Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© arhiva personală

Jurnal de Berlin (6): Călătorie în vastele apartamente ale Berlinului de dinainte de război

La scurt timp înainte de a intra în carantină, am condus un prieten la aeroport. A fost probabil și ultimul drum de acest fel pe care îl voi face pentru o bună bucată de vreme. În acea seară, plănuiam să revin acasă, și să lucrez la un mic task nesatisfăcător intelectual pentru un nou client - când am fost luată pe nepusă masă de braț de o prietenă și adusă la o zi de naștere. Dimensiunea spațiului locativ - un apartament de șase încăperi, în Mitte, organizat pe două niveluri și decorat cu toate amintirile adunate în cinci ani ale celor doi ocupanți - cât și dimensiunea cinei gătite, cu specific est-european - m-a catapultat pe propria pantă a memoriei unei vieți pe care am trăit-o nu foarte demult.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Unul dintre lucrurile ce îmi lipsesc din această viață anterioară (înafară de mâncare), este spațiul. Bucureștiul oferă spațiu locativ din belșug. Locuitul cu colegi (în germană – WG), nu este un concept atât de intens aplicat acolo, dacă nu trăiești cu familia, dacă nu ești la universitate sau dacă nu faci parte dintr-un cuplu, dar chiar și în aceste cazuri, spațiul este la mare cerere. Viața este configurată în așa fel încât favorizează paturile duble în locul dormitului pe o canapea – o diferență flagrantă între IKEA România și IKEA Germania este că în oferta primeia regăsim preponderent seturi de așternuturi pentru două persoane, iar în a celei din urmă – pentru o singură persoană – și apartamentele cu cel puțin un dormitor, studio-urilor. În București, oamenii dărâmă consecvent ziduri pentru a-și lărgi apartamentele (sfidând uneori legislația, dar și simțul estetic), pe când aici, chiar și cea mai mică anexă sau debara se transformă relativ ușor într-un relativ locuibil apartament 4 în 1, oferit spre închiriere ca un lux accesibil în inima Berlinului. Zidurile rămân greu de demolat (chiar și din cultura imobiliarelor) aici.

Lucrul nesuferit la Berlin este capacitatea acestui loc de a te face să te mulțumești cu foarte puțin, în special când vine vorba de spațiu. Costurile de închiriere, costurile emoționale și fizice ale înaintării în vârstă devin invers proporționale cu dimensiunea unui apartament. Un sentiment claustrofobic se instalează pe măsură ce o baie devine un cămin incert pentru cutii de pantofi, o pivniță se transformă într-un dressing temporar pentru hainele de iarnă, o masă renaște într-un cadru de pat, o canapea evoluează într-un cuier pentru acele piese de îmbrăcăminte purtate o dată, care nu se pot întoarce nici în dulap, și nici în mașina de spălat.

Câteva farfurii murdare uitate în chiuvetă nu mai pot fi trecute cu vederea, câteva șosete pierdute de perechile lor – lângă pat – nu pot fi scuzate când un vizitator (pe care l-ai invita în mod normal în sufragerie, dacă ai avea una) sosește, un maldăr de pardesie elegant șifonate (în urma unei ierni petrecute prin cafenele sau baruri unde încă se fumează) nu poate fi lăsat să respire în bătaia vântului, atunci când nu există balcon.

Apartamentele mici ale Berlinului cer acrobații constante de creativitate și disciplină de la locatarii lor. Găsesc confort în faptul că persoana responsabilă de versurile  I’ll start a revolution from my bed (gallagher, ), a empatizat cu toți tinerii din generația Millennial care își petrec viața adultă în camere similare cu niște cutii de chibrituri mai mari, dezmembrate din ceea ce obișnuiau să fie apartamente întregi, și oferite pe site-urile de profil, cel mai adesea, ca studio-uri luminoase, liniștite, încântătoare.

Așadar, o evadare ocazională în case în care poți, într-adevăr, merge, în care te poți învârti, care au, într-adevăr, camere, uși, și holuri, amintește de un drum la un muzeu.

O escapadă de acest fel stârnește un mix bizar de curiozitate (chiar mai aveți patru dormitoare la etaj?), pură exaltare (cred că voi încerca o parte – de fapt toate – aceste produse de înfrumusețare din baie), melancolie asupra cinelor ca pe vremuri, cu pahare și vase ce provin chiar dintr-un set, și nu din cinci surse diferite, precum și invidie (Da, este într-adevăr un contract de chirie vechi. Probabil că nu ne-am permite ceva similar dacă ar trebui să ne mutăm. De fapt, probabil că ar trebui să plecăm de tot din Germania dacă așa ar sta lucrurile…) Senzația finală este ca ai dat buzna într-un loc unde trăiesc oameni cu vieți reale, iar vizita ta, deși binevenită, pare, deodată, un act voyeuristic. Există deja nu unul, ci două muzee ale relațiilor frânte în lume – mă pot gândi la cel puțin zece motive acceptabile pentru a crea un muzeu al locuințelor fărâmate. Uneori, când mă mut într-un nou apartament în Berlin, mă plimb de jur împrejur ciocănind încet de colo-colo, pentru a depista unde au fost pereții, unde a fost o ușă, unde a mai fost o cameră. Încerc să îmi imaginez cum arăta acel loc înainte.

Cina noastră rusească într-o sufragerie la fel de mare cât tot apartamentul meu, urmată de două tipuri de tort, trei tipuri de vin și o subestimare a propriei mele abilități de a ridica greutăți, m-au convins să încerc să mut mobila, de îndată ce m-am întors acasă. Zis și făcut. După aproximativ două ore, aveam un pat mai înalt și un studio mult mai respirabil. În timp ce mă felicitam pentru performanța creativă, n-am putut să nu observ cum noul meu pat mai înalt bloca acum tot accesul la prize, pe un perete întreg, ceea ce însemna că trebuia de-acum să aleg între beznă totală, sau o lampă de tavan cu bec economic și iluminare foarte slabă. Sau să mut totul înapoi cum fusese.

E adevărat că apartamentul lui Schindler (proprietarul meu) a fost un preț modic de plătit pentru a trăi singură, și pentru a avea luxul de a mă deplasa pe jos de câteva luni prin centrul Berlinului, nemaiavând nevoie nici măcar de un abonament de transport în comun.

Însă este, deopotrivă, un sacrificiu al stilului meu de viață paseist, ce includea preocupări precum găzduirea (și prepararea) de cine elaborate și mese întinse. Nu este convenabil nici pentru a primi mai mult de maxim doi vizitatori o dată, nici pentru a dansa fără să îmi lovesc, inevitabil, degetul mare de la picior de o masă, nici pentru a separa viața de muncă, și munca de somn.

Pe când eram copil, îmi amintesc cum o vecină îi spunea bunicii mele despre rutina ei – pe atunci, prostească, pentru mine – dinainte de somn. Pur și simplu, mă plimb pe holuri, îmi întind uite-așa mâinile și ating ambii pereți. Seara când se culcă ăștia mici, abia atunci am și eu timp să respir, să mă relaxez.. Viața modernă a subestimat complet importanța holurilor pentru sănătatea noastră mintală. Mai mult decât atât, ne-a lipsit pe cei mai mulți tineri locuitori ai Berlinului, de o intimitate elementară în propriile locuințe, de pildă atunci când am fost inspirați să ne luăm un coleg de apartament – sau, de ce nu, să găzduim 14 străini în 10 luni, grație AirBnb – pentru a putea plăti cu succes chiria.

(va urma)

© arhiva personală

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Ioana Casapu este autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)