Raidul prin Mehala
Mă sui pe motor și pornesc spre piața Mehala. Plouă mărunt. Îmi trag costumul de ploaie, cagula, casca, încalț cizmele. Montez gențile laterale pe motor și încă una pe portbagaj, de parcă aș pleca în aventura vieții. Ies pe poarta muzeului demarând puternic, cu senzația că părăsesc o întreagă planetă. Adio, muzeul satului, adio căsuțe pitorești, adio temniță, viața e la orizont. Chemarea orașului bate chemarea străbunilor.
E frig ca naiba, nici cânele să-l țâpi afară nu-ți vine, ziceau bătrânii noștri. Înainte de piața Mehala, m-am oprit puțin în câmpul dintre Aradului și Torontalului. M-am plimbat ceva vreme pe brazdele noroioase și am fumat. La cincizeci de metri de mine, un iepure a sprintat scurt și s-a oprit, apoi a luat-o la fugă din nou. Câtă putere are solitudinea unei plimbări simple, fără planuri, idei, concluzii. Un oarecare câmp nenonorocit e de ajuns, nu-i musai în codru sau prin peisaje mirifice. O plimbare în care sinele tău nu se întâlnește cu tine, în care te lași în pace. Tăcerea gândurilor, ca un arhitect al ființei care îți șlefuiește fisurile fără să simți că face asta. O tăcere bună alungă moartea. Departe erau muzeul satului, Alexa și Vasile, Ilie Morcov și trenurile de noapte.
Mă apropiu de oraș. Parcă-l știu de undeva. Peisajul postcomunist ar putea fi un fel de muzeu viu al României cu resturile epocii industriale și poate că ar fi și interesant până la un punct. Acest regat al marii periferii, al periferiei-mumă, cu zoaie, mațe și gunoie, viespi, boli și putrefacție, câini cu burta lipită de coloană, îți spune că ești acasă. Populația hăituită de foame, de foamea aia ființială, veșnica teamă de a nu avea, gările dărâmate și piețele mărginașe mustinde, încă, cu bișnițari, își au farmecul lor. Estetica urâtului este în cazul acesta doar un concept rătăcit. Aici urâtul e nativ, nealterat, sațios. O zestre care te face să te simți în siguranță, să n-ai pretenții și nici mirări.
Am descălecat la intrare în piața Mehala. Mirosul de mici la grătar și mujdei îmi face poftă. N-am mai mâncat în piețe de ani de zile. De mult nu l-am întâlnit pe nenea Modul. L-am recunoscut instant. Era încă în putere și se ocupa de toți într-o manieră corectă, nu ocolea pe nimeni.
Cozi peste tot. Modul în care stau oamenii la coadă, modul în care le e foame, modul în care înfulecatul nu e potolirea foamei, ci umplerea unui gol de decenii de sărăcie, de frig și întuneric, de așteptare a Daciei 5 ani de la înscriere cu bani de la CEC, a golului de a nu avea. Mujdeiul e în halbe mari, subțire, rarefiat. În fața mea un nene de vârsta lui tata cere o bere mică. Cere și un capac de plută la sticlă, dacă se poate, să aibă după ce și-o va umple cu „combustibil“, zice. Povestește cu vânzătoarele care nu-și văd capul de lucru. Modul în care nu-i pasă, modul în care nici la capătul minții nu i-ar fi că mai există și alții pe lumea asta. Mai cere supliment de mujdei, de muștar. Își pune pe carton șapte felii de pâine. Cere mici mai prăjiți. Nu vede unde-s tacâmurile. Coada a crescut. După ce se pune la masă, se ridică și mai ia două felii de pâine. Un câine ud, mare, flocos, cerșește la masă, între scule, lopeți, lanțuri și menghine. Dă din coadă întruna și te fixează drept în ochi. Știe meserie, e din popor. Nenea de lângă mine se mai ridică odată să ia șervețele, ia vreo douăzeci. Câinele e aproape cu botul de masă. Micii lui nenea s-au răcit deja. Modul în care a tot futcărit atâta și numai de mâncat nu s-a apucat. Recunosc că n-am mâncat mici mai buni și mai săftoși never ever, cu muștar din ăla prost dar excelent și cu usturoi. Am transpirat de plăcere.
