Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Humanitas Fiction

Literatura în caz de urgență

Ca regulă, unui roman „cu pretenții”, înecat până la final de brațele puternice ale ambiției scriitorului, îi prefer un roman „fără pretenții”, dus la capăt cu onestitate, cum este cazul și acestui volum.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Deși m-a iritat la început – nu sunt neapărat un admirator scriiturii „nervoase, constând din fraze scurte și precise” –, am înțeles destul de repede că Iubirea în caz de urgență face parte, onorabil, din cea de-a doua categorie; mai mult, în finețea și profunzimea mișcării personajelor în scenă există un soi de utilitate practică – îmi place să cred că autoarea a înțeles o sumă de lucruri importante și, chiar dacă cu mai puțină artă, ce-a făcut admirabil a fost că s-a străduit să le pună la comun, în oala de cunoaștere a omenirii.
Romanul Danielei Krien constă din poveștile de viață a cinci femei; ele se întrepătrund elegant – aici ajută scriitura „nervoasă”, pentru că decupajele dese predispun la submergerea planurilor, fapt ce duce la completarea peisajului într-un mod deloc supărător (căci e vorba de pariu tehnic adesea riscant) – și oferă o imagine de folos a uzurii pe care o îndură femeia în societatea modernă, fie ea și albă, de vârstă mijlocie, din clasa de mijloc, categorie privilegiată, dar deloc ocolită de coliziuni dramatice.
 
Am selectat cinci fragmente din cele cinci povești, în traducerea foarte fresh a Danielei Ștefănescu.
 
PAULA
[…]
Singură cu copilul, toate lucrurile s-au schimbat.
Ritmul vieții ei urma necesitățile de supt și de dormit ale sugarului. Corpul ei îi era străin. Sânii aparțineau lui Leni, membrele și le simțea grele, părul ei nu mai avea nicio strălucire, iar pântecele își revenea doar lent la forma de altădată.
Când se întorcea Ludger acasă, n-avea ochi decât pentru fiica lui. Dacă o ținea Paula în brațe, întindea mâinile spre ea și i-o lua fără să întrebe.
– Tati a fost pe șantier, îi spunea atunci, sau: Tati a primit o comandă nouă.
După care îi explica lui Leni de ce casele pasive erau predispuse la apariția mucegaiului, ce avantaje aduceau plăcile de construcție din lut, cum voia să-și convingă beneficiarii de avantajele temperării și ce fel de plante și de ierburi erau adecvate pentru un acoperiș verde acoperit de pământ și vegetație.
Seara, meșterea în locuință. Obiectele deveneau frumoase sub mâinile lui. Raftul luminat, confecționat de el singur în cămară, cuierul pentru haine, proiectat de el în antreu, lămpile extravagante… toate acestea erau perfecte într-un mod imperfect.
Când termina, o chema. Și atunci Paula venea și-l lăuda, iar mâna lui se întindea spre ea.
Abia mai târziu în pat, când Leni ședea culcată între ei și el o privea pe cea mică fermecat, Paula avea o senzație neplăcută. Tandrețea lui din ochii lui era destinată numai copilei. Oricare dintre sunetele mici scoase de ea îl entuziasma.
Paulei îi era rușine de ceea ce simțea. Însă înduioșarea lui îi repugna.
 
Ori de câte ori se putea, se întâlnea acum cu Judith, care era din nou la Leipzig și-și începuse pregătirea ca să devină medic specialist.
Paulei îi plăceau aceste ore. Cu Judith avea prezență de spirit, era ironică, avea încredere în sine și aplomb. Dar cu cât petrecea mai mult timp cu ea, cu atât mai grea i se părea adaptarea la ceea ce urma. Și cu atât mai greu era să ascundă de prietena ei adevărul.
Despre nopțile în care se trezea pentru că inima îi bătea prea repede nu-i povestea nimic. Și nimic despre momentele în care totul i se părea eronat, ca o greșeală ce nu putea fi reparată. Și nici că Ludger nu se mai culca de luni de zile cu ea. Înainte nașterii era bebelușul din pântece, după naștere, bebelușul din pat. O sărutare rapidă dimineața, o îmbrățișare scurtă seara. Între ele, nimic.
 
