Plouă, am pornit căldura în apartament și am lăsat să curgă în fundal o colecție de muzică barocă, care îmi va folosi ca punct de sprijin spre a descărca (așa cum se descarcă un nou software), poveștile care s-au așezat în jurul meu în tot acest timp, și pe care le voi reda, așa cum s-au întâmplat, pe durata următoarelor episoade din acest jurnal.
Cuvântul carantină mi-a fost mereu străin, cumva, și aproape timid de introdus în vocabular. Pe de-o parte mă duce cu gândul la cantină, pe de-alta – la o suspensie atemporală a vieții. Ceea ce am și simțit, cu toții. 76 de zile sunt o mică eternitate. Am simțit, adesea, de-a lungul lor, că nu știu unde trece timpul. Până la urmă, timpul e singura măsură pe care o avem asupra existenței, asupra vremii, asupra conștiinței că suntem vii.
Unii dintre noi au ținut jurnale de carantină în tot acest timp. Alții au vorbit despre cum au început să citească mai mult. Sau să facă mișcare mai mult. Sau să urmeze un curs. Sau să se dezvolte personal într-un fel sau altul. Deopotrivă, sănătatea emoțională a multora s-a șubrezit, dacă nu cea fizică. Carantina mea a debutat cu acel șoc resimțit de mulți dintre cei care trăiesc complet singuri, fără o familie sau unul sau mai mulți colegi de apartament, fără perspectiva de a revedea sau atinge un alt om pentru cine știe cât timp? Carantina (sau mai degrabă teama de neprevăzut) m-a ținut, inițial, 10 zile în studio-ul meu din inima Berlinului, la ultimul etaj al unei clădiri din anul 1901, de la ale cărui ferestre vedeam cerul și viața vecinilor de vizavi, patru apartamente, fiecare cu seria proprie de episoade zilnice la care priveam, uneori, ca la televizor. Carantina m-a făcut să privesc cerul mai des, și să număr avioanele care se împuținau cu fiecare zi în traseul lor spre aeroportul Tegel, din apropiere. Carantina mi-a stors uneori lacrimi în timpul cinelor solitare pe care le aveam pe canapea, și mi-a conferit senzația că trăiesc o zi a cârtiței nesfârșită, trezindu-mă în fiecare dimineață cu ochii în același tavan, cu aceeași lumină gri dincolo de fereastră, cu același circuit dintr-o cameră în alta, încercând să păcălesc bucla temporală în care mă aflam.
Am avut mult timp să mă gândesc, la absolut orice.
Am avut și mai mult timp să scriu, să citesc, să ascult și să cuantific gradele de liniște care se creează între un perete fals și unul vechi de mai bine de o sută de ani, atunci când nu ai vecini.
Relația mea cu timpul s-a măsurat, uneori, în scurgerea celor 90 de zile care mă despărțeau de revederea cu un prieten rămas în carantină peste ocean.
Alteori, singurul reper a fost durata de viață a unei cutii de cafea.
Telefonul a sunat des și mult. Pereții bucătăriei mele, ce servește și ca birou de lucru, s-au umplut de mici bilete cu notițe ce măsurau scurgerea zilelor. O culoare pentru fiecare gând, un spațiu alocat pentru fiecare emoție pe care nu credeam, neapărat, că o am. Uneori am inventat cuvinte pentru ele.
Alteori, am scris, cu plăcere, lungi scrisori electronice spre destinatari îndepărtați de ani și de geografie.
În cea mai grea zi din cele 76, am fost răpită din seraiul izolării mele de prietena care, din spatele geamului mașinii, mi-a arătat întreg orașul prin care nu mă mai plimbasem din Decembrie, de când mă mutasem în studio-ul meu din Prenzlauerberg.
În acea zi, am condus domol prin oraș. Un cântec nostalgic a început la radio exact când traversam podul de la Warschauer Straße. Am văzut atunci Spree-ul strălucind în soare pentru prima oară într-o lună, m-am simțit ca și când goneam spre mare, spre prima vacanță la plajă a anului. Ne-am odihnit, la distanță regulamentară, pe pajiștea din Hasenheide. Am desenat, am dormit în iarbă, am schimbat impresii din izolare cu băieții ce ședeau la 15 metri de noi, în miriște. Am numărat câți oameni se plimbau în grupuri mai mari de două persoane. Am căutat asiduu o scrisoare de dragoste scrisă de un autor român, însă nu am detectat astfel de scrisori în arhiva Internetului: nici măcar Cioran nu pare să fi scris o misivă de amor într-o limbă pe care să o înțeleg fluent – așa că am decis să ne scriem propriile scrisori. Am cinat: am cumpărat câteva fructe avocado, pește și vin alb din sudul Germaniei. Am adormit ca Visătorii lui Bernardo Bertolucci, în atelierul prietenei mele, uitând pentru o vreme că afară se afla o lume ce ne împiedică să atingem și să fim atinși.
În seara în care am revenit acasă, m-am simțit ca o adolescentă fugită de la internat în casa luxuriantă a unei mătuși excentrice, unei Miss Havisham neatinse de bătrânețe, deziluzie și boală, care trăiește înconjurată de propriile sculpturi, tablouri și unelte de pictură, care citește dimineața, timp de un ceas sau două, pasaje din cărți, pentru a chema muzele (spre deosebire de cei dintre noi care apelăm Internetul pentru asta), care toarnă cafea cu zaț dintr-un ibric turcesc cu palmele încă acoperite de urme de lut, care are una sau o sută de idei despre viață și umbră pe care literatura universală încă așteaptă să le cuprindă.
În seara în care am revenit acasă, cu forțe proaspete, ca după o tabără de creație literară, am înșfăcat, după o scurtă analiză a pereților goi din apartamentul meu, uneltele de pictură pe care nu le mai folosisem din vara lui 2019. Nu am suferit niciodată de o lipsă de ingeniozitate atunci când a fost vorba să fac din rahat bici, mai pe românește, așa că absența unei pânze de dimensiuni mari pe care să lucrez nu m-a descurajat. Planșa de 2/1.5 metri pe care am umplut-o cu emoțiile purtate înăuntru toată acea vreme s-a încropit din toate foile A4 pe care le-am găsit în acea seară prin apartament: CV-uri din perioada când aplicam la joburi, câteva copii de pașaport, facturi medicale și scrisori neterminate sau netrimise. Putem spune că fundalul emoțional al lucrării a fost cu atât mai bine exorcizat cu cât încărcătura acestor tipărituri formale s-a umplut de portocaliu și albastru.
Câteva ore și tuburi de vopsea mai târziu, câteva încercări de uscare rapidă și de scoatere a petelor de pe parchet mai târziu, am agățat pe perete prima pictură pe care o făcusem în aproape un an. Peste tușele dezorganizate de albastru și oranj, scrisesem, cu litere mari, ultimul poem din ultima vară la Berlin care avea să semene cu o vară obișnuită:
What if there was a journey
one could still take
when there is no money
when there is no work
when there is no future –
only the daunting prospect of another summer in the bell jar?
What if there is future
work
money
at the intersection of change and heart?
“Inside” (2019)
(va urma)