Prânzul în Mehala e înțesat de „morții mă-tii“, „mă-nțelegi, frte“, fără „a“, „fraiere“, „plm“, dume, grohăituri, șepci slinoase, salopete, cizme de cauciuc, hăhăieli decibelice. Tomberoanele se umplu cu resturi nemâncate. Modul în care-și pun oamenii mult mai mult decât pot mânca, doar să vadă că este mult, să fie. Câinele nu primește nimic. Samsarii de mașini habar n-au să-ți spună ceva despre mașinile pe care le vând, doar că au kilometri reali și că au fost a unei băbuțe din Germania care ieșea cu mașina doar la cumpărături, duminica, în rest o ținea în garaj și o servisa maniacal, povești pe care românașii noștri încă le mai mușcă, în timp ce tot internetul vuiește cu tutoriale explicative despre șmenăriile lor. Peste câțiva ani, s-au șmecherit și mai mult – cumpărau scaune pentru copii cu sistem de montare isofix, le puneau pe bancheta din spate și te abureau cum că mașina a fost unui medic, care-și ducea copilul la școală, deci vehicul de familie, îngrijit. Au rolingurile trase pe cap, mâinile în buzunar, geci din fâș, adidași de vară, semințe între dinți și tășcuța pe umăr. Modul în care așteaptă fraierii, modul în care scriu că mașina e impecabilă, deși e răpciugoasă-n interior. Scrisul lor de mână cârn, ilizibil, modul în care au lipit cu scoci pe parbriz hârtia cu specificațiile mașinii. Modul în care scuipă pe banii pe care-i numără. Modul în care se adresează unii altora, cum se fluieră unii pe alții, modul în care mușcă din hamburgerul din care curge muștarul și varza. Modul în care-și șterg bărbia cu cotul, în care-și sug resturile dintre dinți și pleoscăie după mâncat. Modul în care-și poartă ghiulul de aur, acum alb de la maioneză. Modul în care stau cu capu-ntre umeri, modul în care încearcă să te aburească. Modul în care nu te bagă-n seamă imediat ce se prind că nu vrei mașina cutare. Modul în care țin țigara, așa, palmat. Modul în care trag din ea, cu două degete, mijind. E de-a dreptul fermecător cum lumea e fericită așa cum e.
Cozile la mici și grătare s-au topit. Câinele mare și ud e aproape singur pe platoul de beton cu mese de fier. Dă din coadă în continuare. Știe, probabil, că mâine e duminică. Modul în care dă din coadă, ca un om, nu ca un câine. Cerșim, mâncăm, fumăm, palmăm. Printre lopeți și menghine, printre mujdeiuri și frisoane, pe cimentul zgrunțuros al eternei piețe, în vortexul eternului cartier, în inima eternei iubiri față de muma foame. Tomberoanele mustesc de pâinea aruncată. În drum spre casă mă pun și eu, satisfăcut, să râgâi pe motocicletă. Am tras una lungă, din aia de juma de propoziție, cu sunet autentic de cerbi la adăpat sau ca o chiuvetă stricată.
Aferim. Marea mea evadare s-a încheiat glorios. Eram plin și de saft și de oroare, satisfăcut și cutremurat în același timp. Întoarcerea la temniță îmi dădea binecunoscutul sentiment de apartenență la propria mea viață, așa cum era ea.
La carceră, m-a apucat un sănătos chef de lucru. Mi-am luat țigări, un Jidvei și o apă minerală și m-am pus să sortez fotografiile și să ordonez poeziile. Merge bine treaba, ziua trece cu randament maxim. Spre seară ies pe trepte la o țigară.
La ora asta apare un tip de nicăieri și-ntreabă :
— Aveți o toaletă?
— Vrei să te piși sau să te caci?
— Să mă piș.
— Ești vizitator?
— Nu, am parcat în zonă și n-am unde să mă piș.
— Pe aici, te rog. Borco, întind mâna, el zice Ștefan. Ai grijă la trepte când cobori, să nu aluneci, îi spun.
Tipu, după ce se pișă, cade pe trepte. Între timp îmi termin țigara și mă minunez de oameni. Tipu vrea să iasă prin poarta electronică. Îi zic portarului „Vă rog deschideți-i poarta 20 cm, să se strecoare doar, așa, pe câș“. Ăla-mi zice mersi, eu îi zic mersi că te-ai pișat în instituția noastră. Cu plăcere, și altădată.
