Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Benea

„Libertatea apare când ai ajuns la un anume grad de frumusețe lăuntrică” – Ioana Pârvulescu în dialog cu 10 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Luminița Corneanu, Bogdan Crețu, Simona Goșu, Cosmin Leucuța, Adela Greceanu, Octavian Perpelea, Lavinia Bălulescu, Mircea Andrei Florea, Alexandra Turcu și Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

1. Ce face Ioana Pârvulescu într-un univers paralel, unul care nu are legătură cu literatura?

Ioana Pârvulescu: Mă gândesc cu plăcere la asta. De câte ori dau peste o carte pasionantă din alte zone ale cunoașterii, mă întreb de ce nu se ocupă toată lumea cu așa ceva, de ce ne mai pierdem timpul cu fleacuri. Când am citit cele două cărți ale lui David Eagleman traduse la noi, Incognito. Despre viețile secrete ale creierului și Creierul. Povestea noastră, tot restul mi s-a părut un moft, o joacă de copii. M-am gândit că toate mințile luminate ar trebui îndreptate spre cercetarea și înțelegerea creierului, că acolo e cheia, că acolo e totul. M-aș fi dedicat cu pasiune acestui domeniu dacă aș fi fost una dintre aceste minți luminate, dar, cum nu sunt, domeniul n-a pierdut absolut nimic dacă nu m-am ocupat eu de el. În plus, cumva (poate datorită laturii mele de poet), neuroștiințele mă și sperie. Nici de medic nu sunt bună, deși în liceu familia mă îndemna să merg pe urmele bunicului. Mă ispitea cândva cercetarea cosmosului, care este și el un fel de creier pe care ar trebui să-l explorăm mai intens și să încercăm să-l înțelegem, nu să-l lăsăm doar în seama scriitorilor!
Revenind cu picioarele pe pământ, dintre multele meserii care m-au atras de-a lungul vieții (să mărturisesc: literatura nici nu e pentru mine o meserie, e altceva, greu de spus ce), în acest moment au rămas în cursă doar două: istoria artei și arheologia. Le-aș combina și cred că aș fi bună la identificarea fragmentelor găsite de arheologii de teren și la reconstruirea mai întâi a obiectului, apoi a lumii din care făcea parte. Asta trebuie să fie minunat!
Teoretic aș fi bună și de detectiv, mi-am descoperit de-a lungul anilor o capacitate destul de clară de a interpreta amănuntele, ba chiar și amănuntul unic. Detaliile devin, pentru mine, adevărați naratori. Însușirea asta s-a dezvoltat probabil din copilărie, când bunica maternă ne punea să ne jucăm „de-a Sherlock Holmes”, combinând observația cu intuiția și logica, dar lumea violenței de orice fel îmi este profund dezagreabilă, așa că nu!

2. Pe unde vă plimbați cel mai des prin București?

Ioana Pârvulescu: Unul dintre defectele mele (mărturisibile!) este lipsa totală a simțului de orientare. Am trăit multe situații jenante din cauza asta, numai eu știu. Îmi amintesc, de pildă, când am fost pusă să fiu un fel de ghid al lui Vargas Llosa și a soției sale, prin București. Trebuia să coborâm de-a lungul Căii Victoriei, eu povestind despre istoria și clădirile acestei artere, ca să ajungem apoi la Curtea Arsă și la Hanul lui Manuc. Cât pe ce să ratez ținta finală, deși am fost de nenumărate ori acolo! Noroc că mai erau și alții, care au știut, și nu s-a observat. La fel am pățit când de la mine, din Cișmigiu, trebuia să conduc un prieten din Germania la Patriarhie. Vai, la un moment dat m-am rătăcit și prietenul a trebuit să-și scoată GPS-ul, a fost de tot hazul.
De obicei mă plimb cu oameni care știu orașul mai bine ca mine. Când merg singură, una dintre plăceri e să rătăcesc și să mă rătăcesc, să ajung în altă parte decât îmi propun, să descopăr locuri noi sau fațete noi ale orașului. Dar când ești cu cineva pe care să-l ghidezi tu, e penibil. Tocmai de aceea perimetrul în care îmi plimb personajele din romane este „mahalaua mea”, în preajma locuinței. Când, în romane, vreau plimbări mai lungi, folosesc o hartă (pe hartă știu să mă orientez).
Mai am o particularitate, când mă plimb fără grabă: alunec în alt timp, adică înlocuiesc decorul și costumele de azi cu cele din alte vremuri, atât cât pot. O singură dată, poate pentru două secunde, nu mai mult, în parcul Cazzavillan am avut senzația că am întrevăzut pur și simplu altă realitate. Dar cortina prezentului s-a tras imediat peste ea și experiența nu s-a mai repetat, deși am încercat.

