Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Flaming June, Frederic Lord Leighton, ArtRenewal.org

Jurnal de Berlin (23): Încă o vară în clopotul de sticlă

"Ploaie de august: tot ce a fost mai bun din vară s-a dus, iar noua toamnă încă nu s-a născut. Timpul inegal." -Sylvia Plath (poetă și scriitoare americană; 1932-1963)

Vara m-a făcut mereu să mă gândesc la moarte. 

Este ceva în aerul greu, încărcat, care trage la somn și tânjală.  Trage la apă, ca un crocodil cu pielea sfârâind de la prea mult soare.  Vara mă face să mă simt ca un animal greu, dornic să se târască la umbră, într-o văgăună unde nu pătrunde lumina, unde nu pătrunde larma, unde nu pătrunde presiunea de a merge afară, de a face ceva semnificativ și eventual distractiv. 

Soarele îmi dă palpitații. De sub plapumă privesc razele de lumină care intră în cameră diminețile pe sub obloane. De cele mai multe ori, sper ca ziua să fie înnourată, și răsuflu de ușurare atunci când le ridic, și nu e soare.  Vara îmi face creierul să se atrofieze. Nu mi-a fost o bună prietenă atunci când am încercat să scriu, să caut un job sau să mă gândesc la lucruri. Vacanțele au devenit fronturi pentru izbucniri de nevroză sau căderi în butoiul cu melancolie, iar perioadele dintre ele le-am petrecut lungi ore sub duș, fiindcă era prea cald să apelez la ceea ce mă salvează de fiecare dată: o baie în cadă. 

Poeții au descris recurența sezonieră a stării de depresie și schimbările de lumină din timpul lunilor de iarnă. Shelley, în Adonais, face o referire clară la sentimentele sezoniere recurente de tristețe: Ah, vai de mine! Iarna a venit și a trecut, Dar durerea revine odată cu anul care se rotește.

Emily Dickinson a scris aproximativ 1.800 de poezii în cei 56 de ani de viață. Dar, în mod interesant, ea a fost mult mai puțin prolifică în timpul lunilor de iarnă, ceea ce i-a făcut pe cercetători să creadă că suferea de tulburare afectivă sezonieră (numită pe bună dreptate SAD).

Luna august poate avea ceva neliniștitor. Caldă și lipicioasă, este vara la maxim, prăjind mintea și corpul unei persoane. Birourile și cartierele sunt orașe fantomă, deoarece oamenii pleacă în ultima vacanță înainte de începerea școlii. Nu se întâmplă nimic. Cu toate acestea, zilele se scurtează și toamna se întrezărește la orizont. Poate că este timpul să ascultăm din nou melodia „Summertime Sadness” a Lanei Del Rey.

Luna august are „toate ingredientele pentru o tocană de tristețe”, scrie Joshua Klapow, psiholog clinician și profesor asociat la Școala de Sănătate Publică din cadrul Universității Alabama din Birmingham.

Pentru mulți adulți, luna august este un memento care le amintește că vara nu se mai referă la momentele fără griji de la piscină sau de pe plajă. Te gândești: „Ce obișnuiam să fac în copilărie, dar poate că nu mai pot face acum pentru că lucrez?”.

Goethe a fost unul dintre cei mai creativi poeți, oameni de știință și oameni de stat care au existat vreodată. Încă de la vârsta de 14 ani, a suferit de schimbări severe de dispoziție. Descrierile sale de sentimente, emoții și stări mentale legate de melancolia temperamentală și poetică, episoadele depresive, fazele distimice și creativitatea sunt unice în ceea ce privește precizia și bogăția lor fenomenologică. În plus, strategiile sale (auto)terapeutice și autotransformarea sa în literatură rămân interesante până astăzi pentru cercetarea în domeniul psihopatologiei, psihoterapiei și creativității. Adesea mă întreb dacă Goethe a suferit mai mult vara, ca și mine, așteptând inventarea aerului condiționat, care în locuințele din Germania este o pasăre, oricum, rară. 

Când e așa cald, mă simt lovită de febră. Vara îmi face, de asemenea, creierul să se dilate, și să se întrebe sau să își amintească tot felul de lucruri stranii. 

***

Pe un dâmb de nisip, pe o insuliță izolată de la Sulina, o femeie și un bărbat fumează sub soarele arzător. Marea agitată îi stropește uneori, de la depărtare, fiind o zi vântoasă, dar nu suficient de vântoasă ca să îi alunge. Soarele le intră în ochi, nu au niciunul ochelari de soare, nu au nimic de băut, doar țigări, și le e sete. Pielea arde, soarele sfârâie. În acest ecosistem de tigaie încinsă, unde amândoi se perpelesc ca racii, bărbatul îi spune femeii că oamenii vin la mare ca să se gândească la moarte…sau la viață. Femeia, căreia soarele îi face deosebit de rău, închide ochii în care îi intră părul negru, bătut de vânt, și se gândește la cartea numită Posibilitatea unei insule. 

