| © Calvin Leander

Jurnal de Berlin (19): New York-ul m-a făcut să plâng

M-am trezit azi dimineață dintr-un vis deosebit: am fost la New York. A fost atât de frumos încât mi-a venit să plâng.

Se făcea că venisem la New York ca turistă și stăteam în gazdă la o familie originară din Pakistan, într-un cartier prăfuit și plin de blocuri gri, pe care nu puteam să îl recunosc. Trebuia să ajung în Brooklyn, unde îmi dăduse întâlnire în acea seară o prietenă din altă viață, care în lumea reală locuiește la Viena.  Caracteristic viselor – unde adesea se întâmplă să nu găsim mijloacele de deplasare, de comunicare din viața reală sau nu ne putem mișca – nu știam cum să ajung acolo, iar dimensiunea orașului o găseam copleșitoare. Oriunde aș fi fost, am realizat că un drum cu taxi-ul m-ar fi costat vreo sută de dolari, iar prețul unei băuturi în locul propus de prietena mea era și el piperat, 50 de dolari. În timp ce mă foiam încolo și încoace să ajung la acest pom lăudat de cealaltă parte a orașului, visul m-a teleportat subit într-o stație de tramvai –sunt sigură că nu există tramvaie în New York, însă aici, acasă, merg zi de zi cu ele –, unde prietena mea m-a preluat și am călătorit împreună preț de câteva stații spre un loc ce nu mai semăna cu cartierul prăfuit care amintea de locul unde am crescut. Măreția râului Hudson la amiază târziu mi-a tăiat răsuflarea. Nu văzusem niciodată o întindere de apă atât de mare, nici măcar față în față cu oceanul. Se vedeau bărci, vase și clădiri dintre cele mai înalte în zare, iar malul unde ne plimbam noi era umbrit de arbori înalți, ale căror frunze se unduiau lin în bătaia unui vânt de primăvară, trebuie să fi fost mai; se auzeau peste tot păsări și o lumină plăcută îmi scălda fața. Era atât de frumos și incredibil, că am început să plâng. Prietena mea mi-a dezvăluit că își construiește acolo o casă: nu are de gând să mai revină în România, însă a primit o sumă de bani considerabilă ajutând un autor să publice un roman care a dat lovitura.

M-am trezit între aceste gânduri și am căutat pe Google poze cu râul Hudson, doar ca să văd că arată, în mod inexplicabil, exact ca în visul meu. Nu am fost niciodată la New York. Uneori mi-e teamă să încerc să merg acolo: ar putea fi atât de mult pe placul meu, încât nu aș mai vrea să mă întorc niciodată, nu aș mai putea exista în altă parte. Îmi amintesc Berlinul de la început: era chiar așa, un New York al Europei (cum îl numesc atât de mulți străini), intuiam că are tot ce mi-aș putea dori, însă acum, după doi ani de pandemie și izbucnirea unui război pe care tind să îl văd ca al sfârșitului lumii, experimentez Berlinul ca pe un sat, sau cum o prietenă mi-a povestit că spunea Marta Bibescu, ca pe un Brașov. De fapt, nu-mi amintesc pe nimeni care să-mi fi spus că nu s-a îndrăgostit de New York, ceea ce nu (mai) aud despre Berlin. O mulțime de oameni vor să plece din Berlin atunci când se dezîndrăgostesc, când viața devine prea grea, când nu mai găsesc resursele, capacitatea sau motivele pentru a dori să trăiască aici. Viața mea în Berlin este cât se poate de așezată, dar și eu m-am așezat într-un plan din care mai degrabă privesc lucrurile care mai demult m-au făcut să îmi doresc o viață aici cu orice preț, decât să particip la ele. Viața satului Berlin este mai departe vibrantă, plină de povești (și de animale) sălbatice, cum nu găsești pe toate drumurile, oamenii vin și pleacă în continuare, prieteniile și obiceiurile se schimbă, iar ce rămâne sunt deciziile. Acasă nu a fost niciodată un loc fascinant: acasă este un loc confortabil, în care am reușit să ajung, în cele din urmă, și din care n-aș mai pleca, dar iată că în viața paralelă pe care o am uneori în vise, lucrurile arată altfel.

