Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Florin Chirculescu | © Cătălin Olteanu

„La sindicalism am ajuns din pricina furiei” – Florin Chirculescu în dialog cu 10 tineri scriitori români

"Nu sunt un scriitor tânăr! Sunt, mai degrabă, un adult cam fanat, care a început să aibă dureri de spate, să obosească mai repede decât ar dori și să se enerveze, evident, mai ușor decât în tinerețe." (Florin Chirculescu)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Mihai Iovănel, Lavinia Braniște, Matei Martin, Cătălin Badea-Gheracostea, Andreea Drăghici, Florin Dumitrescu, Georgiana Bozîntan, Mircea Pricăjan, Andra Matzal și Bogdan Coșa.

  1. Mi-a spus la un moment dat o scriitoare că exemplarele de autor pe care le primim de la editură nu trebuie risipite, ci păstrate ca să le dăm la doctor. N-am ajuns deocamdată, din fericire, să-i pun în aplicare sfatul (e o diferență de vârstă de vreo douăzeci de ani între noi, deci probabil că urmează), dar mă întreb: dumneavoastră cui oferiți exemplarele din cărțile dumneavoastră? Ce s-ar întâmpla cu o carte pe care ați primi-o cadou de la un pacient (scrisă de acesta)?

Florin Chirculescu:  Ce să se întâmple? M-aș uita pe ea într-o gardă, și, dacă mi-ar plăcea, aș lua-o acasă și aș citi-o cap-coadă. Mi s-a și întâmplat chestia asta de 2 – 3 ori, iar una dintre cărțile cu pricina a fost o lectură foarte mișto. În ce privește cărțile mele, am preferat să le ofer prietenilor, indiferent dacă erau medici sau nu.

  1. Care este povestea pseudonimului dumneavoastră? De ce ați decis să publicați sub numele Sebastian A. Corn și de ce v-ați întors apoi la numele real?

Florin Chirculescu:  Am tot povestit cum a fost cu Sebastian A. Corn și mi-e teamă să nu mă încurc în variante. Vărul meu, care acum e pictor și apare în textele mele (Iovik cel real), mi-a anagramat numele când eram copii. Țin minte că eram la Breaza, într-o livadă de pruni, și el mi-a spus că rezultatul anagramării e F.C. Cornul (sic!). După câțiva ani, am trimis un poem în proză la România Literară. Cred că rușinea, sau na, cine știe ce tâmpenie de adolescent m-a făcut să semnez cu pseudonim. N-o să dezvălui decât parțial respectivul pseudonim, ca să nu fiu ridicol – ideea e că parte din el era Sebastian. După alți ani, când am început să trimit texte la concursurile SF, mi-a venit la un moment dat ideea să trimit opt proze scurte, semnate diferit, la același concurs. Cu acea ocazie, am luat un premiu și șase mențiuni – ei, bine, premiul l-a luat textul semnat Sebastian A. Corn. Așa am ajuns să-mi spun: bun, ăsta e mon nom de plume.

De ce m-am întors la numele meu real? Pentru că-mi trecuse copilăria, cu aroganțele și trufiile ei, pe de-o parte, și pentru că făcusem saltul către un alt gen – cel puțin asta credeam.

  1. Cum ați reușit să țineți în frâu o carte atât de amplă precum „Greva păcătoșilor”? Cum ați lucrat, ce metode ați folosit pentru a nu vă pierde orientarea în text? Am citit într-un alt interviu că ați scris-o în trei ani și jumătate, nu e foarte mult pentru un roman atât de consistent. V-ați impus o disciplină a scrisului, un program?

