Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Ioana Casapu

Jurnal de Berlin (9): Idei moderne despre romantism în epicentrul cultural al Europei

Într-o seară de dinainte de carantină, am ajuns acasă cărând diverse perne, pături, și o pungă mare - lucruri ce fuseseră comandate la adresa prietenei mele de la Rosa Luxemburg Platz, în ianuarie, înainte să intuiesc că apartamentul în care urma să locuiesc era dotat deja cu toate aceste lucruri.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Apariția mea – cu toate aceste bunuri casnice în brațe – trebuie să fi fost impresionantă pentru vânzătorul de la Späti-ul de la parter: atunci când am intrat în micul magazin, omul mi-a deschis o bere cât ai spune Hallo, ca și când ar fi știut că mă întrebam, în forul meu interior, dacă noua mea casă venea și cu un deschizător de sticle.

Incidentul m-a făcut să revizitez numeroasele scenarii în care, deoarece m-am mutat mult în ultimii cinci ani, am acumulat ceva noțiuni despre cum te tratează oamenii în funcție de eticheta de o femeie care merge spre casă singură noaptea (într-adevăr, ocazional cu brazi de Crăciun cât ea de mari, sau o piesă de mobilier, de câteva ori cu pungi IKEA supra-încărcate, adesea cu sacoșe de supermarket, dar, în mod constant, doar singură).

M-am născut într-un loc unde cavalerismul nu a murit încă, unde oamenii încă insistă să te ajute cu bagaje grele, încă îți oferă un loc în metrou, te întreabă de ce plângi, încearcă să te descurajeze să cari singură un copac stufos spre casă. Există un lift în aproape fiecare clădire acolo, și mersul pe jos sau cu bicicleta nu e ceva atât de comun ca în Berlin. Se găsește o mașină pentru orice context, un taxi care să te ducă undeva în aproape orice situație, suficient confort și conveniență încât să îți petreci timpul într-un tranzit imperceptibil. În Berlin, trebuie să faci totul de unul singur. După câțiva ani devine rutină, iar rutina se insinuează în viața ta prin dansul constant de a găsi o altă locuință, o altă saltea de pat, o altă pereche de blugi. Pierzi multă greutate în acest proces. Unii cunoscuți care nu au venit niciodată aici sau care au rămas să trăiască în România par să jubileze spunând Îți place să te chinui. Locul acela te respinge. De ce stai? Poate au dreptate, într-un fel – să renunți la confort e mereu dificil, iar apoi apare un gen de dificultate care este confortabilă în sine. Cari șapte cutii și trei valize de mână pe scări – în jos și în sus, din nou – împachetezi la fiecare câteva luni, sau ani – și mai multe grămezi de lucruri reușesc să își facă loc în fiecare palat temporar, dintre care o mare parte trebuiesc descotorosite, vândute sau oferite – sincer vorbind, multe lucruri doar se pierd, dispar, se evaporă. 17 șosete desperecheate, pachetul de cafea cumpărat în ziua de dinainte de mutare, un fular, o pensetă, o copie de chei de la cutia poștală – toate date dispărute într-o singură mutare. Mai mare daraua, nu?

Am trăit în 16 locuințe diferite în ultimii șase ani – puține dintre ele au fost cu adevărat cămine. Am mutat mobila de colo-colo oriunde am stat, uneori la fiecare șase săptămâni, alteori de îndată ce m-am mutat, din nevoia de a face spațiile să pară familiare, chiar și pe cele mai mici dintre ele. Singurele lucruri care au supraviețuit relocărilor sunt, înafară de câteva piese de îmbrăcăminte (și de, să sperăm, demnitatea mea), fotografiile cu prietenii și părinții mei, care m-au urmat peste tot unde am călătorit.

Am creat portretele respective timp de trei ani, în diverse locuințe unde am petrecut câteva ore, câteva zile, câteva luni. Niciuna dintre locuințe nu mi-a aparținut – au fost case ale prietenilor, apartamente pe care le-am închiriat, case ale unor oameni cu care mi-am împărțit o bucată din viață, sau ale unor străini. Am încercat, însă, într-un fel, să conserv conexiunea intimă și fragilă pe care o construim cu spațiile care ne conțin, chiar și temporar, viața.

Lumea este instabilă în toate aspectele, iar istoria noastră personală se scrie în spațiile care ne acomodează experiențele foarte banale, chiar și pentru perioade scurte. Majoritatea caselor unde am realizat aceste portrete au peste 120 de ani, dar și peste 400. Majoritatea au găzduit viețile a prea multe generații, au supraviețuit celui de-al doilea Război Mondial. Nu am publicat imaginile nicăieri, le-am păstrat pentru a-mi aminti de fiecare loc unde am iubit, dansat, dormit, mâncat, gândit, scris și plâns – pe scurt, de fiecare loc unde m-am simțit acasă în această lume.

Un prieten mi-a spus cândva că Berlinul îi amintește de New York – cum aș putea ști? Nu am ajuns acolo decât în cărți, în filme, în mormane de scrisori care s-au acoperit de praf cu trecerea anilor.

Berlinul este brutal, iar asta se compensează cu multe accidente fericite de circumstanțe, pe care fiecare ajunge să le experimenteze de îndată ce mirajul psiho-activ care îi determină pe cei mai mulți să se mute aici se risipește. Însă Berlinul nu e niciodată confortabil, niciodată cu adevărat sigur, chiar și atunci când te păcălește să te simți plictisit sau stabilit aici. Este, așa cum spunea un alt prieten, ca o foarte frumoasă și seducătoare – dar foarte rece – femeie care mereu te cheamă spre ea, pentru ca mai apoi să te împingă la o parte.

Într-un loc ca Berlin, uneori, cel mai romantic lucru care ți se poate întâmpla este un vânzător de Späti care îți oferă o bere și-ți urează Despachetare plăcută!

Ioana Casapu
Ioana Casapu
Autoare și jurnalistă, și își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Nora Gomringer: Ce rămâne intraductibil

Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”