Războiul nu are chip de femeie*, ni s-a spus.
Războiul are chipul tuturor femeilor care au venit aici fără să își părăsească țara, ci doar așezămintele, carierele, familiile, locuințele, dar nu și speranțele.
Nu și inimile.
Ce dorință ai?
Să se încheie războiul.
Să fie pace.
Să mă întorc acasă.
Kateryna a avut o afacere de organizare de nunți. Mama ei, Sofya, iubește arta, cultura și toate lucrurile frumoase din viață. S-a format ca inginer dar a lucrat o bună etapă din viață într-un birou de turism. Iaryna, care s-a format și ea ca inginer electric, a lucrat în industria de frumusețe. E prima femeie la care mi-am tuns părul în Berlin. Julija, care e aici cu sora ei, își dorește să facă o nouă formare profesională aici ca educatoare, să înceapă o nouă viață, însă își ascunde emoția când vorbește despre acasă. Alina își dorește să se întoarcă în Ucraina în a cincea dimensiune, unde va fi doar pace între suflete.
Toate au venit aici ca să fie departe de război, dar nu există depărtare, ci doar mai multă apropiere de lucrurile cu adevărat importante: familia, pământul, dragostea, viața. Împărțim o sală de curs de limba germană din ianuarie 2023. Dar ele împart această poveste de mai demult. Mai exact de peste un an.
Singura limbă în care comunicăm este limba germană.
Kateryna îmi arată contul de Instagram, acum inactiv, al afacerii ei de organizare de nunți de dinainte de 24 februarie anul trecut. Iaryna îmi povestește despre pisicile ei, care sunt în Ucraina, îmi spune că vorbește zilnic cu prietena ei cea mai bună care a rămas acasă ca să fie cu bărbatul ei, îmi spune că ar vrea să își construiască o viață nouă aici și să lucreze.
Alina are 75 de ani. E probabil singura studentă din grupă care nu a lipsit de la nicio lecție. E pasionată de ezoteric. Îmi spune că nu este nicio pentru, nici împotriva războiului, și că, spiritual vorbind, mersul lumii și ordinea lucrurilor se vor echilibra. Are o blândețe de genul blândeții pe care o emană doar bunicile.
Nu știu cum să reacționez social la durere. Mă gândesc la trecut și la ce înseamnă el: totul. Istoria e acasă, chiar dacă acasă, așa cum a fost, nu mai există, adesea, indiferent de unde venim. E o capsulă pe care o ducem cu noi, o mașină a timpului.
La germană nu învățăm viitorul decât la acest modul. Totul se petrece în trecut și în prezent, până când stăpînim cât de cât cum să spunem “ce faci?”, “de unde vii?”, “ce vrei?”, dar nu și “acum, încotro?”.
Nu înțeleg limba în care colegele mele își vorbesc între ele, însă le înțeleg limbajul corpului și sentimentele din spatele lui: dojană, mândrie, enervare, emfază, durere, prietenie. Iubire. Resentiment. Iubire.
Mergem în oraș cu toată grupa, bem Margarita, ne citim în stele. Înșiră-te mărgărite pe o sfoară a vieții. Ele își citesc în gând una alteia. Iubesc viața. De cealaltă față e moartea.
O inimă frântă este o inimă deschisă.
Când Iaryna mă tunde, îmi tund părul vechi de un an, și cu el îmi las să plece și din năravuri.
Locuiesc împreună, într-un apartament comunist de la capătul Berlinului de Vest: Iaryna, Katerina și mama ei, Sofya. Mâncăm împreună în bucătăria lor și vorbim despre viață. Viața e suspendată. “Unde e viitorul nostru?” se întreabă Sofya. Frumusețea ei îmi amintește de Marlene Dietrich. Refugiații războiului din Ucraina trebuie să învețe limba germană și să urmeze cursurile de integrare în cultură și civilizație, în timp ce primesc timp de doi ani suport de la guvern. Este același suport pe care îl primesc în mod normal oamenii care au lucrat aici și care trăiesc în Germania, atunci când nu mai au un loc de muncă sau posibilități materiale, însă este un ajutor disproporționat de mic în raport cu nevoile și costurile fizice și emoționale ale acestei dezrădăcinări și încercări de a trăi într-un loc nou. Costurile vieții în Berlin sunt, între timp, foarte mari. Nimeni nu răspunde la întrebarea “ce se întâmplă cu noi după acești doi ani?. Limba germană este una dintre cele mai dificile de învățat, iar motivația de a o învăța este legată de supraviețuire. Dar trebuie să învățăm să gândim în limba asta, îmi spune Julija.