Florin Chirculescu:  Scrisul impune disciplină și dacă scrii haiku-uri. Când scrii, n-ai de ales decât să respecți o metodă ce trece de la text la text, de la o perioadă la alta etc. Mă rog, așa fac eu, poate că alții n-au nevoie de disciplină și de metodă, poate că alții scriu just like that, snapping their fingers. Revenind la „Greva Păcătoșilor”, n-a fost un text foarte dificil structural, pentru că firul de plot principal se baza pe fapte reale. Ca să nu nu te pierzi în text, însă, și ca să-i atașezi fire de plot paralele, blocurile constituente ale personajelor și așa mai departe, e nevoie, cred , să „controlezi” textul, să-l ții bine minte, ca să-ți dai seama de incoerențe, inconsecvențe, scopul fiind, normal, să le corectezi, astfel încât să scoți un flux de lectură „catifelat”. În fond, un text generează o lume (de fapt, de-aia scriu), iar lumea cu pricina, ca să se țină pe picioarele ei, necesită detalii care să nu se bată cap în cap, ci, din contră, care să-i amplifice credibilitatea.

  1. Cum de reușiți să atingeți excelența în atâtea domenii?

Florin Chirculescu: Nu-mi place cuvântul „excelență” – nu am atins-o.

  1. Aveți vreun proiect eșuat, care, dintr-un motiv sau altul, a rămas nefăcut în sertar, și de care vă pare rău că n-a fost să fie?

Florin Chirculescu: Am și proiecte publicate de care îmi pare rău – pur și simplu nu meritau să vadă tiparul. Cele rămase la sertar, în schimb, sunt o mină din care extrag fire de plot, blocuri ce alcătuiesc personaje, ba chiar și mărunte elemente de atmosferă, de stil etc.

  1. Care este cartea dumneavoastră pentru care ați vrea azi să fi apărut în condiții mai bune?

Florin Chirculescu:  Am două eșecuri majore: „Baabylon” și „Cartea Brundurilor”. Pe prima m-am gândit cândva s-o reiau, pentru că speculația era OK, numai că mă bântuie alte proiecte, așa că nu cred c-am s-o fac. În schimb, „Cartea Brundurilor” a fost refurbișată și a dat „Imperiul Marelui Graal”. Prin urmare, n-aș vorbi de „condiții mai bune”, ci de cărți viitoare la care să lucrez mult mai atent, fără grabă.

  1. Când veți strânge într-un volum textele scurte publicate în anii 90 în Jurnalul SF, Almanah „Anticipația” etc.? Sau mai bine zis: aveți planuri în legătură cu acest subiect?

Florin Chirculescu: Normal că am planuri pe tema asta. Nu mi-am dat, însă, nici un termen, căci mă presează textele încă nescrise.

  1. Recomandați trei cărți mainstream care au fost/sunt importante pentru dvs. 

Florin Chirculescu: 1. „Războiul sfârșitului Lumii”; 2. „Război și pace”; 3. „Secretul pădurii bătrâne”.  Asta acum. În timp au fost nenumărate altele. Uite, adaug „Fiesta”.

  1. Cum credeți că vor arăta cărțile viitorului? Cel de peste vreo 50 de ani, să zicem. Vor fi ele o formă de rezistență și vor rămâne cum le știm de atâția ani sau se vor transforma și-n alt fel de experiențe? 

Florin Chirculescu: Habar n-am să răspund. Pot să spun, însă, că aș prefera să citesc „Juvenal”, de pildă, pe hârtie și nu electronic, după cum fac zilele astea.

  1. Cum ați ajuns de la libertarianism la sindicalism?

Florin Chirculescu:  Libertarianismul are multe forme – de la dreapta la stânga, libertarianismul e o lume politică vastă, oarecum autosuficientă conceptual. Pe de altă parte, e dificil să-ți imaginezi o lume libertariană care să stea pe propriile-i picioare, prea tare am ajunge la homo homini lupus, care, și-așa, fără libertarianism, planează peste viața noastră, în special în ultimul timp. Mă rog, acum, aspectul legat de homo homini lupus doar pare mai pregnant, pentru că societățile caritabile nu funcționează nici în cele mai temerare producții literare, oricât de mult și-ar dori unii să creadă în utopii.

La sindicalism am ajuns din pricina furiei, din dorința de a explica situația infectă a medicinei publice de la noi. Pe de altă parte, mă mânau și dorințe concrete, legate de salarizarea personalului medical, numai că, mi-am dat seama, acestea făceau parte dintr-un complex mult mai amplu (sic!), care privește organizarea sistemului sanitar în general.

