Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© arhiva personala a autoarei

Jurnal de Berlin (22): Femei din secolul trecut

O femeie din secolul trecut nu stă pe aplicații de dating. 

O femeie îndrăgostită de un bărbat care nu vrea să mai fie cu ea, o caută pe Internet pe fosta soție a acestuia și urmărește un clip de 50 de minute pe YouTube în care fosta soție, un lector academic, ține o prelegere într-o limbă pe care ea nu o înțelege. Limba aceasta, care nu e limba lui Goethe, i se pare deosebit de urâtă, de parcă ar fi vorbită cu prune în gură. Fosta soție nu i se pare nici ea deosebit de frumoasă, dar probabil că a fost, înainte să îl întâlnească pe fostul soț. Femeia închide computerul și ascultă o operă veche la o boxă modernă. Rameau – Tristes Apprets, Pales Flambeaux. Melodia se schimbă în Nocturnele lui Chopin.

Femeia sunt eu, dar ar putea fi și alte femei. 

Pe femeie o doare ceafa într-o parte, și consideră că i se întâmplă asta fiindcă e supărată. Așa a citit ea pe un site de medicină chineză, dar așa i-ar fi spus, probabil, și acupuncturista ei, o femeie germană de vârstă mijlocie care petrecea mult timp în retreat-uri. Pe masă merge o muscă. Femeia scrie în fața unei vaze bleu cu bujori și crini. Niciunii nu sunt înfloriți. E vară, mâine vor fi 27 de grade și ea suferă de Seasonal Affective Disorder, ceea ce înseamnă că soarele și căldura îi cauzează melancolii teribile, iar zilele cu ploaie și maxim 18 grade sunt cele în care e cel mai fericită. Căldura îi face creierul, cumva, să înțepenească, așa simte.

Femeia îi povestește unei prietene cu ce și-a ocupat dimineața. Prietena, Alexandra, dă meditații la engleză pe Zoom dar îi spune că vrea să vadă clipul și ea. Femeia îi trimite clipul. “Cine e?” întreabă, fiindcă în clip sunt mai mulți speakeri. “Femeia cu părul negru îmbrăcată urât care vorbește în majoritatea timpului”, răspunde ea. “Cu rădăcinile nevopsite. E urâtă cu crengi”.

“Dar nici el nu e vreo frumusețe, în fine”, zice Alexandra. “I am bitter. Effectively Swedish bitter. Mă gândeam să scriu o povestioară despre asta”, spune cealaltă femeie. “În rubrica mea. Presupun că ar fi amuzant pentru alte femei să citească despre cum o femeie privește un video pe YouTube cu fosta soție a bărbatului care i-a frânt inima. În sensul că și ele ar face asta”.

“Sunt tristă”, spune ea și mușcă dintr-o roșie coaptă, pe care a găsit-o la BioMarkt și care e o roșie adevărată, de grădină, cărnoasă, ca roșiile din grădina de la țară din România. “Am găsit roșii normale, cu nouă euro două bucăți”, gândește ea și mai mușcă o dată, e tare bună roșia. “O să mănânc din ele câteva zile, căci e tare scump să mănânci bine zilele astea”.

Între timp, muzica a devenit Jakub Jósef Orlinski – Purcell – King Arthur – The Cold Song. Din părul ei ud cad stropi. Odată a stat cu spatele lipit de un perete care înainte fusese albastru și apa din păr s-a îmbibat în var și a ieșit la iveala un bleu celest frumos și a lăsat peretele așa.

O femeie din secolul trecut nu stă pe aplicații de dating. 

O femeie care nu stă pe aplicații de dating e un fruct straniu. 

Asta înseamnă că această femeie cunoaște oameni în viața reală. Dar cum face asta? O întreabă uneori femei din secolul actual. Pur și simplu se așază la o masă la terasa unei cafenele și își vede de treabă. Apoi cineva, în general, vine și o întreabă dacă e singură. Cel mai bine i-a mers tehnica asta în Paris. În Berlin nu prea merge. Lumea se uită doar în telefoane, iar ea se uită în cărți sau ziare.

“Mi-ar plăcea să cunosc un bărbat care citește ziarul și are grijă de un câine sau o pisică: acesta ar trebui să fie un om bun”, i-a spus ea unui prieten care stă pe aplicații de dating, fiindcă nu știe unde altundeva poate să își găsească un iubit, chiar dacă și el e un bărbat din secolul trecut. A doua zi, de dimineață, femeia a luat tramvaiul 12 din fața blocului ei, unde a văzut deodată un bărbat destul de tânăr cu un ziar în geantă. S-a urcat în tramvai și bărbatul a desfăcut ziarul, era Le Monde. După ce a citit câteva pagini, l-a băgat la loc în geantă, o geantă de poștaș în nuanțe de coniac, și a scos un carnețel în care a notat ceva. Deși au schimbat câteva priviri, femeia și bărbatul nu au făcut cunoștință. El a coborât la Invalidenpark, ea la Hannovreschestraße. Părea cu certitudine din secolul trecut, i-a spus ea prietenului în acea seară. “Pare ce trebuie”, a zis el.

