© Mihaela Caravan

Jurnal de Berlin (8): Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi

Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi este o invenție asumată pe care am pus-o la cale cu diverși prieteni din Berlin, pentru a ne îmbogăți mintea sufocată de carantină, și pentru a ne amuza spiritul. Clubul a avut și continuă să aibă loc în parcuri.

Membrii clubului de carte și Prosecco din zilele de joi sunt predominant artiști: scriitori, sculptori, designeri, curatori. Apoi, intervin membri din alte arte și meserii – medici, oameni de știință, filosofi, istorici – fiecare artist în felul său, în domeniul său de expertiză.

Clubul nu a fost mereu un club.

La început, erau plimbările – o parte semnificativă din timpul petrecut în carantină s-a derulat în scurte sau lungi plimbări în perimetrul cartierului în care locuim, la granița dintre Prenzlauer Berg și Mitte. Pentru a ne ostoi disconfortul cauzat de noul context social, am început să ne revedem, între vecini, respectând distanța regulamentară de un metru și jumătate, mai întâi câte doi, mai apoi câte trei.

O întâlnire obișnuită a clubului vine la pachet cu povești ale săptămânii din viața fiecăruia, sterilizant pentru mâini, pahare individuale de carton reciclabil, o carte sau două, o glumă sau zece, trei amintiri sau o sută. Virginia Woolf a fost alături de noi. Bach a fost alături de noi. Goethe a fost alături de noi. Pușkin și Cioran au fost alături de noi. Mary Oliver a fost alături de noi. Rilke, Weber și Krechel au fost alături de noi.

Clubul a devenit, în scurt timp, și un canal informativ. Din nevoia de a limita stările psihologice de tristețe, dubii și deznădejde provocate de expunerea la canale media agresive, am folosit întâlnirile și pentru a comenta evenimentele curente, fără a lansa polemici conspirative care să ne țină treji noaptea sau paralizați în interiorul apartamentului, de teamă că ne vom îmbolnăvi.

Mai degrabă, am trasat propriile realități inspirate de viețile acelor artiști și autori care au trecut la rândul lor prin etape controversate ale istoriei, și le-am disecat memoriile.

Cartierul în care trăim ne-a servit drept refugiu pe toată perioada izolării. Să avem propriul club, chiar și fără a-l numi așa, ne-a oferit posibilitatea să evadăm, chiar și pentru câteva ore într-o săptămână, din inerția de zi a cârtiței a timpului petrecut aproape continuu între pereții apartamentelor noastre, uneori în completă singurătate. În această stare de hazard, ne-am ocupat orele împreună citind și scriind scrisori, reiterând toate locurile în care ne-am creat amintiri – cât și pe cele pe care le observam acum pentru prima oară – căutând soluții ingenioase care să ne aline dorul de ceilalți, de călătorie, de siguranță, de revederi momentan imposibile.

Clubul de carte și Prosecco s-a dovedit, eventual, un prețios instrument terapeutic în perioada carantinei.

Într-un oraș foarte întins, ca Berlinul, unde majoritatea prieteniilor suportă efectele distanței geografice (pe aici, se spune adesea că dacă într-un cuplu, cele două persoane locuiesc la distanță de peste 30 de minute una de alta – este o relație la distanță), distanțarea socială a facilitat contactul uman mai mult decât pare posibil. Brusc, întâlniri ce aveau loc de două ori pe an, au început să se întâmple de două ori pe lună – ba chiar de două ori pe săptămână. Liantul general era nevoia de timp de calitate împreună, timp pentru care, brusc, mai mulți dintre noi am găsit resurse. Într-un oraș atât de întins, unde, uneori, distanța de la A la B se parcurge chiar și într-o oră, am descoperit, în mijlocul carantinei, luxul de a îmi putea revedea prietenii mergând pe jos, prin parcurile și pe străduțele aceluiași cartier, unde, de-a lungul anilor, ne-am aciuat cu toții.

Tehnologia este ofertantă, însă nicio fereastră de chat, nicio aplicație, oricât de pragmatic ar fi dezvoltată, tot nu compensează pentru beneficiile sensibile ale contactului uman. Până când se vor inventa hologramele ce îi transportă pe cei apropiați în camera noastră, sau până atunci când teleportarea va fi posibilă, clubul de carte și Prosecco va continua să existe, în fiecare joi, în parcurile din Berlin.

 

 

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (11): Manual de amintiri și de uitări

Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.

Jurnal de Berlin (7): 10 luni și 14 colegi de apartament într-o mansardă cu vedere spre Vest

Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.

Jurnal de Berlin (6): Călătorie în vastele apartamente ale Berlinului de dinainte de război

La scurt timp înainte de a intra în carantină, am condus un prieten la aeroport. A fost probabil și ultimul drum de acest fel pe care îl voi face pentru o bună bucată de vreme. În acea seară, plănuiam să revin acasă, și să lucrez la un mic task nesatisfăcător intelectual pentru un nou client – când am fost luată pe nepusă masă de braț de o prietenă și adusă la o zi de naștere. Dimensiunea spațiului locativ – un apartament de șase încăperi, în Mitte, organizat pe două niveluri și decorat cu toate amintirile adunate în cinci ani ale celor doi ocupanți – cât și dimensiunea cinei gătite, cu specific est-european – m-a catapultat pe propria pantă a memoriei unei vieți pe care am trăit-o nu foarte demult.