Îmi continui lucrul. Și a treia femeie de pe strada Olanda, ultima, a dat bir cu fugiții. Resturile tinereții mele, greu de digerat, greu de înghițit, ca o pită uscată, nu le mai trebuiau. La un moment dat se potolește și foamea de carne, carne, carne. Pe undeva, și eu obosisem să fug de moarte între hălci și coapse. N-am putut-o suporta pe niciuna lângă mine după consumație. Niciuna n-a rămas vreodată până dimineață. Acuma, toți ne-am dat la fund, sătui, preaplini de gol, satisfăcuți și ai nimănui. Ai nimănui. Ce sentiment de siguranță. Ce eliberator.
Bastarzii soarelui
Ziua de sâmbătă s-a încheiat nefiresc de liniștit. Calm și productiv. Jidveiul a fost rotund și prietenos, somnul bun, cu reveniri ale imaginii tipului care a căzut pe trepte după ce s-a pișat. E duminică. În biserica noastră din muzeu bat clopotele. Vine lumea la slujbă. Cobor în birou, pun de o cafea și, desigur, deschid emailul de la Ilie, ca pe o cutie a Pandorei.
„Știu că mă auzi pe limba noastră simplă și fără de alfabet. Nimic mai năucitor în iarnă decât acest soare ieșit din minți, care face să crească iarba în loc de tăcerea albă a zilelor scurte care ar trebui să ne rotunjească inimile. Mi-am îmblânzit temnița un pic: deja mă recunoaște. Soarele ăsta mârâie, soarele ăsta nu e din cer și nu are păsări. Primăverile s-au împerecheat anapoda, bastarzii lor răstoarnă clepsidra iernii ca pe o piramidă goală. Iarăși nu dorm, și nu dorm. Noroc în trenurile astea fără orar și nume, care aduc noaptea și frigul, noroc în marfarurile astea corcite cu nemărginirea. Așa aș sta la o țigară cu tine, la o tăcere bună. Noroc în pusta asta cu ceață albastră, ca o lupoaică în care locuim nebuni și liniștiți. Noroc în tine, prieten drag, că în fiecare zi nu mori de două ori. Cred, însă, că nu-ți voi mai scrie ceva vreme. Cuvintele pe care nu le-am rostit astăzi mă fixează ca niște temniceri. Tăcerea mi-e densă precum nisipul din clepsidră. Parcă-i statuie. Tac. Îmi curge prin minte în șuvoaie subțiri, precum sângele din nas. Cămașa mi-e udă de cele nerostite. Ne auzim la anul, acum trebuie să sar de pe acoperiș pe ultimul marfar din zori, să mai am de tăcut câteva mii de kilometri de cuvinte. Știu că tu auzi, prietene, din puste neumblate. Chiar dacă ne-am văzut o singură dată, poate prima și ultima oară, și chiar dacă nu înțelegi poate totul, faptul că ai două inimi mă ajută pe mine să-mi suport nerostirile.“
Și aici s-a încheiat corespondența lui cu mine. De fapt, te miri cine îmi scria. Scenariile pot fi interminabile. Iarna a trecut frumos, albă și întunescoasă, cu Alexa și cu Vasile și cu roaba lor, cu insomnii, cu poezii. De mărțișor a nins puternic. Ilie n-a mai dat niciun semn. Foarte bine, ne-am zis tot ce am avut de zis. Orașul Timișoara e din nou departe, iar undeva acolo mă așteaptă viața mea, nu voi mai locui mult la muzeu. Pe timp de iarnă se locuiește în sine, pe timp de iarnă faci temniță din tine. Se apropie Sfântu Gheorghe. Acuși vom pleca din nebunie în inconștiență. Urc la mansardă, cu un prevestitor sentiment de despărțire de carcera mea. Cineva bate la ușă. Poate e portarul, că nimeni nu știe să ajungă în odaia mea secretă. E Ilie Morcov. E eu. Un alt eu cu un rucsac, în bocanci. De la etaj, văd în pădurea muzeului o motocicletă, o Honda Africa Twin, roșie. A mea e albastră.
— Ce mai faci, omule, îmi spune și mă-mbrățișează.
