Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Ioana Casapu

Jurnal de Berlin (18): Mai avem nevoie și de povești de dragoste

Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.

Băiatul care m-a dus acolo prima data era un agent imobiliar armean care vroia să înceapă o carieră de star porno împreună cu iubita lui. L-am întâlnit pe Tinder, în timpul celor doi ani de cercetare pe care i-am petrecut pe acea aplicație prin 2015, când scriam un studiu despre ce caută oamenii pe aplicațiile de dating. Vorbea mult despre singurătatea Berlinului și despre disparitățile culturale. Eu am vorbit despre anii pe care plănuiam să îi investesc în acest oraș, eram aici doar de trei luni, ce știam eu pe atunci? Era miezul nopții când mi-am pierdut inelul în chiuvetă, spălându-mă pe mâini. Apoi ne-am dus la el acasă și ne-am uitat la Love, de Gaspar Noe, care i-a displăcut profund, și la The Hairdresser’s Husband, de Patrice Leconte, care m-a încântat. Nu ne-am mai văzut de atunci chiar dacă uneori am mai vorbit. Nu știu unde e acum, poate a reușit într-adevăr să se îmbogățească făcând filme porno armenești, poate s-a însurat cu iubita lui, poate încă mai e în Berlin? Cine știe?

Patru ani mai târziu, când eram cu C. la acea masă, a început un cântec la momentul când deja împărțeam ultima băutură, iar eu am spus I love this song, iar el m-a întrebat ce piesă e. Am spus Oh, e un cântec special, dar el a ridicat din umeri. Cântecul se numește The Fall și e compus de Rhye, e unul dintre cântecele mele favorite, care a marcat toamna când m-am mutat la Berlin, și iarna când am mers pentru prima dată la Melody Nelson. Obișnuiam să spun că e unul dintre acele cântece bune pentru întors acasă de la supermarket cu multe sacoșe într-o sâmbătă amiază târzie într-un octombrie târziu, când e deja întuneric și sunt lumini pe străzi, sunt frunze colorate, copii care aleargă și orașul se pregătește de încă o seară de petreceri pentru care speranța nu moare niciodată.

Berlinul e un loc foarte romantic târziu în octombrie, târziu la amiază, chiar și când doar mergi acasă de la un supermarket care nu mai există. Am fost aici deja atât de mult, mai precis 9% dintr-o viață, ca să văd destule locuri dispărând. Trăiam în Prenzlauer Berg și pe vremea aceea, visând ca într-o bună zi să locuiesc în zona în care locuiesc astăzi.

În orice caz, când m-am mutat aici, acum șase ani, și am înțeles la cât de multe concerte pot deodată să merg, mi-am dorit foarte mult să merg să îl văd pe Rhye. Dar Rhye cânta în acum defunctul Huxleys în Decembrie 2015, iar eu nu am mai ajuns niciodată la Rhye pentru ca s-a întâmplat tragedia din Club Colectiv între timp în ajun de Halloween, și au murit 64 de oameni, dintre care pe doi îi cunoșteam personal, și apoi a fost atentatul terorist de la Bataclan în Paris, și apoi a mai fost cel de la piața de Crăciun din Berlin, și uite-așa n-am mai vrut să plec din cartierul meu o vreme.

Anii au trecut și nu am mai reușit să îl văd live pe Rhye. Totuși, acest cântec mereu reușește să revină în viața mea și să mă ia prin surprindere, ca de exemplu acum câteva seri când dansam în apartamentul meu pe unul dintre set list-urile de pe contul meu de Soundcloud pe care le înregistrasem pe vremea când puneam muzică în cluburi. Dansând, mi-am imaginat cumva ziua când voi putea să fac această mare petrecere într-un apartament mult mai mare care va fi al meu, unde toți prietenii actuali și cei plecați, iubiți actuali și foști, amici de corespondență cu care nu m-am întâlnit niciodată – ajung cu toții în sfârșit în aceeași cameră, sărbătorind finalul catastrofei globale în care ne aflăm. Mi-am imaginat toată treaba asta și am continuat să dansez, într-un fel de transă, până când acest cântec a început, ca de nicăieri, așa cum face de fiecare dată. Melancolia și intriga. Anii pierduți și amintirile regăsite. E o întreagă istorie, într-un fel. Mereu am iubit foarte mult și videoclipul.

Rareori împărtășesc aceste povești intime. Sunt atât de personale că sunt aproape secrete. În plus, nu știu exact dacă voi găsi oameni care să rezoneze cu ele. Dar uneori, vreau pur și simplu să le spun cuiva. E una dintre multele feluri în care încerc să conserv memoria și să împărtășesc puțin din magia amintirilor mele, pe care puțini oameni o cunosc.

Însă chiar dacă alți oameni nu găsesc aceeași magie și însemnătate în ele, aceste istorii sunt felul meu de a îmi aminti.

Melody Nelson s-a închis în iulie anul acesta, am trecut pe lângă el dinadins într-o zi când mergeam la servici. Am fost tristă. Am mers după lucru și am băut o Bloody Mary cu patronul de la Z Bar, un alt loc foarte vechi al Berlinului, și locul unde mă cunoscusem cu C. Mai avem nevoie și de povești de dragoste, mi-a spus el, lucru care m-a făcut să îmi amintesc de prietena mea M., cea mai mare fană a cuvântului speranță. Am avut multe povești de dragoste cu Berlinul și în Berlin, chiar dacă majoritatea s-au încheiat. Multe dintre locurile pe care le-am iubit s-au închis în timpul pandemiei, iar unii dintre oameni au plecat departe sau pur și simplu, dintre noi. Au rămas prietenii buni, câteva dintre locuri, și mormanele de scrisori electronice pe care le-am scris în ultimii doi ani ca să păstrez amintirile. Totul se înlocuiește în timp cu altceva, din fericire, iar asta e într-adevăr, salvator și extrem de hilar, mai ales pentru că mă bucură și mă distrează să constat că totul e temporar – până și tristețea lumii.

Sper să fii la petrecerea aceea unde voi pune muzica mea preferată și îi voi revedea pe toți, i-am spus patronului de la Z Bar. Cu puțin noroc, poate că și Rhye va fi acolo.

La o adică, de ce nu?

*Histoire de Melody Nelson este unul dintre albumele celebre ale lui Serge Gainsbourg
**Fotografia din acest articol e din octombrie 2021, în timpul unei plimbări de sâmbătă la amiază târziu spre supermarket

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (8): Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi

Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi este o invenție asumată pe care am pus-o la cale cu diverși prieteni din Berlin, pentru a ne îmbogăți mintea sufocată de carantină, și pentru a ne amuza spiritul. Clubul a avut și continuă să aibă loc în parcuri.

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.