3. Ce ați duce din lumea de azi în lumea secolului al XIX-lea și ce ați aduce din lumea secolului al XIX-lea în lumea noastră?

Ioana Pârvulescu: La asta m-am gândit adesea. În primul rând aș duce acolo, cu mine, un medic, nu aș pleca singură, fiindcă un scriitor nu are destule calități ca să ajute, poate cel mult să devină gazetar (meserie pe care i-am și ales-o lui Dan Kretzu/ Crețu). Am lua cu noi antibiotice și o mulțime de alte medicamente și vaccinuri contra bolilor molipsitoare ale copilăriei, care încă fac ravagii acolo. Ideea că poți salva vieți, că poți salva copii – poate fi un sentiment mai bun de atât? Pe urmă, diverse chestii pentru doamne, teste de sarcină și alte obiecte de igienă pe care vi le puteți închipui, dar și cosmetice. Apoi, dacă a venit vorba de igienă, diverse mijloace de stârpire a tuturor acelor bâzdâgănii care îți făceau camera nesuferită (vezi Grand Hôtel „Victoria Română” ). Aș lua, neapărat, un aparat digital de fotografiat și filmat, cu memorie cât mai mare, baterii reîncărcabile și un adaptor care să poată fi potrivit la prizele lor. Plus niște haine de iarnă care să te apere de frig, dintre cele extrem de ușoare, dar extrem de călduroase (categoria echipament de Himalaya), pe care să le port iarna pe sub hainele de epocă. Brichete și aprinzătoare și lanterne-lămpi. Pixuri. Un e-reader pe care aș încărca tot ce se poate despre lumea de atunci și oamenii de atunci, ca să mă adaptez la ea, când sunt la strâmtoare. Poate niște supe instant. Ideea e să încapă toate în vreo două valize tip ladă. Din fericire nu bate la ochi să ai mult bagaj, pentru că ei așa călătoreau.
De adus, aș aduce manuscrise de Eminescu și de Caragiale primite la redacția Timpul (la care m-aș angaja, dacă m-ar primi), care se aruncau. Ne-am lămuri și dacă unele texte care i se atribuie lui Caragiale sunt chiar ale lui și dacă altele, care nu i se atribuie, nu cumva îi aparțin sau dacă avem vreun manuscris unic la două mâini, Eminescu-Caragiale. Câteva tablouri de Grigorescu și Luchian, cumpărate ușor sau, de ce nu, primite cadou – nu e deloc o ipoteză fantezistă. Dar, dincolo de orice, aș aduce înapoi ce am fotografiat și am filmat. Plus o rezervă din buna lor dispoziție și bunăvoința lor.
Ah, era să uit! Aș aduce și un parfum Guerlain, Voilà pourquoi j’aimais Rosine, care nu se mai fabrică de mult, ca să-l pot lua cu mine la facultate, când predau Minulescu și ascultăm Romanța Rozinei în lectura autorului, înregistrată în 1928 chiar la noi, la Litere. Pentru a crea sinestezia, în timp ce ascultă, flaconul ar trece de la un student la altul, ca să-l miroasă.

4. Într-un univers paralel sunteți căsătorită cu Mircea Cărtărescu… Cum îi cheamă pe cei trei copii pe care îi aveți împreună și cu ce se ocupă ei?

