| © Ioana Cristina Casapu

Jurnal de Berlin (20): A venit momentul să mă întorc acasă

Noi, românii, fumăm și romanțăm mult. Nu suntem politically correct tot timpul dar încă păstrăm o politețe din alte timpuri, iar asta e mai important, fiindcă politețea, spre deosebire de politică, e universală.

Trăiesc în Germania de aproape șapte ani și mi-e din ce în ce mai dor de România.

Nu de România per se, ci de aspecte ale vieții pe care am construit-o acolo, până în momentul în care am plecat la Berlin în 2015. 

Emigrarea și hopurile prin care am trecut în acel proces ne-au grăbit maturizarea: observ asta tot mai mult la majoritatea prietenilor din Berlin cu care îmi împart această etapă din viață.

În Berlin nu pot fi copil, de cele mai multe ori. Există o duritate a vieții de emigrant care pune stăpânire pe tine, dacă nu pui tu stăpânire pe ea. Trebuie să te lupți foarte mult, pentru orice lucru, oricât de mic, iar acest lucru te întărește și te umilește, dar nu te îmblânzește neapărat. În locurile unde am crescut însă, pot fi în continuare copil, adolescentă, fiică și mai ales – blândă. 

Am mers să-mi reîntâlnesc părinții la casa noastră de la țară, unde nu am mai fost de 16 ani. Trecutul îndepărtat se amestecă aici cu cel recent și cu prezentul, iar “inima e o vârtelniță care toarce lâna roșie a sângelui”, așa cum scria Ilarie Voronca în Mic Manual de Fericire Perfectă. O casă cu o istorie lungă, în care stau adunate lucrurile copilăriei mele, ale părinților mei, ale părinților lor: o mașină de cusut de la începutul secolului trecut, dulapul cu medicamente al bunicii mele, care încă mai păstrează mirosul cu care a fost impregnat, fotografii din care mă privesc alți bunici pe care nu i-am cunoscut, coarne de cerb aduse de tatăl meu de pe munte când aveam nici trei ani – acum transformate într-un candelabru, cești din care beam acum mai mult de 20 de ani și farfurii din care s-a mâncat acum mai bine de jumătate de veac. 

“O femeie se apleacă peste această vârtelniță, o femeie se apleacă peste această inimă și privirile ei sînt războaiele pe care se țes covoare și brocarte”: în această vârtelniță în care se adună firele vieților trecute și celor de acum, se toarce copilăria mea, locul unde nu vreau sa duc pe nimeni care ar putea știrbi memoria.

Odată, o prietenă mi-a spus că oamenii pot fi cu adevărat fericiți doar pe pământurile pe care s-au născut. Că există o lege secretă a naturii care impune asta, într-un fel aproape mistic. 

Am trăit pe mai multe pământuri, și la propriu și la figurat, mai nou chiar la propriu, în apartamentul meu dintr-o clădire veche, la parter. Dar nicăieri, într-adevăr, nu m-am simțit atât de aproape de mine ca sub cerul liber, într-un sat de la capătul lumii unde pot vedea cu ochiul liber aproape toate stelele și unde pot scrie sub un copac pe care l-au sădit părinții mei. 

Trăim într-o epocă în care e din ce în ce mai greu să încetinim și să observăm viața dimprejur, chiar dacă suntem tot mai încurajați să fim atenți la work-life balance, să deprindem obiceiuri precum meditația sau să practicăm self-care. E un efort considerabil să ne deconectăm de la device-urile de care depindem pentru a ne îndeplini munca, și care ne prescriu o mare parte a activităților de zi cu zi, și să ne conectăm la viața dinăuntru, care forfotește la fel de tare ca natura, dacă reușim să o ascultăm și să îi dăm crezare. 

Pământul cheamă sufletul înapoi. 

