Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihaela Caravan

Jurnal de Berlin (8): Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi

Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi este o invenție asumată pe care am pus-o la cale cu diverși prieteni din Berlin, pentru a ne îmbogăți mintea sufocată de carantină, și pentru a ne amuza spiritul. Clubul a avut și continuă să aibă loc în parcuri.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Membrii clubului de carte și Prosecco din zilele de joi sunt predominant artiști: scriitori, sculptori, designeri, curatori. Apoi, intervin membri din alte arte și meserii – medici, oameni de știință, filosofi, istorici – fiecare artist în felul său, în domeniul său de expertiză.

Clubul nu a fost mereu un club.

La început, erau plimbările – o parte semnificativă din timpul petrecut în carantină s-a derulat în scurte sau lungi plimbări în perimetrul cartierului în care locuim, la granița dintre Prenzlauer Berg și Mitte. Pentru a ne ostoi disconfortul cauzat de noul context social, am început să ne revedem, între vecini, respectând distanța regulamentară de un metru și jumătate, mai întâi câte doi, mai apoi câte trei.

O întâlnire obișnuită a clubului vine la pachet cu povești ale săptămânii din viața fiecăruia, sterilizant pentru mâini, pahare individuale de carton reciclabil, o carte sau două, o glumă sau zece, trei amintiri sau o sută. Virginia Woolf a fost alături de noi. Bach a fost alături de noi. Goethe a fost alături de noi. Pușkin și Cioran au fost alături de noi. Mary Oliver a fost alături de noi. Rilke, Weber și Krechel au fost alături de noi.

Clubul a devenit, în scurt timp, și un canal informativ. Din nevoia de a limita stările psihologice de tristețe, dubii și deznădejde provocate de expunerea la canale media agresive, am folosit întâlnirile și pentru a comenta evenimentele curente, fără a lansa polemici conspirative care să ne țină treji noaptea sau paralizați în interiorul apartamentului, de teamă că ne vom îmbolnăvi.

Mai degrabă, am trasat propriile realități inspirate de viețile acelor artiști și autori care au trecut la rândul lor prin etape controversate ale istoriei, și le-am disecat memoriile.

Cartierul în care trăim ne-a servit drept refugiu pe toată perioada izolării. Să avem propriul club, chiar și fără a-l numi așa, ne-a oferit posibilitatea să evadăm, chiar și pentru câteva ore într-o săptămână, din inerția de zi a cârtiței a timpului petrecut aproape continuu între pereții apartamentelor noastre, uneori în completă singurătate. În această stare de hazard, ne-am ocupat orele împreună citind și scriind scrisori, reiterând toate locurile în care ne-am creat amintiri – cât și pe cele pe care le observam acum pentru prima oară – căutând soluții ingenioase care să ne aline dorul de ceilalți, de călătorie, de siguranță, de revederi momentan imposibile.

Clubul de carte și Prosecco s-a dovedit, eventual, un prețios instrument terapeutic în perioada carantinei.

Într-un oraș foarte întins, ca Berlinul, unde majoritatea prieteniilor suportă efectele distanței geografice (pe aici, se spune adesea că dacă într-un cuplu, cele două persoane locuiesc la distanță de peste 30 de minute una de alta – este o relație la distanță), distanțarea socială a facilitat contactul uman mai mult decât pare posibil. Brusc, întâlniri ce aveau loc de două ori pe an, au început să se întâmple de două ori pe lună – ba chiar de două ori pe săptămână. Liantul general era nevoia de timp de calitate împreună, timp pentru care, brusc, mai mulți dintre noi am găsit resurse. Într-un oraș atât de întins, unde, uneori, distanța de la A la B se parcurge chiar și într-o oră, am descoperit, în mijlocul carantinei, luxul de a îmi putea revedea prietenii mergând pe jos, prin parcurile și pe străduțele aceluiași cartier, unde, de-a lungul anilor, ne-am aciuat cu toții.

Tehnologia este ofertantă, însă nicio fereastră de chat, nicio aplicație, oricât de pragmatic ar fi dezvoltată, tot nu compensează pentru beneficiile sensibile ale contactului uman. Până când se vor inventa hologramele ce îi transportă pe cei apropiați în camera noastră, sau până atunci când teleportarea va fi posibilă, clubul de carte și Prosecco va continua să existe, în fiecare joi, în parcurile din Berlin.

 

 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

3 poezii de Valeriu A. Cuc

„E poezie din aia cinstită, ca în momentele de grație când ai terminat tot de băut și de fumat și prinzi 10-20 de secunde cu câte unul/una să-i spui tot și toate, fără frica de ridicol.” (Costi Rogozanu)

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”

Nora Gomringer: Ce rămâne intraductibil

Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.