O femeie din secolul trecut face ceaiul într-un ceainic din secolul trecut, din DDR, și ține farfuria în cealaltă mână când bea ceai din cești de porțelan. Uneori, face asta în cadă, în timp ce ascultă muzică din secolul trecut, dar și din secolele mai vechi, precum al 16-lea sau al 17-lea. Femeia din secolul trecut se îmbolnăvește dacă petrece prea mult timp în secolul actual, făcând activități de secol actual, în special mersul la sală în locuri cu muzică pop actuală și agresivă, în cluburi cu muzică techno modernă sau ascultând povești entuziaste despre cum să folosești inteligența artificială când aplici la un job sau scrii o lucrare de doctorat, sau rezolvi treburi domestice. Când i se sugerează să folosească ChatGPT ca să scrie mai ușor, se revoltă, nu doar fiindcă scrie literatură, ci fiindcă genul ăsta de unealtă, consideră ea, e o lucrătură nefastă menită să lenevească imaginația. “Aici m-ai prins cu chiloții în vine”, îi spune prietena numită Aida, care trăiește cu Alexa, roboata, în casă și pe care o roagă zi de zi sa îi stingă și să îi aprindă lumina sau să oprească muzica. Cu toate astea, recunoaște până și ea că în rest, se simte extrem de străină de acest subiect, “drept pentru care nu am cum sa îl asociez cu arta sau literatura. Practic, sunt un om al secolului trecut”.

“E destul de Kafkaesque”, spune prietena numită Alexandra. “Mă aștept ca femeia lector să se transforme într-o muscă. Să fie musca de pe masă. Cu corp de muscă și cap de femeie. Seamănă puțin cu o muscă”. Femeia din secolul trecut își imaginează scena asta în timp ce musca se plimbă pe suprafața lunară a unui pepene galben ce se odihnește în covata cu fructe și legume, pe care femeia a găsit-o într-o zi grea de vară în curtea blocului, lăsată acolo pesemne de un vecin din secolul trecut. Un lucru pe care nu îl are niciodată în casă e pâinea, pe care o numește Dușmanul. Dacă mănânci prea multă pâine te tâmpești, auzise ea când era mică, nu mai știe unde. Bine, asta e destul de adevărat, mai ales în secolul actual, când toată lumea ține dieta Keto.

“De ce crezi că avem o aplecare către trecut?”, o întreabă femeia pe Aida, care și ea vine din secolul trecut și îl cară cu ea în prezent fără ca el să fie un bagaj, ci mai degrabă o geantă de mână din ratan.

“La mine mai degrabă e o vocație pentru trecut. Cred că literatura m-a îmbolnăvit de trecut. Trecutul care vine cu niște date concrete, este de fapt cel mai ușor de modificat după placul nostru. Mereu mă întreb cât din ce am ales să țin minte din trecutul meu e realitate și cât e modificat de mintea mea, de filtrul meu, de timp, de dorințele mele. Trecutul poate fi povestit. Prezentul e știre, trecut e poveste. Știrile nu prea ne plac, poveștile da. Iar trecutul acela pentru care suntem prea tineri să-l fi trăit, probabil că ne populează cel mai tare, căci e doar al nostru, în consecință vine cu o încărcătură de romantism care nu face doar plăcere, face și mult bine”.

Femeia meditează la trecut. Se gândește la prietena ei de la București, Connie, care poartă parfumul L’heure Bleu de la Guerlain și e păzită de un ogar care ar putea avea ușor un titlu princiar, Tsarinul, cum îi spune ea. Pe Instagram există o poză cu ea în Grecia, la ziua ei de naștere, ca o poză veche de Otilia Cazimir, în care spatele îi e golaș, iar în păr are o cunună de spice de grâu din bronz. Bineînțeles că în poza asta Connie nu arată ca din secolul trecut, ci ca din mileniul trecut, gândește femeia, dar majoritatea celorlalte lucruri cu care Connie și-a umplut viața, șifonierul și pereții casei nu sunt din secolul XXI.

Femeile ar trebui să aibă ciorapi de mătase și să fie împlinite. Nimic nu se compară cu un ciorap de mătase într-o zi grea, gri, când plouă, iar părul tău e uleios și locuiești într-o garsonieră friguroasă la parter, pui căldura pe șase deși ar trebui s-o ții la trei ca să faci economie, It’s just another lemon tree, chiar și într-o miercuri.

Într-o conversație la miez de noapte, Tatiana îi spune că nu se poate duce la sală pentru că îi plac fundurile căzute și pielea moale, și chiar dacă e prea slabă, și asta face parte din frumusețea secolului trecut, mai ales a anilor ‘90 în Franța. Tatiana fumează ca o femeie din secolul trecut, amintește de fiica lui Jane Birkin, Lou Doillon, și suferă în versuri fără rimă, își cumpără produse de frumusețe și de bunăstare sufletească, precum parfumuri, cărți, pantofi și ilustrate de pe Internet, de departe, și jelește zilele cu soare pentru cerul gri de la Berlin. Femeile din secolul trecut caută în viitor tot trecutul. Caută în vară tot toamna. La Aida, s-au cam amestecat secolele. Orice ar purta e în prezent și cumva, prezentul o apasă mai mult decât trecutul. Nu le poate cerne separat de restul ființei sale. Pare o treabă care ține de un soi de contabilitate, iar ea nu știe contabilitate.

Femeile ar trebui să aibă tot ce vor. O cameră doar a lor și bani, ca să scrie, nu sunt suficiente. Sunt doar minimul necesar pe lângă un neseser cu creion Ada, stilou pentru semnături academice și perle vechi pentru întâlniri ceremonioase cu destinul. Dar nu ar trebui niciodată să se transforme în muște, nici măcar de dragul unui bărbat din secolul trecut.

 

Mulțumiri pentru contribuțiile la acest text Aidei Economu, Alexandrei Stan, lui Cătălin Stancu, Connie Preda și Tatianei Ernuțeanu. 

Picture of Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (11): Manual de amintiri și de uitări

Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.