Iar cei care nu au plecat? Cum e viața acasă? O întreb pe Katerina.
Viața continuă la fel ca mai înainte, sfidând timpul, sfidând moartea: oamenii merg la locul de muncă, la restaurant, la coafor, ies în baruri, plătesc chiria, au credite de plătit, totul se scumpește, și în fiecare zi te gândești că azi e ziua când cade o bombă. Mulți oameni nu au vrut să plece de acasă, îmi spune ea.
Autorul Frederic Beigbeder spunea acum 20 de ani că în viitor singurele războaie vor fi nu între națiuni, ci între femei și bărbați. A greșit, dar nu întru totul, căci războaiele mereu despart familii, și alungă forțat femeile de lângă bărbații lor, de lângă casele lor, din propriile lor vieți.
Nu îmi doresc ca acest text să aducă o perspectivă naivă asupra supraviețuitorilor războaielor. Nu am trăit într-un război în țara mea de origine și nu vreau să par ipocrită. Însă vreau ca acest text să aducă o perspectivă despre care nu vorbim.
Vorbim despre răni. Vorbim despre dezastru. Vorbim despre teroare. Vorbim despre sfârșitul Europei, sau al lumii.
Vorbim despre ce a fost, și ce nu mai este, și ce nu va fi, sau va încerca să fie.
Vorbim despre eroi, dar nu vorbim suficient despre eroine.
Vorbim despre separatism și polarizare.
Vorbim despre sfârșit.
Nu vorbim suficient despre dragoste.
Războiul nu vorbește despre dragoste.
Războiul vorbește despre dragoste.
Războiul vorbește despre dragostea pentru tot ce avem în viață, pe lume.
Războiul are chip de femeie.
Iar femeile sunt prima linie a luptei pentru libertate, dragoste, și pace.
Nu avem niciodată nevoie de un război ca să știm că avem nevoie de oameni.
***
La 24 februarie 2022, Rusia a invadat și a ocupat părți din Ucraina, într-o escaladare majoră a războiului ruso-ucrainean, care a început în 2014. Invazia s-a soldat cu zeci de mii de morți de ambele părți și a instigat cea mai mare criză a refugiaților din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Aproximativ 8 milioane de ucraineni au fost strămutați în interiorul țării lor până în luna iunie, iar peste 8,1 milioane au părăsit țara până în martie 2023.
Mai mult de un milion de refugiați din Ucraina trăiesc în prezent în Germania. Peste 80% dintre aceștia sunt femei. Cifrele unui sondaj realizat de Institutul German de Cercetare Economică arată că 17% dintre refugiați au un loc de muncă, jumătate dintre ei au urmat cursuri de limbă și un sfert sunt interesați să rămână în Germania pe termen lung. În peste 90% dintre familiile din Germania cu copii de vârstă școlară, cel puțin un copil frecventează școala. Aproape 60% dintre copiii care nu au încă vârsta necesară pentru a merge la școală și-au găsit un loc într-o instituție de îngrijire de zi. Aproape trei sferturi dintre cei intervievați locuiesc în apartamente și case private, doar 9 la sută dintre aceștia locuind în adăposturi comunitare.
După un an, peste un milion de refugiați de război, care au găsit azil în alte țări, s-au întors în Ucraina, în ciuda luptelor care continuă, a incertitudinii continue cu privire la viitor și a deteriorării pe scară largă a infrastructurii și a serviciilor esențiale.
Acest text este dedicat femeilor care mi-au fost colege la cursul de integrare în limba și cultura germană la Berlin în ianuarie-martie 2023. Lupta lor este cea cu inima deschisă, iar atunci când luptăm cu inima deschisă, se întâmplă miracole. Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor intervievate pentru articol.
Acest text a fost publicat cu acordul lor
“Războiul nu are chip de femeie” este o carte de Svetlana Aleksievici care vorbește despre ororile celui de-al doilea război mondial și despre trauma miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist.”