Ioana Pârvulescu: (Râde.) Vedeți, nu orice trebuie imaginat. În privința mea și a lui Mircea, cred că destinul nu ne putea da o variantă mai bună și mai frumoasă decât prietenia literară, prietenia pur și simplu. O prietenie pe cât de discretă și de neintruzivă, pe atât de rezistentă. Suntem cu siguranță amândoi foarte mulțumiți cu asta, suntem, în privința relației noastre, în cea mai bună dintre lumile posibile.
Dacă vă interesează însă numele care îmi plac, vă spun cu plăcere: pentru fete ele sunt Cristina, Maria, Eliza, Sofia (în afară de primul, sunt din ascendența mea) și Otilia (acesta luat din literatură), iar pentru băieți sunt numele personajelor mele: Alexandru și Dan, plus numele (deja alese de mine pentru nepoții de frate), Bogdan și Andrei. Îmi plac, desigur, și numele finilor mei, Gabriel și Eva.

5. Când începe libertatea?

Ioana Pârvulescu: O, ce întrebare extraordinară! Deși toate din acest „simultan” sunt incitante, cred că pe asta aș declara-o câștigătoare. Trebuie să mă gândesc un pic… Probabil atunci când se temină ceva, dar ce? Un prizonierat? Poate că începe atunci când ieși din burta monstrului care te-a înghițit ani de zile, fie el un sistem politic opresiv sau o dragoste asemenea unui sistem politic opresiv sau o datorie obsedantă? Sau, mai degrabă, libertatea începe când dobândești încredere în tine și să nu te mai judeci ca un străin, când începi să te simți bine în pielea ta, dar fără a-i împiedica pe ceilalți să se simtă bine în pielea lor? Oricum, cred că libertatea ține și de o vârstă intelectuală. Cu siguranță că ea nu înseamnă să faci nebunii sau năzbâtii (asta ține mai degrabă de hormoni), ci este un état d’âme. O stare sufletească, o împăcare. Libertatea – și revin la rugăciunea lui Socrate din Phaidros, despre care am scris – apare când ai ajuns la un anume grad de frumusețe lăuntrică și când toate cele din tine devin prietene celor din afara ta. Foarte greu e asta.
În privința scrisului, tentația ar fi să spun că libertatea începe când termini un roman, o carte, dar în ziua de azi ar fi greșit: abia atunci începe munca de ocnaș, „promovarea”, care te solicită și te uzează mai rău decât orice scris. Dar atâta cât scrii, libertate prea mare nu e, ești prizonier al cărții tale.

6. Pe care dintre romane l-ați scris cel mai ușor? De ce oare?

Ioana Pârvulescu: Greu să vorbesc despre ușor. Cu toate că nu fac parte dintre scriitorii masochiști, care scriu în ciuda faptului că pentru ei scrisul e un mare chin! Pentru mine scrisul unui roman e mai degrabă bucurie, dar asta nu înseamnă că-i ușor. De pildă Viața începe vineri a fost ușor din punct de vedere al documentării, pentru că o aveam gata adunată, prelucrată „trăită” chiar, din eseul despre secolul 19. Astfel s-au simplificat enorm lucrurile, pur și simplu am mai făcut o incursiune în secolul 19, fără osteneala de a aduna informații, de a verifica amănunte și cu efortul de înțelegere deja terminat. La fel a fost și Viitorul începe luni, tot ce fusese mai greu se făcuse.
Dar mai e ușurința sau dificultatea contextului în care scrii, cu constrângerile lui. Din acest punct de vedere cel mai ușor a fost cu Prevestirea, când am avut un pic de liniște exterioară, pentru că pe toate celelalte, mai ales Viața… și Inocenții, le-am scris printre picături, în momente foarte-foarte grele ale vieții mele. (Am început să scriu roman – las la o parte romanele de studenție, nepublicate – când era obligatoriu să evadez de tot, ca să rezist). La Prevestirea, în schimb, documentarea a cerut un efort mai mare, plus prelucrarea în așa fel încât lucrul ăsta să nu se simtă.
Așadar, imposibil de făcut o cântărire corectă a greutății și a harului, vorba lui Simone Weil.
Când scrii, se succed însă niște etape: încrederea de la început, chiar entuziasmul, momentul de descumpănire care survine când ți-e lumea (romanului) mai dragă și, în fine, înțelegerea la care cazi cu personajele, până la urmă.