O tânără conduce mașina până într-un câmp din apropierea Bucureștiului, pe care l-a căutat asiduu preț de două ceasuri. Femeia se dă jos din mașină, se duce în mijlocul câmpului și începe să urle. În jur sunt furnale și clădiri în construcție, pesemne pentru viitoare sedii de corporații. Femeia urlă ca un diavol bătut de soartă, ca un câine venit din iad, care schelălăie la lună, iar când își dă seama că nu e complet singură și că oameni mai sunt în jur, chiar și la depărtare, începe să înjure în gând, se întoarce la mașină, închide geamurile și mai urlă acolo o bucată. Cerul e negru, aerul e cald ca emanația unui furnal, vântul adie ca un foehn pus la temperatura maximă, iar ea nu își dorește decât ca vara să ia sfârșit, fără să știe nici măcar de ce se simte în halul ăla. 

Cuplul de pe plajă se ceartă. Dintr-un motiv sau altul, scoicile nu i-au căzut bine femeii, a fost ceva în neregulă cu masa de prânz, iar greața a devenit chestiunea zilei. E cald, aerul condiționat de la cazare nu merge, iar ea se plimbă între toaletă și balcon, simțindu-se ca o conductă înfundată care din când în când mai bolborosește. 

O pădure din Brandenburg arde. Două femei stau pe o pătură în Treptowepark, unde iarba deja e bej în iunie, și comentează catastrofele climei. Cea mai vârstnică spune că nu regretă că nu a avut copii, fiindcă ce rost mai au copiii într-o lume ca asta? Cealaltă punctează că până și Biblia a prezis că planeta se va stinge în flăcări. Un grup de băieți ascultă muzică arăbească lângă, punând de un grătar. O pală de vânt ridică un nor de praf, care le intră femeilor în ochi. Unul dintre băieți aruncă o țigară. Așa începe sfârșitul, spune femeia care se bucură să nu aibă copii la sfârșitul lumii. 

În timp ce parcurile sunt asediate de familii, tineri și bătrâni de toate naționalitățile și apartenențele politice, o adolescentă se disociază din corpul ei într-o zi de iulie cu 35 de grade pe pajiștea din Teufelersee, și simte că plutește deasupra parcului, deasupra lacului, deasupra grătarelor și petrecilor cu sclipici, în chiloți sau fără, la soare. Ar vrea să intre în apă, dar e prea multă lume în drumul ei până la apă. Își toarnă o sticlă de apă în cap, e ultima apă, ar vrea să fie acasă, regretă că a venit, ceilalți nu vor acasă, vor să petreacă și să discute. Închide ochii și îi îngheață pe toți. 

O femeie se mută pentru câteva luni în Barcelona, în timpul lunilor de vară, când temperaturile depășesc 29 de grade la umbră. În timp ce în jurul ei localnicii și turiștii petrec, femeia simte cum capul i se umflă și mai poate nici vorbi, nici mânca. Se plimbă tulburată pe străzi, încercând să se reconecteze cu lumea, însă tot ce poate face este să își sune prietenii de acasă, de sub un palmier, unde plânge cu lacrimi de crocodil. Femeia se simte nedreptățită în ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă vară din viața ei. Se urcă într-un tren spre orașul Sitges, unde își cumpără o pălărie de soare, comandă o porție de hamsii fripte și vorbește cu un străin care îi spune că i-ar șade bine ca proprietăreasa unui magazin de pălării. Femeia înghite în sec și soarbe din paharul de vin. Se spală pe față cu apă rece, însă apa nu se usucă deloc, ba chiar persistă, și curge, transformându-se în transpirație. Serile, suferă în apartament, într-un furou ce i se lipește de piele, iar femeia se simte îngropată în melasă. Când pleacă, în sfârșit, la Paris, unde sunt cu 15 grade mai puțin, femeia adoarme într-o pijama în apartamentul răcoros al prietenei sale, corpul i se desumflă, iar viața îi revine pe chip. 

O altă femeie care are dificultăți în a negocia cu viața pe timpul verii își amintește că vara i-au murit majoritatea membrilor familiei, și simte cum corpul ei vrea mereu să le țină doliul. Pentru ea, vara e ca o molimă ce trebuie tratată cu seriozitatea unei febre Dengue. Un bărbat spune că verile mereu i-au dat de furcă, fiindcă îi accentuau nevrozele cauzate de un accident în care se curentase în tinerețe. O tânără fată s-a aruncat pe geam, de la etajul șase, și nu a murit imediat. Era vară și ea nu mai era ea. Era prietena mea. 

