Berlin e locul unde am văzut cei mai mulți oameni scriind în caiete, în cafenele sau baruri. Parte din farmecul Berlinului constă în evenimentele literare care au loc înăuntru – în cafenelele și cluburile sale, precum și în apartamentele oamenilor. Istoria întunecată a orașului a generat o căutare a plăcerii, uneori într-o măsură extremă. Există o cultură vibrantă a dansului și a cluburilor, cuprinzând genuri muzicale precum techno și Afrobeats, care prind viață în școli de dans și pe străzile orașului. După căderea Zidului Berlinului, disponibilitatea multor spații mari a atras mulți artiști remarcabili care și-au înființat studiouri în Berlin, contribuind astfel la o scenă artistică contemporană înfloritoare. În plus, în ceea ce privește literatura, mulți scriitori de renume din Germania, Austria și Elveția locuiesc acum în Berlin.
Obiceiul de a scrie și de a mă gândi la scris oriunde m-aș afla, din care nu pot, la rândul meu, să îmi ies, mă urmărește în mijloacele de transport în comun, în restaurante și avioane, unde am scris scrisori pe șervețele, și mai apoi, în diverse locuințe, unde am scris direct pe pereți, discret și aproape imperceptibil, poeme și gânduri lăsate în paragină odată cu îngălbenirea varului. Am scris pe pereții aproape tuturor caselor prin care am trecut, în cele în care am locuit temporar, cât și cele ale oamenilor cu care mi-am împărțit, pentru perioade limitate, viața. Astăzi cred că a devenit modalitatea mea preferată de a-mi acorda o cameră doar a mea, indiferent unde mă aflu.
Aici am fost tânără,
aici am fost iubită
aici am fost eu
și am să continui să fiu
dar din cauza ta
am să dansez
și poate am să scriu.înscris pe peretele unui apartament din Berlin în limba română, în 2023
Odată, am lăsat un bilet cu un astfel de text în spatele unei oglinzi masive de pe holul unui apartment din Schöneberg, pe care l-am împărțit preț de aproape doi ani cu un fost iubit. Ne-am mutat, pe rând, de acolo, în lunile ce au urmat, dar oglinda a rămas în loc, la fel ca toate celelalte obiecte casnice și mobilele. Uneori m-am întrebat dacă noii locatari au mutat oglinda și au găsit povestea despre o femeie și un bărbat care s-au iubit în acea casă până când nu s-au mai iubit.
Mai înainte am locuit, pentru scurt timp, în apartamentul unei profesoare în vârstă de la academia de arte din Berlin. Casa era uriașă, un apartament vechi din Berlinul de vest, plin de cărți în mormane și piramide pe toate podelele, cu o pisică ce avea 18 ani și trăgea să moară, târându-se jalnic dintr-o parte în alta a casei și mieunând de parcă avea să sosească apocalipsa. În camera mică, de copil, ce aparținuse fiicei doamnei respective, am petrecut o lună și jumătate, scriind uneori la o masă și mai mică, și privind la o fereastră la rândul ei mică, încadrată de doi pereți albaștri. Internetul mergea prost în casă, neajungând până în camera mea, așa că de multe ori eram constrânsă să scriu fără nicio distragere.
O cameră doar a mea, Berlin Schöneberg, 2018
Când am părăsit Berlinul, la finalul acelor zile, pentru șase luni care s-au simțit ca șase ani, un prieten mi-a oferit cartea Goodbye to Berlin a lui Christopher Isherwood, un autor ce petrecuse, ca și mine, puțin mai mult decât un an în Berlinul Weimarului, într-un apartament din aceeași zonă a orașului, în gazdă la o doamnă în vârstă similară cu doamna mea academician. Christopher face un mare tam-tam pentru că era singurul englez din Kreuzberg-Schöneberg atunci când s-a dus să se înregistreze la secția de poliție locală (da, procesul Anmeldung exista în 1930). Mulțumirea lui de sine îngâmfată – ca și cum s-ar fi învrednicit doar să fie acolo – este ușor revoltătoare. Isherwood a sosit în Berlin ca scriitor la vârsta de 25 de ani, la o distanță de vârstă de doar doi ani de mine, care am sosit la 27. Era un britanic homosexual care a trebuit să-și accepte și să-și abrace sexualitatea într-unul dintre cele mai excentrice orașe din lume („Berlinul însemna băieți”, așa cum a scris în memoriile sale). Și, deși ar fi o exagerare să comparăm capitala noastră contemporană, cu toate problemele legate de pandemia de COVID-19, cu evenimentele sinistre din Berlinul de la sfârșitul epocii Weimar, există cu siguranță unele asemănări în ceea ce privește amestecul actual de criză economică, agitație politică și restricții sociale.
Câțiva ani mai târziu, am mers la un tur ghidat prin Schöneberg cu un irlandez pasionat de Weimar și de Isherwood. Ne-a arătat imobilul, respectiv apartamentul unde trăise scriitorul, și am descoperit că era exact la fel ca cel al femeii la care locuisem. Amplasarea camerelor, etajul și dimensiunea locuinței erau identice. Mi l-am imaginat pe Isherwood scriind din cămăruța lui, așa cum scriam și eu din a mea, la aproape un secol distanță, luându-și un lung adio de la Berlin. Spre deosebire de mine, el nu s-a mai întors aici niciodată.
