Pseudonim: L. Diamandi
Data nașterii: 10 ianuarie 1983
Locul nașterii: Craiova
Domiciliu actual: Edmonton, Canada
LA APROAPE 50 DE ANI
Pe drum spre Hunedoara, cu Dănuț. Suntem cu mașina mea, un Seat Leon, fiindcă Dănuț conduce o Honda HRV de acum o mie de ani, cu suspensiile distruse, la care nu vrea să renunțe pe motiv că a fost prima lui mașină și nu l-a trădat niciodată. Îi povestesc despre țiganul stilat, cu Lexus-ul ultimul tip.
– Bravo lui! zice Dănuț.
– Așa am zis și eu.
Nu trece mult și ne trezim vorbind despre Pitești. Toți supraviețuitorii susțin că nimeni nu are dreptul să vorbească despre ce s-a întâmplat acolo, cu excepția celor trecuți prin reeducare. Pentru că, zic ei, altcineva nu poate înțelege. Pe de altă parte, supraviețuitorii au scris cărți, n-au vorbit doar între ei despre ce s-a întâmplat, au vorbit în public. Când vorbești în public, mai ales despre un subiect de genul reeducării, e imposibil să nu stârnești reacții, discuții publice. Dar ei spun că orice conversație publică pe marginea subiectului este imposibilă și cumva imorală, fiindcă e purtată de terți. Tot ei spun că nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat la Pitești.
– Și atunci ce să ne amintim? zice Dănuț, ușor ambalat. Păi n-avem voie să ne amintim decât versiunea lor. Și e obligatoriu să ne-o amintim așa cum zic ei. Ierunca deschide și închide Fenomenul Pitești cu citate din Nadejda Mandelstam, despre pericolul amneziei, cum pierderea memoriei echivalează cu pierderea simțului realității. Dar ce să-mi amintesc eu, ca istoric care trăiesc în anii două mii, despre un eveniment de acum șaptezeci de ani? Să-mi amintesc ce citesc în amintirile supraviețuitorilor de atunci? N-am cum să fac istorie doar pe baza mărturiilor lor!
– Dar și tu vorbești despre pericolul amneziei, în cartea despre țigani, nu? Dacă uităm că suntem bolnavi, nu ne mai vindecăm niciodată, și așa mai departe. Nu-i aceeași situație?
– Nu-i deloc aceeași situație! Problema cu Pitești-ul e pretenția lor de a asculta o singură voce, vocea lor, a supraviețuitorilor. La țigani e tocmai invers, ei nu au voce. Toate mărturiile despre atrocitățile din timpul robiei vin de la terți, intelectuali români, călători străini, oameni politici, inclusiv Regina Maria. De fapt, chiar e un caz interesant. S-a vorbit de minorități ca victime fără voce în contextul evreilor la holocaust și al negrilor din America, în timpul sclaviei. Dar evreii n-au fost niciodată lipsiți de voce, mărturiile supraviețuitorilor au avut un rol decisiv în istoriografia holocaustului, iar negrii americani s-au emancipat și ei treptat și au venit cu propria versiune critică a istoriei rasismului. Țiganii noștri sunt un caz rar de victimă colectivă fără o voce proprie în istorie. Alt caz ar mai fi indienii din America. Spre deosebire de ei, legionarii închiși la Pitești și-au scris propria istorie și au pretenția să fie singura acceptată.
– Și de ce nu, până la urmă? În afară de chestia aia cu ochiul care nu se poate privi în ochi, există și alt motiv? Am terminat și eu de citit cartea lui Ierunca și mi se pare de bun simț să te bazezi pe mărturiile celor care au trăit momentul. Altă sursă nici nu prea ai, nu?