7. V-ați confruntat vreodată cu blocajul scrisului? Dacă da, cum ați reușit să-l depășiți?

Ioana Pârvulescu: Blocaj chiar nu, n-am avut, poate că asta e caracteristica scrisului profesionist, dar uneori e mai bine să nu scrii decât să scrii prost. Sunt momente în care simți că nu ești în formă, că nu ești inspirat, că nu-ți iese bine, că mimezi. La mine se rezolvă simplu. Citesc a doua zi și arunc la coșul electronic. E așezat pe ecran la mine într-un loc ușor de nimerit. E mult mai convenabil decât pentru scriitorul din Mătușa Julia și condeierul , care făcea hârtia ghemotoc și umplea coșul cu rateurile lui. De fapt însă scrisul electronic te frustrează de satisfacția de a mototoli sau rupe ce nu-i bun.
Trebuie spus și că inspirația vine și pleacă, e destul de mofturoasă, deci e bine „să prinzi momentul”. Totuși, scrisul (ca și alte lucruri frumoase ale vieții, vă las să vă gândiți singuri care) e și chestiune de antrenament.

8. Ce ați găti pentru o cină unde i-ați avea invitați pe Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu?

Ioana Pârvulescu: Dacă aș face Nebunia de a găti cu mintea mea și, mai ales cu pregătirea mea în domeniu, aș face niște Dialoguri de duminică à la grecque, neapărat, apoi niște mușchiuleț de destin la grătar, cu penne de îngeri, pentru doritori, iar la urmă un tort de limite cu fructe de pădure și frișcă (adevărată). Cina ar trebui să se petreacă la Păltiniș, dincolo de ușa interzisă, unde s-ar perinda niște chipuri și măști (suntem în perioada măștilor!) ale tranziției. Șampanie Angelli.

9. Care ar fi primele trei lucruri pe care le-ați face dacă ați fi Ministrul Culturii?

Ioana Pârvulescu: Știți parabola cu peștișorul de aur și cele trei dorințe, din Cercul mincinoșilor, de Jean-Claude Carrière (în paranteză fie zis una dintre cărțile mele de căpătâi)? Prima dorință e să ceri înțelepciune, ca să le alegi bine pe celelalte două. Când ești întrebat de a doua dorință, răspunsul este: „Mulțumesc, nu mai am nici o dorință!”. Dacă aș fi ministrul culturii, primul lucru ar fi să-mi dau demisia, pentru că nu sunt făcută pentru asemenea funcții. Uneori cel mai bun lucru pe care-l poți face e să refuzi. Dar, încercând acum să fiu un pic mai constructivă, cred că important ar fi să am în preajmă oameni pricepuți, echilibrați, harnici, pasionați de ceea ce fac, cu viziune europeană, fără prejudecăți, fără uri, invidii, dorințe de mărire personală. Ar trebui să am tăria să-i dau afară pe cei care consideră munca la minister o sinecură și cultura o mică afacere de familie sau un joc de putere sau ceva în propriul folos. Apoi, m-aș lăsa sfătuită de cei aleși, aleși în ambele sensuri ale cuvântului.