JUDITH
[…]
Mai târziu șed pe balcon și fumează.
– Astăzi, zice Judith, am văzut dragostea adevărată.
Și apoi îi povestește despre Wenzel Goldfuß și soția sa, Maja. Îi descrie atingerile lor tandre și privirile calde și naturalețea care era în toate.
– Soția va muri, spune Judith, inhalează adânc și suflă fumul afară, departe, spre apusul de soare; dar nu părea nefericită.
Paula zâmbește și trage și ea din țigară.
– Ar fi trebuit să fim mai deștepte, spune, dar acum este prea târziu. Acum se vede pe noi că ceva nu e-n regulă cu noi.
Acest „noi” o deranjează pe Judith. Dar nu întreabă. Nu vrea să știe ce nu e-n regulă cu ea. Nu astăzi. Se uită împreună spre amurgul care se lasă.
La despărțire se îmbrățișează.
– Sună-mă dacă e vreo problemă! spune Judith și se mai întoarce o dată spre ea când ajunge la următoarea odihnă a scării. Însă ușa Paulei este deja închisă.
 
Nici un răspuns de la G.H.
Cu toate că era online.
Încă o dată verifică rezultatul de matching. La întrebarea Din ce unghi priviți viața? există trei categorii: instinct, sentiment și rațiune. Rezultatul lui se distinge puternic de altele. Instinct și rațiune ating cote înalte, mult peste medie. În schimb, instinctul lui Judith are doar punctajul slab de 81. La sentiment ea abia atinge norma. Numai la rațiune îl întrece.
La spirit casnic, de familie de abia ajung amândoi puțin peste 80, la dorința unei vieți ordonate se află însă amândoi la capătul de sus al mediei.
Testul psihologic aflat la bază este ușor de manipulat. Însă Judith îl completase, din pură curiozitate, cu o totală deschidere și sinceritate, după care fusese scurt timp îngrozită de rezultat și trebuise să admită în cele din urmă că evaluarea corespundea felului ei de a fi.
Cât de des lăsase, lipsită de orice fler, să intre în viața ei bărbați pe care nici nu-i putea suporta în apropiere. Cât de des o făcuse rațiunea să creadă lucruri care se dovediseră mai târziu a fi niște grave erori de apreciere.
Între timp ea nu se mai încrede în rațiune. Aceasta este capabilă să găsească argumente pro și contra la toate lucrurile. Nimic nu-și menține o valoare, nimic nu este absolut, totul este negociabil. Fără reglementarea prin instinct, spiritul și intelectul sunt practic inutile.
Judith se uită la ceas. E aproape zece seara. Tot nici un semn de la G.H.
Așteptatul este un lucru rău pentru ea. Chiar și pe unul pe care nu-l vrea, ajunge să-l vrea cel târziu atunci când o lasă să aștepte. Nu poate să doarmă, cititul este și el imposibil. Toate gândurile îi sunt direcționate spre acel moment în care așteptatul ia sfârșit.
 
Înainte, când Paula și cu ea locuiau încă împreună, fusese chiar și asta frumos. Obișnuiau să bea vin pentru a li se distrage atenția. Și dacă nu ieșea nimic cu unul, exista un altul. Cu această încredere se putea suporta aproape orice înfrângere. Însă după aceea a apărut Ludger și a luat-o pe Paula cu el.
 
BRIDA
[…]
Anul Undine are puține amintiri.
De scris n-a scris nimic.
În schimb a alăptat, și a gătit, și a mâncat mult.
Și a alăptat, și a gătit, și a mâncat.
Și a mers la locuri de joacă și a ridicat-o pe Hermine pe leagăne și a ajutat-o pe tobogane, purtând-o în acest timp pe Undine în spinare.
De citit n-a citit nimic.
În schimb a dormit mult, doar că mereu în reprize prea scurte.
Și s-a certat mult, fiindcă Götz era calm, iar ea nu era. Fiindcă el era răbdător, iar ea nu era.
Undine venise în momentul greșit. Ca o mână mare și grea, venirea ei îi apăsase Bridei, după ce luase o gură de aer rapidă, din nou capul într-o apă întunecată.
 