Motivele pentru care am vrut, de mai bine de o decadă, să merg la New York, sunt puține, dar consistente. Prima dată m-am îndrăgostit, și acesta părea un motiv insuficient. A doua oară – zece ani mai târziu –, mi-am făcut un bun prieten scriitor acolo, și a părut un motiv suficient. Ne-am scris multe scrisori despre viață și literatură, iar engleza lui îmi amintește de cea pe care am pierdut-o în scrisorile de peste Atlantic, când aveam 22 de ani și eram entuziasmată să călătoresc departe și să mă căsătoresc cu băiatul pe care îl iubeam atunci. Anul trecut am organizat cea mai mică zi de naștere din istorie. Trei gospodării ilegale sub același acoperiș. Le-am cerut invitaților mei cadouri practice, adecvate acestei vârste și economiei, și îmbrățișări. Nu am cerut bilete de avion, așa cum mi-ar fi plăcut. Nu m-am mai urcat în avion timp de doi ani, până de curând, am stat în satul meu din inima Berlinului cu oamenii puțini cu care am navigat acești ani ciudați și obositori și cred că asta m-a îmbătrânit un pic, un pic mai mult decât era nevoie, de aceea am început să îmi dau cu doi ani mai puțin când cineva dorește să îmi afle acum vârsta – nu din pudoare, ci pur și simplu pentru că anii ăștia ne-au fost luați de oriunde altundeva decât din buletin.

Nu am părăsit niciodată Europa. Dar numele mi-a precedat corpul, de-a lungul anilor, în sosirea pe unul sau mai multe aeroporturi străine. Îmi pun întrebări uneori despre viața acelei tinere, a acelei alte eu, care a găsit modalități agile de a călători mai departe decât am călătorit eu vreodată, ale cărei cuvinte sunt menționate pe Twitter de mai multe companii aeriene, ale cărei citate îmbracă pe internet poveștile de dragoste la distanță ale altora, ale cărei cărți se odihnesc în dormitoare, cămine studențești, spații de lucru și cafenele aflate de cealaltă parte a lumii. Eu sunt ea, ea este eu; cu toate acestea, nu ne întâlnim niciodată pe aceeași pagină. Aud de ea doar atunci când îmi caut numele pe Google. The poetry of a girl alone in New York este ceva ce am mâzgălit cândva pe un șervețel Air France, în drum spre Geneva, într-o încercare de a ancora viitorul; un mod de a anticipa întâlnirea cu ea din nou. Oriunde s-ar afla, sper să fie fericită, împăcată și să aibă mereu cafea la îndemână, așa cum i-a urat cândva un prieten, dar doisprezece ani este o perioadă lungă pentru a face astfel de presupuneri: Sper că într-o zi voi putea merge să (o) văd cu ochii mei.

 

 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Flavius Ardelean: „Fiecare poveste vine către tine cu propria-i voce”

Recent, romanul fantasy „Scârba sfântului cu sfoară roșie”, de Flavius Ardelean, a apărut în Germania, la editura Homunculus Verlag, în traducerea Evei Ruth Wemme. Publicat în România de editura Herg Benet în 2015, a primit premiul Colin pentru cel mai bun Roman Fantastic. Să descoperim împreună personajele și autorul romanului „Scârba sfântului cu sfoară roșie”:

Doina Ruști: „Ne așteptăm ca în primul rând cititorul de proză eliadescă să se îndrepte spre noi”

Recent, a apărut volumul „Treisprezece. Proză fantastică”, în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera. Treisprezece scriitori semnează povestiri în registru fantastic, abordând varii teme, de la hibridul monstruos la granița labilă dintre viață și moarte ori la condiția de fantomă prinsă între lumi. Cei treisprezece prozatori sunt (în ordinea apariției în volum): Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan. Un dialog cu scriitoarea Doina Ruști, coordonatoarea colecției „Biblioteca de proză contemporană”:

Daniela Luca: „Romanele sau piesele lui Friedrich Dürrenmatt ridică întrebări esențiale”

Au existat numeroase adaptări după opera lui Friedrich Dürrenmatt, al cărui centenar se celebrează în acest an. Inițiem o serie de interviuri despre adaptările cinematografice ale operei sale, invitând la dialog artiști din domenii variate. Volumul lui Dürrenmatt, intitulat „Der Richter und sein Henker”, a fost adaptat pentru cinema cu titlul „End of the Game” (1975), în regia lui Maximilian Schell. Astăzi, invitata noastră este Daniela Luca, psihanalistă, poetă și traducătoare: