Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
©

Karen Nölle: Petrecerea lui Olli, O poveste cu animale (fragment)

Karen Nölle coordonează de zece ani, împreună cu Silke Weniger și Kirsten Gleinig, programul editorial edition fünf. Formarea ei profesională de bază este aceea de traducătoare de literatură și redactor. A tradus printre altele Annie Dillard, Janet Frame, Ursula K. Le Guin, Doris Lessing, Alice Munro și Eudora Welty. A scris până acum cărți de călătorie și teorie literară precum și numeroase prefeé și postfețe. Petrecerea lui Olli (Ollis Fest) este prima ei carte de beletristică.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

În curând

 

Olli stă întinsă într-o râpă și doarme. În jurul ei freamătă vântul, șuieră printre trandafirii  îcrețiți, culcă iarba lungă în valuri. Numai în locșorul ei e liniște. Olli inspiră, expiră calm, inspiră și expiră, pufăie încet. Și uneori, când găsește în vis vreo buruiană nemaipomenit de zemoasă, clefăie firav în somn. Pentru că Olli este o oaie, nu o mielușea, aproape o oaie în toată regula. De Paște a făcut jumătate de an.

Nu e singură în noaptea întunecoasă. Chiar lângă ea dorm Elvira și Gabi. Tolănite fiecare în nisip se iau la întrecere cu sforcăiala. Mai încolo sunt și celelalte din turma lor. Peste tot printre dune, pe unde nu ajunge vântul, se odihnesc oi. Dar acolo unde sunt ele, cele trei prietene Olli, Gabi și Elvira, e deosebit de frumos, așa li se pare. Văgăuna lor e cea mai confortabilă. Dorm în ea adânc și mulțumite.

E încă dimineață foarte devreme, când o idee de gri se amestecă în negru pe cer și somnul lui Olli devine neliniștit. Întâi îi tresare urechea stângă, apoi cea dreaptă. Nasul i se boțește, picioarele ei vor să se întindă. Deschide ochii, oftează și îi închide înapoi.

Încă e tot noapte. Ce păăă-cat!

E cum nu se poate mai trează, s-a trezit din cap până-n picioare. De-ar fi deja dimineață!

Hans vine întotdeauna abia când apare soarele. Mai durează ceva. Drept pentru care se răsucește la loc, închide ochii și încearcă să respire profund, până adânc în stomac. Inspiră. Expiră. Inspiră – nu, nu merge, nu-și mai găsește somnul. Vrea să treacă odată timpul!

Pentru că dacă se face ziuă, o să se întâmple ceva, ce așteaptă de o grămadă de vreme cu mare bucurie. Hans le-a povestit multe despre asta și Olli abia că mai are răbdare. Astăzi nu vor rămâne ca de obicei de dimineață până seara printre dune. Deși nu-i rău să ieși la păscut în partea asta.  Aici se poate îndepărta ușor de celelalte împreună cu cele mai bune, două prietene ale ei, ca să fie un pic doar ele trei. Fără restul turmei.

Ce enervante sunt celelalte cu îmbrâncelile și behăitul lor, se gândește Olli. Și asta doar pentru că fiecărei oi îi este frică de celelalte, nu care cumva să-i ciordească bucata cea mai savuroasă. Sunt neîndemânatice, gălăgioase și n-au pic de eleganță. Ea preferă să se plimbe lejer cu Gabi și Elvira pe lângă tufele de trandafiri. Acolo își întind gâtlejurile și înfulecă doar vârfuri de frunze fragede și petale parfumate. De aceea ele miros mult mai bine decât restul. Cele trei grații, așa le spune Hans. Cu siguranță pentru că sunt cele mai frumoase.

Dar astăzi o să se întâmple ceva cu totul deosebit, de aceea e așa emoționată. Astăzi oile celebrează Sărbătoarea ierbii. Pe câmpul din sat. Mai încolo, când vine Hans, toate oile vor avea voie să o ia cu el înspre stradă. Acolo așteaptă camionul cu platforma de încărcare uriașă. Merg cu el până în locul unde stau oamenii, pe muntele unde e biserica cu turn ascuțit și o giruetă sub formă de cocoș, înțepenită în vârf. Uneori se rotește, zice Hans.

Olli nu l-a văzut niciodată. Ea n-a mai fost decât o singură dată la Grünfest. Doar e o oiță tânără și în sat nu se merge decât o zi pe an. În rest trebuie să rămână acasă, printre dune, acolo unde le e locul.