Miroase a Fahrenheit și a frig. Rucsacul greu cade cu zgomot pe parchetul laminat, umflat pe alocuri. Nu mă-ntreba ce și cum, îmi spune cu zâmbetul care afișa mai degrabă un adio decât bine te-am găsit.
Tăcem și ne uităm unul la altul, ca o oglindă la altă oglindă. Nu a primit nici o scrisoare de-a mea, eu le-am primit pe toate ale lui. Poate că nici nu contează că n-au ajuns la el. Poate că e bine că doar mie mi-au ajuns ale lui. Că cele nerostite de mine au ajuns, într-un final, prin el, la mine. Prezența lui îmi dă un sentiment de pace. Bem. Bem și fumăm, și tăcem. Ce să ne mai spunem, din moment ce murim precum ne-am scris? Stăm și ne stingem tăcerile pe fundul carafei ca pe niște țigări fumate până la jumătate. Ca și cum am citi tot ceea ce n-am apucat să ne scriem. Parcă văd că mâine vom porni, mahmuri, spre gări și spre piețe, așa, nescriși și nemuriți. Și vom tace pe borduri, ca doi câini din același tată. Poate că până luni va pleca, poate că până luni va muri. Cu moartea mea măcar, dacă nu cu a lui. Însicriat cu scrisul meu de mână. Nu spunem nimic, liniștea nu e deloc apăsătoare, ne turnăm vin unul altuia.
E bine, e bine cu fratele, auzim orologiul negru care bate în lună, orologiul pe care îl aud doar surzii. Parcă citindu-mi gândurile, îmi spune că moartea nu trece și că doar orbii văd că cerul ei nu există. E ușor mai băut decât mine, îl simt. Și mai simt un mare drag față de el, mai ales că știu că nu-l voi mai vedea vreodată. Nu e leit sosia mea, e puțin mai înalt și o idee mai costeliv, cu păr ușor ondulat. Cearcănele mele-s mai pronunțate decât ale lui. Dantura ne seamănă perfect, și, ce-i cel mai cutremurător, și vocea. În rarele cuvinte pe care le rostim, simt la el un soi de sarcasm pe care eu nu-l am, și un simț al umorului de care nu sunt în stare. O autoironie practicată de cei sătui de sine peste putință. Deduc că e mai deștept decât mine, însă asta nu mă pune în gardă, dimpotrivă. Ne-am întâlnit să ne împărțim morțile nemurite, cea mai mare intimitate de care pot fi în stare doi oameni. Mi se pare aiurea să-l întreb de cicatricile de pe față, de parcă ar conta de unde le are. La fel cum nici el nu m-a întrebat de tăietura mea de pe gât. Am mai trăncănit despre lucruri lipsite de importanță, ne-am hăhăit, însă tăcerea era miezul conversație, miezul întâlnirii noastre.
Avem sentimentul că e ajunul Anului Nou. Fie ca-n noaptea asta să ne ocolească nebunia care trece anul. Fie ca cei nefericiți să aibă curajul să plângă și să-și regăsească onoarea, iar cei bucuroși să fie conștienți de darurile vieții. Fie ca noaptea asta cu luceferi pentru unii și cu orori pentru alții să fie ocolită de morțile care nu ațipesc vreodată, să ne trezim mâine din nesomn mai tineri și mai frumoși. Fie să treacă bine această noapte care nu există, care ne va petrece într-o lume pe care credem, din nou, că o cunoaștem.