– N-am zis că ochiul nu se poate privi în ochi, am zis că ochiul nu se poate vedea pe sine, adică inclusiv capul, ansamblul din care face parte. Dar uite două motive foarte concrete. Întâi de toate, există cel puțin încă o parte implicată în poveste. În cazul Piteștiului există încă două părți. Sunt primii care s-au declarat reeducați și care s-au transformat rapid în bătăuși, au bătut și au torturat alături de Țurcanu până la sfârșit, la care s-ar mai putea asimila și toți care mai mult au bătut decât au luat bătaie. Dintre ăștia, unii au fost executați în urma proceselor din ’54 și ’57, restul n-au spus nimănui povestea lor. Și mai e personajul colectiv Securitatea. Aici e mai complicat, fiindcă există destule documente emanate de la Securitate, dar nu știm care cum, ce grad de credibilitate au. Și al doilea motiv, din punctul meu de vedere cel mai important, e că orice eveniment se produce într-un anumit context istoric. Ce șanse ai să înțelegi un eveniment, dacă nu cunoști și nu înțelegi contextul în care a apărut? Asta pentru că toată lumea pretinde că trebuie să înțelegm ceva din trecut, trebuie să tragem concluzii. Ce să înțelegi despre fenomenul Pitești, în lipsa contextului? Poți să-l asimilezi la modul mecanic, dar nu înțelegi nimic despre el. Fără imaginea de ansamblu, nu rămâi decât cu un incident izolat. Un mic accident istoric, o întâmplare irelevantă. Și ei își dau seama de problema asta, toată literatura memorialistică încearcă să plaseze Pitești-ul într-un anumit context și să-i dea un anumit sens, contextul redat de ei și sensul dorit de ei.
– Și ce, voi ați descoperit alt context și alt sens?
– Alt sens, nu știu. Alt context, sigur. Pentru ei, istoria începe brusc: Partidul Comunist preia puterea și imediat pune în aplicare planul diabolic de distrugere a elitelor poporului românesc, reprezentate în cea mai mare parte de tineretul legionar. Contextul real e unul mult mai larg, care începe cu extinderea mișcării legionare, transformarea unei ideologii într-o practică, un mod de manifestare în viața publică. Un mod de manifestare care a integrat violența ca instrument perfect acceptabil al luptei pentru o societate mai sănătoasă. Amestecul religiei cu politica naționalistă și cu mitologia, confecționarea unei religii politice. Cultivarea unui tip de eroism atipic pentru poporul ăsta, pentru români. La fel și spiritul revoluționar, toată pretenția lor de revoluționare morală a politicii românești, astea se bat cap în cap cu pretenția de încarnare a spiritului românesc autentic. Românii n-au avut niciodată printre trăsăturile lor distinctive eroismul militant, sau militantismul eroic, cum vrei să-i zici, și nici spiritul revoluționar. Asta n-o spun ca pe un reproș, e pur și simplu evident când te uiți în trecutul nostru că avem alte calități și defecte caracteristice, la nivel de popor. Legionarii au fost prima mișcare românească anti-sistem, o elită care și-a asumat misiunea de a trezi poporul care se mișcă greu, care trebuie trezit, eventual și-n pumni. Pe urmă au apărut disensiunile din interiorul mișcării, care au dus la formarea mai multor facțiuni rivale. Mai departe, experiența închisorilor carliste, când au fost scoși în ilegalitate. Conflictele dintre grupările legionare rivale. Reacția la actul din 23 august, pe urmă acordul dintre comuniști și legionarii conduși de Petrașcu, din decembrie 1945. Și eșecul acordului, pe fondul unei confuzii totale, cu legionari trecuți la comuniști pe bune, alții infiltrați în partid ca să-l submineze, legionari fugiți din țară și parașutați acum prin munți, depozite de armament, încercări de reorganizare și de rezistență, care au dus în final la valul de arestări din mai 1948. Plus angajamentele externe ale statului român, condus acum de comuniști, de a eradica orice rămășiță a organizațiilor de tip fascist. Ǎsta e contextul istoric real.
– Bun, si cum faci legătura între contextul ăsta larg și ororile concrete pe care le-au trăit ăia la Pitești?
– Pe mine mă-ntrebi?
– Nu, pe mamaia.
– Adică vrei să știi părerea mea personală, sau cum se face legătura în general, cum procedează istoricii, ce metode există?
– Dar câte metode există? Zi-mi cum faceți voi, care lucrați la proiectul ăsta, că despre asta vorbim, nu?
– Ce-am făcut noi deocamdată a fost să parcurgem toate sursele istorice disponibile și să le triem. Habar n-am cum o să vrea Mogoș să structureze studiul. În mod normal, contextul istoric al unui eveniment apare expus la-nceput, într-o introducere. Cu legătura dintre context și eveniment depinde ce vrei să faci. Poți să arăți pur și simplu, în trecere, că evenimentul s-a produs pe cutare fundal istoric, sau poți să explici mai pe larg de ce Z decurge din X. Asta ar fi mai degrabă o concluzie. Concluziile or să le tragă la final Mogoș și Tomescu, inițiatorii proiectului. Sau Mogoș singur, că el e figura mai cunoscută, are cărți publicate, mă rog. Eu sunt la munca de jos, documentare și evaluarea surselor. Nu cred să mă-ntrebe Mogoș care-i viziunea mea asupra Pitești-ului, sau ce părere am despre viziunea lui.