10. Ce nu vă mai place în cărțile dumneavoastră? Pe care ați scrie-o azi altfel?

Ioana Pârvulescu: Dacă e adevărat că pentru scriitor cărțile seamănă un pic cu copiii, prima întrebare e aproape ca și cum i-ai spune cuiva, ce nu-ți place azi la copiii tăi, pe care l-ai face altfel? Există o regulă la unele jocuri, pe care o știu în germană: Was liegt, das pickt. Așa ne spunea tata când, în copilărie, la șah, mutam o piesă pe tablă și apoi, gândindu-ne mai bine, voiam să o luăm înapoi, să facem altă mișcare, mai inteligentă. Ceea ce ai așezat, e lipit acolo, nu mai poți să schimbi nimic. Or, asta e valabil cu atât mai mult în domeniul cărților. Rareori un scriitor poate schimba ceva cât de mic într-un roman. Culmea, mai ușor o poți face în viață. Explicația e simplă: un roman e o lume terminată. Ea este cum o fi, bună, rea, mediocră, dar trăiește acolo, lipită, închegată. Un roman la care modificările sunt posibile e cu siguranță foarte prost. Să comparăm romanul cu un puzzle. Piesele se potrivesc una lângă alta până când iese imaginea. Reușită sau nu, asta e altă problemă, dar nimic nu mai poate fi schimbat, scos sau adăugat între piese.
Întrebarea a doua, în schimb, se poate pune mai ușor, și mulți scriitori afirmă că ar scrie altfel, după un timp. Tentația există, dar eu prefer, dacă-i vorba, să mă gândesc la o carte nouă decât la rescrierea uneia vechi, așa cum toți croitorii preferă să facă haine noi, decât să le refacă pe cele vechi.

11. Ce scriitori admirați?

Ioana Pârvulescu: Pe cei buni. Nu mă întrebați însă ce înseamnă cei buni, că discuția e mai delicată. Hai să spunem cei care rezistă la a doua, la a douăsprezecea sau la o sută una lectură (și nu neapărat în același secol). Lista e nesfârșită, de la antici la contemporani. O să spun doar că am, în lista mea, poeți, prozatori, eseiști, oameni de știință care știu să-și deschidă domeniul spre public, adică sunt scriitori plus încă ceva. În schimb, citesc greu teatru, de altminteri teatrul nu e făcut ca să-l citești, ci ca să asiști la el, dar și aici sunt excepții și, pentru că domeniul e mult mai limitat, o să spun ce teatru pot citi oricând: Caragiale, Ionesco, Beckett, Mihail Sebastian, Vlad Zografi.

12. De ce nu ne plac aceleași cărți?

Ioana Pârvulescu: Pentru că nu ne plac aceiași oameni, pentru că fiecare vrea altceva de la viață, pentru că nu avem aceleași experiențe, aceleași dorințe, n-am crescut în aceeași familie, nu ne-am jucat pe aceeași stradă, pentru că nu avem aceeași vârstă, pentru că unii beau apă plată și alții preferă apa „cu bule”, pentru că suntem făcuți din umori, pentru că avem complexe, pentru că unii nu suportă pisicile, iar alții le idolatrizează, pentru că gândim diferit și înțelegem cu viteze diferite, pentru că nici bibliotecile nu ne sunt la fel garnisite și pentru că oameni suntem, deci mai și greșim.
Răspunsul mai organizat se află în Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, pp.200-205

13. Cum vedeți întoarcerea în secolul 22?

Ioana Pârvulescu: Frumos ar fi sub formă de „nume adunat pe-o carte” (indiferent de suport). Ce bine ar fi ca ea, cartea, să-și găsească și atunci cititorii pe care să-i bucure!
Minunată întrebare de încheiere, mulțumesc pentru ea, mulțumesc pentru toate cele 13, cifră cu noroc, la mine.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Cristina Stancu (selecție din „apără pe cineva de tine”)

Cristina Stancu este una dintre autoarele care la debutul cu volumul „teritorii” (editura Tracus Arte, 2017) a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. La cinci ani de la debut revine, publicând volumul „apără pe cineva de tine” (Casa de Pariuri Literare), în care vom regăsi poeme care reflectă lecturi din autori germani, universul basmelor germane, reorganizări ale materiei (fizice și psihice) sau alte referințe pe care vă invităm să le descoperiți:

Bienala europeană de poezie – Screen Time / Ediția a V-a

În 22 și 23 octombrie 2021, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov, va avea loc a V-a ediție a Bienalei europene de poezie – Screen Time, organizată de Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov.

Trei poezii de Horia Corcheș

„[…] un volum fresh, care își propune reîntoarcerea la o poezie directă și senzorială într-o lume tot mai reificată și mediată tehnologic.” (Alex Goldiș)