***

Există o credință comună conform căreia sinuciderea are loc cel mai des în lunile reci, în special în preajma Zilei Recunoștinței, a Crăciunului și a altor sărbători de iarnă. Totuși, aceasta este de fapt o idee greșită, deoarece ratele de sinucidere cresc adesea în timpul primăverii și verii.

De ce cresc ratele de sinucidere în timpul verii? Nu este clar. Dar părerea mea este că zilele sunt mult mai lungi decât în timpul iernii, iar acest lucru poate fi greu dacă ești deprimat. Bineînțeles, tulburarea de afectivitate sezonieră este exact opusul: Oamenii devin deprimați fără suficientă lumină sau timp petrecut în aer liber în timpul iernii. Dar pentru unii care suferă de depresie pe tot parcursul anului, ora de culcare poate fi cea mai bună parte a zilei, iar faptul că trebuie să stea treji mai târziu le oferă prea mult timp pentru a rumega durerea lor internă. Acesta este, de asemenea, unul dintre motivele pentru care consumul de alcool și de droguri crește vara.

Esther Greenwood, eroina Sylviei Plath din Clopotul de sticlă, suferă de depresie timp de-o întreagă vară. Când tânăra află că a fost respinsă de la un curs de vară pentru scriitori, ea se simte lipsită de speranță, iar depresia i se agravează. Nu mai face pregătiri pentru niciun curs de vară, plănuind în schimb să scrie un roman. Cu toate acestea, nu reușește să se concentreze și în curând renunță la ideea de a scrie. Îi lipsește plăcerea de a se bucura de activitățile care îi plăceau anterior și nu-și structurează zilele, intrând într-un ciclu de tristețe – lipsă de motivație – lipsă de activități plăcute – tristețe. Stima ei de sine are de suferit. Încetează să mai aibă grijă de aspectul ei personal, purtând aceleași haine timp de săptămâni întregi și nu se mai spală, deoarece nu vede rostul. Are dificultăți în a dormi și este trimisă la un psihiatru, despre care nu crede că o va putea ajuta, un alt semn al disperării sale.

Când Sylvia Plath s-a sinucis în 1963, la vârsta de 30 de ani, nu era deloc vară. Era iarnă, iar țevile înghețaseră. Când Anne Sexton s-a sinucis, toamna, ultima ei carte tipărită se numea „Ultima vară”, constituind o colecție de fotografii inedite ale unei poete geniale, frumoase și tulburi, realizate cu puțin timp înainte de moartea ei, alături de scrisorile și ciornele inedite de poeme. Virginia Woolf s-a sinucis primăvara, însă a scris și ea despre depresiile fără de cap și coadă ale verilor. 

Redau aici un pasaj din cartea ei,

„Pe măsură ce se apropia vara, pe măsură ce seara se prelungea, veneau la cei treji, la cei plini de speranță, care se plimbau pe plajă, care agitau bazinul, închipuiri de cele mai ciudate feluri – de carne transformată în atomi care se învârteau în fața vântului, de stele care scânteiau în inimile lor, de părți împrăștiate în exterior ale viziunii interioare. În acele oglinzi, în mințile oamenilor, în acele bălți de apă neliniștită, în care norii veșnic și umbrele se formează, visele persistau; și era imposibil să te împotrivești ciudatei insinuări pe care fiecare pescăruș, floare, copac, bărbat și femeie și însuși pământul alb părea să o declare (dar dacă te-ai fi întrebat imediat să te retragi) că binele triumfă, fericirea prevalează, ordinea domnește, sau să reziști stimulului extrordinar de a te întinde încoace și încolo în căutarea vreunui bine absolut, a vreunui cristal de intensitate îndepărtat de plăcerile cunoscute și de virtuțile familiare, ceva străin de procesele vieții domestice, unic, dur, strălucitor, ca un diamant în nisip, care l-ar face pe posesor sigur. Mai mult decât atât, înduioșată și îngăduitoare, primăvara, cu albinele ei zumzăind și cu țânțarii dansând, își arunca norul în jurul ei, își voala ochii, își ferea capul și, printre umbrele trecătoare și luptele de ploaie măruntă, părea că a preluat cunoașterea suferințelor omenirii.”

Rămâne clar că vara nu e pentru toată lumea, și, cu siguranță, nu cel mai iubit anotimp. Chiar dacă nu m-am transformat într-o baltă de melasă scriind această ediție, precum femeia din Barcelona, recunosc că unul dintre marile motive pentru care m-am mutat la Berlin rămâne relația mea cu vremea: cu cât mai frig e afară, cu atât mai cald e în mine. Aștept cu nerăbdare prima ultima zi de vară, prima zi de toamnă, și Crăciunul. Și ploile. 

Picture of Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (10): Finalul unei ere

Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

No items found

Texte proaspete, de citit:

În actualitate