– Ei, lasă, nu mai fii așa modest. Cine-a apărut la Antena 3, tu sau Mogoș? Și viziunea lui care e?
– Habar n-am! M-ai mai întrebat o dată și ți-am zis că nu știu, n-am discutat cu el despre asta.
– Și viziunea ta?
– Viziunea mea e agnostică. Știu doar ce zic unii și ce zic alții. O parte dintre foștii deținuți de la Pitești spun niște chestii, există o poveste comună și unele contradicții, există o listă de mărturii. Documentele emanate de la instituțiile statului de atunci spun ce spun, există și acolo un fir comun și unele contradicții. Și asta-i tot.
– Adică mai nimic.
– Depinde ce așteptări ai. Dacă te-ai obișnuit cu istoriografia clasică, mari narațiuni ordonate cronologic, în care faptele par să decurgă unele din altele, cauze, efecte și concluzii clare, livrate toate la pachet, atunci da, e frustrant să ți se spună că nu există decât puncte de vedere asupra unor evenimente care s-au întâmplat cândva.
– Și ideea ta revoluționară care e? O listă de fapte extrase din diverse documente, fără cauze, fără efecte, fără concluzii?
– Nu-i deloc revoluționară ideea. Nu mai e nici foarte nouă. E o variantă de poststructuralism radical, în care narațiunea istorică obișnuită e privită ca o injectare artificială a unui mecanism determinist, de generare a explicațiilor și a sensurilor, într-o realitate lipsită de sens. Mecanismul narațiunii istorice e impropriu realității acestei lumi, dar e specific încercărilor de reprezentare a realității prin intermediul limbajului, e mecanismul specific poveștilor.
– Îți dai seama că asta e ca o glumă pe care n-o înțelegeți decât voi, în lumea academică. Dacă scrii istorie, n-o scrii pentru tine și colegii tăi profesori.
– Ai să fii uimit cât de postmodernistă e și istoria scrisă de moșuleții noștri de la Pitești. Istoria care umple goluri și dă voce unor identități marginalizate. Reconstruirea unui eveniment marginal, nereflectat în istoria oficială. Astea sunt practici pur postmoderniste. Asta am făcut și eu cu istoria țiganilor, doar că m-am folosit de mărturiile terților, pentru credibilitate fără fisură. În plus, problema țiganilor încă produce consecințe vizibile, are relevanță pentru prezent și pentru viitor. Pitești-ul e un incident consumat, filă de istorie. Mărturiile supraviețuitorilor, în stil postmodernist, vor să-i dea o anumită explicație, trecutul văzut prin lentila prezentului, după experiența neplăcută a anilor de comunism. Și prin explicația lor, că a fost acțiune concertată de distrugere a elitelor și a valorilor românești, vor să propună și o relevanță pentru prezent, întoarcerea la anumite valori și așa mai departe. Aici lucrurile devin dubioase.
– Asta zici tu, marele specialist postmodernist. Moșuleții, săracii, n-au încercat decât să lase o mărturie despre ce-au trăit.
– Tu de unde știi, ai citit ce-au scris ei? Habar n-ai! Ai citit colajul ansamblat de Ierunca, în Fenomenul Pitești. Ia să-i vezi cum între două mărturisiri încep să-ți facă apologia naționalismului legionar, sanctificarea Căpitanului și identificarea legionarismului cu tot ce e bun și frumos pe lumea asta.
– O fi și ce spui tu. Dar când vezi prin ce-au trecut, tot ți se face milă de ei, nu?
– Ți se face milă și nimeni nu merită să treacă prin ce-au trecut ei, dar asta e altă discuție. Sunt și câte unii nesuferiți, care iau din start un ton de mari martiri ai neamului, dar cei mai mulți chiar te înduioșează, reușesc să redea starea aia de puișori speriați, care nu înțeleg ce li se întâmplă, până când încep să înțeleagă și atunci nu le vine să creadă. Și când încep să creadă, e clar că nimic nu-i poate scăpa și atunci îi cuprinde disperarea, pentru că nu mai văd nici o ieșire din situația lor disperată…
– Tu te-ai gândit ce-ai fi făcut, cum ai fi reacționat într-o situație de genul ăla?
– Nu. De ce m-aș gândi? Tu te-ai gândit?
– Da.
– Și?
– Nu știu.
– Păi, vezi! Normal că nu știi, fiindcă n-ai cum să știi. În sensul ăsta au dreptate moșuleții, că nimeni nu poate să vorbească, dacă n-a trăit pe pielea lui. Pe de altă parte, exercițiul e inutil, e un capitol închis, n-o să fii niciodată în situația lor.