Recunosc că am simțit sentimente de ură față de țara mea. Acum, într-o altă țară, și la ani distanță de epicentrul motivelor care m-au îndemnat sa emigrez, visez la după-amiezi în livadă, înconjurată de animale, de fructe care cad din pom, de greieri și de păsări cărora nu le aud cântecul în orașul meu actual, visez până și să-mi beau cafeaua din cana mea preferată, cana din care beam în fiecare dimineață când scriam, și care a rămas la București. Când vorbesc cu prietenii mei din Berlin care au emigrat și ei din România, ne amintim aceleași lucruri: toate motivele pentru care am plecat și toate motivele pentru care ne e dor. “Cred că suntem mai respectați aici, acasă”, spune prietena mea M. Nu știu dacă are dreptate sau nu, cert este că acasă suntem cu siguranță mai iubiți, îmi spun după ce citesc câteva mesaje primite de la prieteni și cunoscuți de demult, care nici nu știau că mă aflu în România acum. Acasă e, uneori, chiar un loc, indiferent cât am încerca să ne ducem casa în inimă sau în spinare. 

În ADN-ul nostru cultural stau nevoia de a ne plânge și nevoia de a petrece.

Noi, românii, fumăm și romanțăm mult. Ne place să stăm de vorbă ore în șir, să trăncănim – cum s-ar zice, uneori să ne așezăm la masă cu o ceașcă de cafea, și să ne sunăm toți prietenii, pe rând, pentru a le spune aceleași lucruri (vești bune sau triste). Ne place să dezbatem, să fim calzi, să râdem și să glumim în felul nostru morbid care pentru alții ar putea trece drept ofensator, dar asta e și pentru că umorul cu greu se poate traduce dintr-o limbă într-o alta. 

Nu suntem politically correct tot timpul dar încă păstrăm o politețe din alte timpuri, iar asta e mai important, fiindcă politețea, spre deosebire de politică, e universală.

Ne place să sărbătorim tot ce se poate sărbători, și cred că acesta e unul dintre lucrurile de preț pe care mi-a fost cel mai greu să îl introduc în cultura în care am emigrat, deși încă încerc, an de an, să onorez aceste amintiri cu o masă întinsă cu oameni din țara mea adoptivă, ici și colo. 

Pământul cheamă sufletul înapoi, atunci când suficient timp a trecut între o despărțire de viața trecută și construcția elaborată a uneia noi, atunci când ne aflăm din nou la o răscruce. Viața de emigrant e plină de răscruci, nu neapărat mai multe decât cele dintr-o viață trăită mereu în același loc, dar cu siguranță mai intense, fiindcă oricum ai da-o, noi ne aflăm tot mereu între două lumi. 

Ceea ce putem exprima e diferit în funcție de limbă, iar asta se vede și în scrisul de mână. Fiindcă încă mai folosesc carnete și pix pentru a nota diverse gânduri, am observat, când am scris în română câteva pagini de caiet după câțiva ani de scris în engleză și după caiete întregi scrise la cursuri în germană, cât de diferit arată scrisul meu: mai molcom, mai moale, mai adunat, mai cursiv, mai frumos, cu alte cuvinte – complet diferit de scrisul meu “de doctor” în limbi de origine anglo-saxonă. 

***

Jurnal de Berlin, care a ajuns la ediția 20 cu acest articol, a însemnat doi ani de eseuri în care mi-am împletit corespondențele personale cu călătoriile, amintirile de dinainte de a emigra și cu întâmplările inedite din viața pe care am construit-o în Germania. Prin acest efort, am încercat să păstrez memoria acestui parcurs, să deschid ferestre prin care și alți migranți din Germania să se simtă conectați cu vechile și noile lor rădăcini, să își îndulcească dorul și să își valideze alegerea de a trăi în altă parte. Textul de față, pe care l-am scris integral (pentru prima oară) din România, din “La Medeleni”-ul meu, încheie seria de articole despre migrație și aventurile ei. Jurnal de Berlin se transformă, de aici înainte, într-o altă serie literară, pe care vă învit să o descoperiți începând din această toamnă. 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.

Jurnal de Berlin (10): Finalul unei ere

Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.

Jurnal de Berlin (11): Manual de amintiri și de uitări

Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.