Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© din arhiva autoarei

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.

Ai nevoie de un apartament grozav? Sigur că ai. Dacă nu ești scriitor încă, acest apartament te va face să îți dorești să devii unul. Nu da crezare zvonurilor că Berlinul nu este o destinație turistică pentru soare și veri călduroase. Pe terasa acestui apartament te poți bronza timp de trei luni pe an, fără să călătorești departe, fără să mergi la plajă ca să îți impresionezi prietenii de pe Instagram, spunea anunțul de pe AirBnb, listat strategic lângă o fotografie a camerei cu șemineu. Cealaltă imagine oferea o panoramă de pe terasa apartamentului, spre Rathaus Charlottenburg și Funkturm.

Toate femeile ar trebui să își trimită interesele romantice într-o rezidență literară în acest apartament. Călători găzduiți în trecut au raportat un interes sporit pentru femeile din viețile lor, de îndată ce au părăsit acest apartament, cu cărți șterpelite din bibiliotecă în bagaje. În acest apartament ești binevenit/ă indiferent de vârstă, naționalitate, orientare religioasă, stare civilă, semn zodiacal sau tip de personalitate, continua anunțul.

Eventual, s-a format o audiență de călători ce își doreau să se fi născut în alt secol, conștienți de beneficiile unui pat solid din era interbelică, pasionați de literatură și de contemplarea naturii de la balcon ca formă a dreptății (joc de cuvinte după Nichita Stănescu). Cel mai important – toți erau dornici să susțină artiștii în feluri mai puțin tradiționale – închiriind o cameră.

Oameni au venit și plecat constant în timpul acelui an, aducând cu ei povești, băuturi, cadouri, dialecte îndepărtate, precum și bucuria și necazul de a lăsa în urma lor (și de a strânge după ei) ghemotoace de păr, câte 50 de sticle goale de bere, o pereche de pantaloni de pijama, un portmoneu, fulare, parfum, umbrele, fotografii, flori, borcane de bomboane, un duș stricat și paturi nefăcute.

Am găzduit străini și români – deopotrivă. Am găzduit autori. Fotografi și actrițe. Cupluri convenționale, plictisite, căutând, în prima lor vacanță la Berlin, să se dezplictisească de rutina casnică într-un club de swingeri. O studentă la arte care avea un ursuleț de pluș. Un bărbat gay care lucra în pielea goală, de acasă, vinerea. Prieteni de-ai mei. Un vecin. Casa nu a fost niciodată, cu adevărat, goală. Viața nu era niciodată, cu adevărat, monotonă, chiar dacă munca nu prea venea în acea vreme. S-au scris poeme. S-au făcut fotografii Polaroid. O fotografie, care a devenit ulterior portretul meu de autor pe spatele celui de-al doilea roman pe care l-am scris, a fost făcută. Un scurtmetraj s-a închegat. Un liliac s-a aventurat în apartament, într-o noapte, în vara ce va rămâne în istorie drept cea mai caniculară vară din istoria Germaniei – și atunci, videoclipuri cu tutoriale despre cum să scoți în siguranță un liliac din casă au fost urmărite pe YouTube, la trei dimineața, pentru că nimeni nu se încumeta să ia situația în propriile mâini. Un podcast cu 12 episoade s-a născut, pe măsură ce prietena mea Victoria și cu mine am început să ne înregistrăm spontan conversațiile despre literatură și artă, după ce am încheiat de vizualizat serialul inspirat de romanul lui Chris Kraus, I love Dick. Sufrageria a ajuns pe coperta unei reviste de modă spaniole. Nu am primit niciodată o copie fizică. Polaroidele au ajuns să fie expuse în Franța. Cu toate acestea, este mai sentimental pentru mine să îmi închipui coperta ce înfățișa casa mea favorită – cândva – din Berlin – privind lumea largă de pe raftul unei librării, decât să îmi imaginez Polaroidele înfățișând formele mele – cândva mai pline – dezgolite – față cu privirea masculin-patriarhală (the male gaze) în timpul Paris Photo Week.

Casa, împreună cu toți locatarii ei trecători, m-a ținut, aproape timp de 12 luni, într-o bulă temporală ce m-a obligat să confrunt atât acel Weltschmerz, acel mal-être de a nu avea altceva de făcut decât să scriu (și să trăiesc), cât și să las în spate ideile mai vechi asupra noțiunii de confort. O cameră cu vederea potrivită va face aproape orice să devină confortabil, suportabil, respirabil – chiar și un contract de chirie cu o dată de expirare iminentă.

Cheile apartamentului s-au întors la Claire, tânăra proprietară a cărei bunică deținuse, cândva, întreaga clădire – înainte de a înceta din viață și de a mai apuca să își treacă fiul ca succesor în testament. Claire avea 24 de ani, era studentă la Drept. Am băut șampanie și am fumat țigări rulate toată după-amiaza, în ziua de vară când am semnat contractul. Mi-a spus că era un test bun, să își îmbete puțin toți potențialii chiriași, pentru că așa afli cu cine ai de-a face, nu crezi?

Cred că așa e, Claire.

(va urma)

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.