– Bine, m-ai liniștit.
– Dar dacă vrei neapărat, putem să facem o reconstituire! râde Dănuț. La americani se practică pe scară largă, în scopuri didactice.
– Adică?
– N-ai văzut niciodată, pe History, pe Discovery? Nu documentare, live reenactment. Reconstituiri de momente istorice, bătălii, cum era viața într-o anumită perioadă.
– Cred c-am văzut cu bătălii.
– Da, în general refac momente celebre. Dar noi putem să reconstituim o săptămână la Pitești, în Camera 4 Spital. Ca să vezi tu cum ai reacționa.
Orașul Hunedoara arată destul de jalnic, din câte apuc să văd din mașină, urmând instrucțiunile GPS-ului până la adresa omului nostru. Lucian Doboș are 58 de ani, e tehnician dentar și locuiește cu soția lui, Veronica, într-un apartament de trei camere, la etajul unu al unei case tip vilă din zona numită Chizid. Apartamentul e curățel și civilizat, tipic middle class de provincie. Ne povestește la o cafea despre tatăl lui. Matei Doboș s-a născut în 1923 și a murit în 2001. În adolescență a fost membru al tineretului liberal. A intrat la Facultatea de Filosofie şi Litere din București, dar în primul an de studii s-a înrolat ca voluntar și a plecat pe front. A luptat la Stalingrad, sub conducerea generalului Lascăr și a fost luat prizonier de ruși. S-a întors în țară cu divizia Tudor Vladimirescu, supranumită divizia trădătorilor, și s-a reînscris la facultate. În 1946 a fost arestat, în urma unui denunț mincinos al unui fost coleg. A făcut închisoare la Pitești și la Canal. După eliberare a lucrat ca muncitor în construcții și mai târziu ca bibliotecar la o școală de țară.
Tatăl lui n-a vobit cu el despre detenția de la Pitești decât o singură dată, după filmarea pentru Memorialul Durerii. Fragmentul cu Matei Doboș a picat la montaj nu atât din cauza citatului din jurnalul Monicăi Lovinescu, cu ea și Ierunca mâncând stridii din onorariul pentru publicarea Fenomenului Pitești, cât din cauza modului în care bătrânul povestea cum îi bătea pe alți deținuți. Femeia care îi lua interviul tot insista să spună cât de mult regretă faptul că devenise bătăuș, dar el voia să explice exact cum îi bătea, de ce îi bătea și cum îi învăța și pe alții să se bată între ei. În cele din urmă, opriseră filmarea. După plecarea echipei de filmare, avusese loc discuția între tată și fiu, pe care fiul o înregistrase la casetofon.
– Putem s-o ascultăm? întreabă Dănuț.
– Sigur că da. Pentru asta ați bătut drumul până aici, nu?
Înregistarea este de o calitate acceptabilă, cele două voci se aud foarte clar.
Fiul: Gata. Acum mai spune o dată de ce nu-i suportai.
Tatăl: Pe legionari nu-i suportam.
Fiul: Da, de ce nu-i suportai pe legionari?
Tatăl: Nu i-am suportat niciodată. Erau ridicoli. Cultul Căpitanului, cultul lui Moța și Marin… Și micii guru, șefi de cuiburi, frății de cruce. Au fost și oameni deștepți care-au aderat la mișcare, intelectuali, dar lipsiți de simțul ridicolului.
Fiul: Și cei închiși la Pitești, cum erau?
Tatăl: O amestecătură. Unii erau naivi, alții fanatici, unii speriați, alții jigodii. Unii au înțeles că partida era deja pierdută. Momentul rezistenței trecuse. Dacă voiau să lupte cu comuniștii, trebuiau s-o facă la alegerile din ’46, să se alieze cu partidele istorice. Dar ei erau prea ocupați atunci să se trădeze unii pe alții și să facă pacturi secrete cu comuniștii. A scris Păstorel Teodoreanu o epigramă superbă: „Căpitane, nu fii trist! Garda merge înainte, prin partidul comunist!”. În ’49, deja comuniștii erau la putere, final de partidă. Asta era cel mai important atunci, să-nțelegi că partida era pierdută, exact cum se străduiau să ne convingă comuniștii, și pe bună dreptate. Și ei nu voiau să-nțeleagă, mare parte dintre ei.
Fiul: Și de-asta-i băteai?
