activitatea sa principală timp de cincisprezece ani până în 1990, este complet integrată ca parte din actul de creație. De exemplu, pentru o serie de picturi ce înfățișează călători din tren, ea a primit scaune, ghișee și coșuri de gunoi de la căile ferate austriece.

Xenia Hausner a crescut într-o familie vieneză de artiști. Tatăl ei este pictorul Rudolf Hausner, principalul fondator al Școlii de realism fantastic din Viena. Nu a fost deloc fericit că Xenia și, mai târziu, cele două surori mai mici ale acesteia au început singure o carieră artistică. Și-a imaginat profesii civile pentru fiicele sale, cărora le-a spus „Domnilor” când lucrurile au devenit “grave”.

Dar planul său a eșuat. O soră a devenit regizor de film, cealaltă designer de costum. Xenia Hausner a studiat inițial scenografia – până când a crezut că este prea efemeră. Și s-a îndreptat spre pictură. Așa că a mers pe urmele tatălui ei. Una dintre picturile ei îl înfățișează pe patul de moarte.

Nu am nicio fotografie cu Winterreise: imaginea a rămas doar în mintea mea.
J. și cu mine nu avem foarte multe pasiuni comune, chiar dacă avem în comun orașul în care ne-am născut, un nume, și locul în care trăim. J m-a întrebat odată care sunt pasiunile mele.

“Muzeul, cărțile, săpunul de lux, mătasea, muzica italiană, marea nordului”.

“Dar pasiunea mea cea mai mare sunt bărbații”, i-am explicat. Să te desprinzi de unul, la fel ca în pictura văzută la Albertina, poate fi un gest pe cât de reținut, pe atât de pasional.

 

O imagine cu tabloul „Winterreise”, găsită pe Instagram;

 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Un roman românesc mișto

Alex lucrează la o firmă de lobby. Livia face voluntariat la un ONG. Sunt expați, stabiliți la Bruxelles. În timpul unei excursii la Marea Mediterană, o întâmplare le bulversează viața. Degradarea survine lent, este inevitabilă, iar practicile cotidiene ale indiferenței devin din ce în ce mai evidente. Citiți un fragment reprezentativ din „Copia carbon”, cel mai recent roman al lui Sebastian Sifft – apărut la Humanitas.

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Fragment din romanul „Musafirul trist” de Matthias Nawrat

Romanul Der traurige Gast – ro. „Musafirul trist” (2019) a fost nominalizat printre altele la Premiul Târgului de Carte de la Leipzig. În 2020 lui Matthias Nawrat i-a fost decernat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.