Cum-necum, tot am rămas „un fel” de libertarian – unul care dorește, însă, implicarea administrației într-un învățământ realmente serios și într-un sistem sanitar care să ofere cât de mult s-ar putea, pentru că un sistem sanitar care să ofere tot nu există nicăieri, e doar o utopie pe care activiștii o servesc publicului. Când spun că toți ar trebui să beneficieze de sănătate, însă, mă gândesc la toți cei ce-și plătesc asigurările, iar aici mă refer strict la cei ce POT să le plătească, dar nu o fac pentru că nu au chef. Ideea e că nu-i suport pe șmecherii care fraieresc un sistem, care, și-așa, e foarte sărac.

  1. Mulți avem senzația că ne fuge timpul de sub picioare și apucăm să facem prea puține. Chirurgie și literatură, amândouă de cursă lungă, pe metereze, par o imposibilitate. Ce-i faceți timpului, să ajungă? 

Florin Chirculescu: Norocul meu e că am o familie extrem de înțelegătoare. Mă lasă să scriu și să citesc când ajung acasă. În rest, nu-mi place să pierd timpul.

  1. Ca medic, cred că sînteți pus adesea în fața unei realități cu care mai devreme sau mai tîrziu ajungem să ne confruntăm toți – moartea. Aș vrea să știu, așadar, cum vede medicul Florin Chirculescu moartea și cum vede scriitorul Florin Chirculescu moartea?

Florin Chirculescu: Mi-e frică de moarte. Și de a altora, și de a mea, iar de moartea civilizației mi-e cel mai frică. Ca să fiu limpede, însă, nu din cauza asta am ales să devin medic, cu alte cuvinte, n-am senzația că „mă bat cu moartea” la modul metafizic. Vreau să spun că moartea unui pacient îmi generează furie, mai degrabă. Chestia asta se întâmplă cu orice medic serios – cel puțin asta e reacția pe care o văd la colegii în care am încredere. Corolar: cred că nu există nici o senzație de satisfacție mai mare decât atunci când reușești să salvezi un pacient, și nu doar de la moarte – dacă-l ajuți să respire normal sau să scape de dureri, te simți, scuze, într-un mare fel… Păcat că nu ne iese întotdeauna, numai că, să fie clar, medicii nu sunt dumnezei. Punct.

 a. Dacă ați putea avea condițiile îndeplinite pentru o expediție pe Nanga Parbat, cu condiția unei chirurgii temporale care ar elimina una dintre cărțile dumneavoastră, la care dintre acestea ați renunța și de ce:

b. Aquarius;

c. Cel mai înalt turn din Baabylon;

d. Apocrifa unui evreu.

Florin Chirculescu: Aș renunța la a. și b. Știu, am încălcat cerințele problemei, dar aș renunța la amândouă. De ce? Nu sunt ce trebuie.

  1. Spuneați că reciți anual BD-urile cu Corto Maltese. În ce episod din lumea eroului lui Hugo Pratt ați vrea să trăiți preț de o vacanță? 

Florin Chirculescu:  Ah, 😊! M-aș duce cu Corto în America de Sud. Ce-i drept, mi-aș dori să trag o tură cu el și în deșert.

  1. Nu vă tentează să scrieți un horror visceral, în maniera lui Clive Barker, eventual, în care să folosiți detaliile de insider ale chirurgului Chirculescu? Dacă nu, de ce?

Florin Chirculescu: Am scris „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine”. Mi se pare suficient de visceral.

  1. Te poate scăpa scrisul de o boală de inimă? Dar cititul?

Florin Chirculescu: Nu cred, dar amândouă, sper, pot să facă boala cu pricina mai trăibilă.

  1. Dacă ar fi să dați un singur sfat scriitorilor tineri și foarte tineri, care ar fi acela?

Florin Chirculescu: Să scrie nenumărate drafturi, să-și o pauză de cel puțin o săptămână după ce au scris ultimul draft și să-și citească textul din nou. Doar așa își vor da seama că n-au cum să scrie cartea perfectă.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”