Tatăl: Ca să trecem mai departe. Să depășească mai ușor momentul. Nu există câștig în rezistență, în contextul în care eram noi acolo. Când jocul e deja terminat și e clar cine-a câștigat și cine-a pierdut. Asta ni s-a spus încă de la arestare. Evidența era de partea lor, a comuniștilor, dar ai câteodată o inerție în acceptarea evidenței. La legionari, la mulți dintre ei, inerția asta era uriașă. Era nevoie de șocuri repetate, o serie de șocuri, ca să-i trezești la realitate. Deci îi băteam spre binele lor, ca să nu se distrugă aiurea. Așa am gândit atunci, așa gândesc și acum. N-am cum să gândesc altfel, îmi pare rău, logica nu-mi permite. Unii dintre ei vorbesc despre ce era bine și corect sub specie aeternitas! Ce înseamnă asta? Vax!
Fiul: Adică?
Tatăl: Adică lupta dintre bine și rău. Ei reprezentau binele, comuniștii reprezentau răul. O prostie. Ce bine reprezinți tu, când martirii tăi sunt niște criminali: Codreanu, Moța și Marin?
Fiul: Pe tine te-au bătut la-nceput?
Tatăl: Toți am luat bătaie. Am luat și eu, la-nceput. Pe urmă am început să bat mai mult, am făcut o echipă de bătăuși.
Fiul: Și i-a ajutat la ceva că-i băteai?
Tatăl: Pe mine m-a învățat cum să bat unul de-al lor, un legionar, unul Juberian. Puteai să înveți cum să bați fără să omori și, pe cât posibil, fără să provoci daune mari. Așa am învățat și așa i-am învățat și eu pe alții. Și le spuneam „Nu gândi! Nu te mai gândi, că ce va fi, că o să dureze la nesfârșit, că de ce se-ntâmplă asta, că e prietenul meu și mă bate, înseamnă că nu mă mai pot încrede în nimeni și în nimic… Nu te mai gândi și depășește momentul, că toate astea sunt gânduri, nu te mai gândi! E doar o bătaie și apoi încă o bătaie și încă una. Fii reeducat, spune ce vor ei și gata. Nu mai ai ce să aperi, partida e pierdută, jocul s-a terminat!”
Fiul: Și ei ce ziceau? Acceptau ce le spuneai tu?
Tatăl: Unii înțelegeau, alții nu. Au fost câțiva prea buni la suflet ca să se facă bătăuși. Au suferit în tăcere, cât au putut. Dar erau și cazuri absurde. Oricum, nu știu ce s-a ales de toți, că n-am stat decât paișpe luni la Pitești, pe urmă m-au transferat la Canal. Știu un caz absurd povestit de un amic, ne-am cunoscut la Canal, pe urmă el a fost și la Aiud. Cazul poetului Ștefan Vlădoianu, închis, a refuzat asistența medicală, l-au adus cu el în celulă pe alt deținut, cunoscut de-al lui, ca să-l convingă să se dea pe brazdă, ca să beneficieze de un tratament care să-i salveze vederea. Să-l convingă cu vorba, nu cu bătaia, că la Aiud nu se băteau. Dar Vlădoianu a refuzat și a orbit. În ’64 s-a liberat și la puțin timp a murit călcat de o mașină. Pentru că n-a văzut-o când traversa. Cam asta e. Poți să-nchizi ăsta, că mă duc să mănânc ceva. Ție nu ți-e foame?
Matei Doboș a ținut un jurnal, rămas acum în păstrarea fiului. Dănuț spune că i-ar fi de mare folos în munca lui de documentare. Fiul zice că jurnalul nu conține nici măcar o mențiune despre Pitești. E început în timpul războiului, pe front, și reluat după eliberarea de la Canal. Sunt câteva fragmente despre detenția de la Canal, dar în rest numai însemnări disparate. Dănuț insistă că orice jurnal de felul ăsta, aparținând unui om care a trecut prin ce-a trecut Matei Doboș, e o sursă istorică neprețuită. Omul acceptă să ne dea o copie, cu condiția să îi cerem acceptul pentru eventuala publicare sub orice formă a vreunui fragment de text.
Sunt două carnete legate într-o copertă de piele. Mergem împreună la un xerox. Fata de la xerox manevrează cu maximă precauție paginile îngălbenite, lipicioase la colțuri. Ne spune că n-are cum să iasă perfect și că o să dureze cel puțin o jumătate de oră. Așteptăm la o terasă din apropiere, bem o bere. Ne dăm seama că nu are rost să rămânem peste noapte în Hunedoara.