Companionul meu a adormit în fotoliu, ca un motan. Stătea chircit, ca într-o colivie. Sforăia ușor, gingaș. Modul în care sforăi denotă materialul din care ți-e plăsmuit spiritul. La fel și modul în care strănuți. Ori moale, plăcut, discret, ori zgomotos, rudimentar. O dâră subțire de salivă i se prelingea pe bărbie. Am dat să-l descalț, m-am împiedicat de două ori și am renunțat. Rămân și eu viu în moartea asta frumoasă, până dimineață. Nu pot să dorm, nu încă, dar știu că voi apune în pat după vărsarea zorilor. E ora 5.30, luceafărul e orbitor. Din copilărie nu l-am mai văzut aşa de mare, cărnos de-a dreptul, şi foarte aproape, parcă vrea să intre-n cameră. A fost încă o insomnie mănoasă. Când ascult noaptea tăcerea prunilor care vor înnebuni la toamnă, mă doare inima lumii. De dor şi de un bine chinuitor, aşa, pur şi simplu, din agregat. Zmeii nopţii se sting, mor împăcaţi, ca un sfârşit al vremurilor. Insomnia ne ia minţile într-un final, ca pe ceva al ei şi apoi pleacă şi ea în negura dimineţii, pe nişte cărări care dispar odată cu mintea. E aproape de 6.00. Ne deconectăm de la mumă şi ne conectăm la haos. La trafic, la birou, la oameni şi neoameni, la tot ceea ce nu contează în viaţa asta. După ce noaptea ne-a furat minţile frumos, ziua ne va lua și sufletul. Dinspre periferii, câinii trezesc cartierele. Latră şi latră în pusta asta din marmură verde, iar eu văd doar savana şi aud doar antilope, zebre şi hiene, marea migraţie a cirezilor peste râuri, toate într-un vagon a tramvaiului 2, care întârzie de o viaţă. Bună dimineaţa, sau, pentru unii – noapte bună. În curând se va crăpa de ziuă și din nou vom începe să murim la nesfârșit.
Când m-am trezit, Ilie nu mai era. Ce a vrut, de ce a venit, unde a dispărut – nu voi afla poate niciodată. Și nici nu contează. Dumunica zace paralizată în fotoliul tăcerii ei ca un veteran de război. Aseară ne-am băut din inimi viețile netrăite la timp, ca din halbe. Asta am băut, nu alcool. Și visele spumante cu care nu mai aveam ce face. Parcă ne-am născut din nou din tot ce am murit pe parcurs.
M-am reapucat de ale mele, ca după un vis puternic. Am scos din congelator trei pungi de ardei copți și două pungi de vinete, să pun de o zacuscă. Se apropie postul Paștelui și o să-mi ceară prietenii. Alexa și Vasile mă ajută să despielițez ardeii. Alexa către Vasile:
— Bă, măgarule, nu așa, cu lăbile alea tale nu știi nimic să faci, tot a-m-pulea dai pe lângă.
— De ce-s măgar? Auzi, dom` Borco, au întrebat ăștia pentru profesorii ăia să ia concursu pentru la bacaloriat, să răspundă, ce-i măgaru. Păi, ce-i măgaru?
Alexa face cu capu spre Vasile: un animal nesimițit.
— V-ați gândit, zic eu, poate că măgarului i se spune nesimțit pentru că are anduranță la durere, la frig, la poveri, că nu simte așa de tare toată nenorocirea…
Vasile, cu șapca întoarsă invers pe cap, scapă un ardei pe un plug vechi de tractor , dezafectat:
— Da, săracu, așa e, cât cară el, și pentru ciobani, și desagi, și lemne, și stă-n ploaie, ‘n plmea, de aia i se zice măgar… Auzi, nea Borco, tu ești băiat de comitet, n-ai un gât de ceva? Că fac igrasie…
Alexa trage prelung din Marble, miroase a filtru ars, îl ustură ochii de fum:
— Și calu, calu nu cară, mă, pulălăule?
Vasile ridică ardeiul de pe plug și-l mai scapă o dată:
— Calu, da, calu, și ăla-i nebun, cară ca măgaru, dă-l drecu de bou…
După ce-am făcut zacusca, m-am apucat să lucrez ceva pentru site-ul muzeului, să pregătesc ceva texte și fotografii. Fac cunoștință cu administratorul domeniului, care a reținut că mă cheamă Doru Barko. Deci ce are Borco Ilin cu Doru Barko. Întotdeauna mă prezint clar și răspicat, și-mi spun numele de două ori, că știu că nu-i ușor de reținut. Așadar, în loc de Borco sunt Borgoș, Murco, Porco, Barko, Marco, Morco. În loc de Ilin sunt Lilin, Borca, Alin, Dilan, Adelin, Ilie.
În urmă cu vreo cinci ani, la Vama Veche, la standul cu bijuterii din alamă gravată am avut niște clienți din țară, care au zis că revin mai târziu. Le-am spus de două ori numele meu. Au revenit, însă fix atunci când eu, Ilin Borco, nu mai eram acolo. Ulterior am aflat că au întrebat de Ilie Morcov.
„E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare. E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism. E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe. E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru. E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează. O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte. Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile. Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută. Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit. Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.“ — ADRIANA BABEȚI