***
Ion Luca Caragiale este unul dintre scriitorii români care au trăit și lucrat la Berlin. A locuit și a scris într-o casă de pe Hohenzollerndamm la numărul 201, care poartă o placă memorială, din octombrie 1906 până în ianuarie 1908. În timpul vieții sale la Berlin, scriitorul a acordat o atenție sporită familiei sale, în comparație cu perioada anterioară, în timp ce sănătatea sa era deja fragilă. A fost un tată extrem de grijuliu, iar pierderea celor două fiice ale sale în timpul iernii anilor 1892-1893, din cauza pneumoniei, l-a afectat profund. A dezvoltat o fobie puternică față de pericolele microbiene (posibil să fi fost influențat și de faptul că trăia într-un oraș cunoscut pentru igiena sa riguroasă); din acest motiv, nu și-a trimis niciodată copiii la școală, cu toate că le-a oferit cu siguranță o educație excelentă, avându-i ca profesori pe unii dintre cei mai distinși în domeniul lor. A mers chiar mai departe și le-a interzis activități recreative minore, precum ciclismul, și i-a obligat mereu să poarte mănuși. De asemenea, din cauza unei experiențe personale nefericite din tinerețe – se spune că a fost implicat într-un incendiu devastator la circul „Ring” – le-a interzis să meargă la circ sau la cinema. Caragiale s-a stins din viață pe data de 9 iunie 1912 la Berlin, unde se autoexilase împreună cu familia sa în 1904, în urma acuzațiilor de plagiat referitoare la piesa „Năpasta”. Dramaturgul a încetat din viață din cauza arterosclerozei. Într-un incident nefericit, vagonul funerar care transporta sicriul său către țară s-a rătăcit pe drum timp de două săptămâni.
Nora Iuga, care îmi povestea acum câțiva ani că ei nu i-a plăcut deloc Berlinul, a scris totuși despre orașul unde și-a petrecut o bună parte din tinerețe. În jurnalul ei „Berlinul meu e un monolog / My Berlin is a Monologue (2010)”, autoarea face o dublă referință: a Marii Istorii totalitare încorporate în călătorul din Est spre Vest și cea a identității feminine remodelate într-o lume androcentrică. Ambele sunt re-construite în cadrul unui discurs literar fascinant, ale cărui oglinzi autobiografice proiectează înapoi multiplele fațete ale scriitoarei feminine.
În 1899, scriitoarea Lesya Ukrainka a sosit în oraș cu scopul de a se supune unei intervenții chirurgicale pentru tratamentul tuberculozei. După ce a petrecut o noapte la clinica lui Ernst von Bergmann și o altă noapte la un hotel de pe Friedrichstraße, Ukrainka s-a stabilit în Johannisstraße 11. Limitată în a explora orașul de la ferestrele hotelului și dintr-o trăsură trasă de cai, în scrisorile sale ea descria Berlinul ca fiind „un oraș extrem de interesant, deși nu am putut vedea prea multe deoarece nu puteam merge pe jos când am ajuns… Totul aici este atât de nou și neobișnuit, de la confortabilele fleacuri până la grandiozitatea clădirilor”.
A dezvoltat o fascinație pentru S-bahn, scriind că „liniile înalte sunt construite peste străzi și clădiri scunde, iar trenurile circulă neîncetat”, și a găsit amuzante „căruțele pline cu bere și bicicliștii de pe străzi”. În această situație, cititul a devenit o pasiune evidentă – Ukrainka a avut acces la cărți interzise în propria sa țară, descoperind autori precum Gerhart Hauptmann, ale cărui piese de teatru, cum ar fi „Țesătorii”, le-a tradus ulterior în limba ucraineană.
Încurajată să se deplaseze mai mult pe jos după operație, Ukrainka a vizitat Altes Museum și galeriile de artă, s-a plimbat prin parcul Tiergarten, a asistat la spectacolul Clopotul scufundat al lui Hauptmann la Deutsches Theater și a făcut chiar câteva cumpărături la magazinul Wertheim. Cu toate acestea, după câteva luni petrecute departe de patria sa, dorul de țara natală era copleșitor. „În contrast cu acest Berlin aspru și tot mai zgomotos, peisajele noastre ucrainene verzi par mai frumoase decât paradisul în sine.” Ukrainka s-a întors în Ucraina și a continuat să scrie poezii, piese de teatru și proză, dar starea sa de sănătate s-a deteriorat într-atât încât a fost nevoită să petreacă mai mult timp în climaturi mai blânde. A murit într-o stațiune balneară din Georgia în 1913.
***
Spre deosebire de Ukrainka, nu am scris niciodată dintr-o camera de hotel în Berlin, ci doar în alte orașe. Fantezia care încă mă urmărește, și pe care într-o bună zi doresc să o îndeplinesc, este să mă cazez pentru o săptămână la hotelul Oderberger, și să îmi petrec zilele de iarnă într-una dintre camerele cu tavan înalt și vedere la strada mea preferată din Berlin, scriind despre toate lucrurile care nu mi s-au întâmplat aici, ci oriunde altundeva. Esența unei camere doar a mea, o chestiune pe care am tratat-o de-a lungul anilor retrăgându-mă în forul meu interior chiar și atunci când scriam în mijlocul unor spații publice agitate, am realizat că nu este doar o problemă de loc și de bani, ci de a putea ocupa acel spațiu mental în lume, și de a-l face să fie doar al meu. Chiar dacă am avut o camera doar a mea peste tot pe unde m-am dus, cel mai mult am suferit atunci când de la fereastra reală sau imaginată a acelor odăi, nu am putut fi eu, și nu am putut scrie. Locurile unde am putut face asta, însă, chiar dacă au fost spații temporare în trecerea mea, mă consolează prin faptul că am reușit să las acolo părți din mine, chiar și doar prin câteva cuvinte înscrise pe un perete sau sub o masă, în locurile unde vor fi cel mai greu de depistat, chiar și în viitor.