Locul lui Hans e tot printre dune. El e de-al lor, sau cel puțin așa, cât de cât. Dacă n-ar fi om, ci oaie, ar fi în totalitate de-al lor. Dar pentru că este om, merge des în sat. Are treabă pe acolo, așa zice. În ultima vreme se întâmplă destul de des. De cele mai multe ori seara. Și le povestește multe de prin sat. Dar în rest cutreieră tot timpul dunele cu ele.

Hans e păstorul nostru, se gândește Olli. Un păstor este un îngrijitor. Dar Hans nu pare să fie așa. N-avem nevoie de niciun îngrijitor, ne descurcăm singure. Mâncarea, culcușurile, dealul înalt cu iarbă deasă dintre dune și trandafirii încrețiți le găsim singure. E frumos totuși că e cu noi Hans. Îmi place mult de el.

Timpul trece odată cu gândurile și visele ei. Cânde deschide ochii de data aceasta, cerul e colorat pe marginea de jos într-un roșu, de parcă undeva în depărtare ar fi un foc care mocnește. Roșul dispare în zare. Nicăieri nu mai e întunecat de-a binelea, în jurul ei peisajul începe să se dezmeticească. Marginile dunelor se văd clar. Olli își întinde labele. În sfârșit! Le înghiontește pe Elvira și pe Gabi cu botul.

– Trezirea! Rapid, haideți sus, curând răsare soarele!

Elvira pufăie și întoarce capul pe partea cealaltă. Nu se lasă deranjată așa de ușor. Dar Gabi se ridică dintr-o mișcare, se scutură din toate încheieturile și o ia la drum cu piciorușele ei slăbuțe.

– Las-o, îi spune lui Olli. Să vezi cum vine după noi, când vede că am plecat.

Așa că Olli o lasă pe Elvira în pace și o ia cu Gabi la deal. Vrea cu orice preț să ajungă la timp. Ajunse sus, pe creasta dunei, se întorc spre est, către partea cea mai luminoasă. Au privirea ațintită în zare. Spre orizont, spre marginea lumii. Și cerul e senin deasupra lor, de un gri matinal atât de transparent, încât parcă ar fi dispărut. Câteva dintre ultimele stele sclipesc agățate în neant.

În vale însă abia acum pornește totul. Apar câțiva norișori subțiri, filigrani, în culoarea preferată a lui Olli și Gabi. Un roz delicat, cu prfum intens. Lui Olli i-ar plăcea să poarte pe frunte între cârlionți o coroniță dintr-un asemenea nor. S-ar asorta cu ochii mei, se gândește, și cu blănița.

Lumina răzbate în jurul norilor, iar jos, pe linia lungă dintre cer și pământ se conturează o porțiune tot mai strălucitoare. Țâșnesc raze. Dintr-odată a venit timpul. Soarele răsare! Întâi apare un punct ca de foc. Devine foarte repede tot mai lat și mai mare, apoi tot mai rotund, după care cele două oi nici nu se mai pot uita pentru că uriașa bilă aurie le orbește. Lumea se limpezește brusc. Prima rază de soare le ajunge pe Gabi și pe Olli, iar deasupra lor totul se colorează în albastru.

Ele sunt primele, în timp ce mai jos, în vale, totul este încă cufundat în umbră. De aceea au urcat pe cea mai înaltă culme. Sunt singurele din lume peste care luminează soarele. S-au uitat prea mult la el și acum le dansează puncte în fața ochilor.

Nisipul alunecă pe sub ele. Aud pufăieli. Cu capul alungit mult înainte, Elvira se cațără pe coasta dunei.

– Deeee ce nu m-ați trezit, se plânge ea. Deeee ce nu m-ați aaaaa-ș-teee-ptat? Sunteți rele.

Cele două nu-i răspund. Se întorc pe o parte și savurează căldura în timp ce se privesc tăcute. Gabi își dă ochii peste cap. Asta știe oricine, că soarele nu stă după adormiți. Noi am fost de dimineață aici, ne-am săturat de privit.

Când ajunge sus, Elvira mornăie dezamăgită:

– Oh, e atât de sus deja.

După care se întoarce cu corpul spre soare, ca să-i încălzească blana. Și lumina pleacă mai departe, printre văile dunelor. S-a făcut ziuă. În sfârșit.

 

© 2019 edition fünf

Cartea poate fi comandată aici.

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.