Și pe urmă a venit anul Judith.
Prietenia ei semăna cu o iubire delicată.
Înaintea întâlnirilor cu ea, Brida se făcea frumoasă, așa cum se aranjase la început când se vedea cu Götz, iar emoția ei dinaintea revederii se asemăna cu surescitarea pe care o simțise la început cu el.
Dacă Judith anula întâlnirea, Brida era profund dezamăgită.
Energia pe care o emana Judith i se transmitea nemijlocit. După o întâlnire cu ea, Brida reușea să scrie în ciuda copiilor. Rezista în fața distragerilor obișnuite, concentrându-se mai bine și fiind mai eficientă; această influență pozitivă o îmboldea pe Brida să se vadă tot mai des cu prietena ei.
 
MALIKA
[…]
Doi ani mai târziu, patul era tot la locul lui. Oricine-l putea vedea de pe trotuar prin vitrină. În diferite rânduri, clienții se interesaseră de preț și de fiecare dată Götz răspunse același lucru:
– Patul nu este de vânzare.
Între timp, spre sfârșitul ciclului ei, orice mers la toaletă era însoțit de teamă, fiecare durere în abdomen era un semn ce prevestea dezamăgirea care urma. Și când speranța Malikăi de a avea un copil era din nou înecată în sângele menstruației, zăcea adesea ore-ntregi în pat, cu perdelele trase.
 
Și în acea zi înăbușitoare de vară fusese tot așa.
Seara devreme a auzit ca de obicei pașii lui pe coridor. A tras budinca de vinete afară din cuptor, și-a scos mănușile de gătit, a aprins un chibrit și l-a apropiat de fitilul lumânării de pe masă. Imediat, barba lui o va zgâria pe ceafă și buzele lui calde îi vor atinge pielea. Atunci durerea va fi alinată.
El a strigat un „Bună” înspre ușă, însă a trecut apoi pe lângă bucătărie direct în baie.
Malika s-a întors.
S-a uitat pe coridor la pantofii lui, lăsați neglijent în drum. Ușa băii era închisă. Apa curgea, ea a rămas pe loc ascultând atentă.
Când susurul s-a oprit, Malika s-a întors iute în bucătărie. Imediat a apărut și el, însă în locul gesturilor de tandrețe obișnuite, a pupat-o doar în grabă pe obraz.
 
În timpul mesei a menționat că o clientă se interesase din nou de pat. O furtună pornise tocmai când, ca de obicei, el spusese „Patul nu este de vânzare”. Își amintea chiar și de numele tinerei femei și, în timp ce-l rostea, a dat zâmbind din cap: „Brida Lichtblau”.
Pulsul i s-a accelerat, gura i s-a uscat și percepția ei s-a îngustat asupra mimicii lui, asupra privirii lui. A cuprins-o o teamă cuplită.
 
JORINDE
[…]
– Deschizi tu, Ada?
Jorinde își spală mâinile în chiuveta din bucătărie, se șterge pe prosopul de vase și o pornește repede în urma fetei ei în vestibul.
– Ce-i de mâncare, mamă? întreabă Ada, în timp ce apasă butonul interfonului.
– Lasă acest „mamă”. Dacă vrei să mă necăjești…
– Nu vreau, mamă.
Joride inspiră adânc. Va avea mai târziu nevoie de ajutorul Adei. Îi spune pe un ton amical:
– Nu avem felul tău preferat de mâncare, în schimb avem desertul tău preferat.
Se uită la chipul îndărătnic al fiicei ei. Nu este întotdeauna ușor s-o iubești. Nu este ușor să fii corect. Iar provocarea cea mai mare constă în a nu abuza de puterea unei mame.
În casa scării se deschide liftul. Malika și-a scos deja rucsacul și-și lasă lucrurile în pragul ușii. Pe chipul ei nu se poate citi niciun răspuns. Trei zile au trecut de la aniversarea lui Vicky. În aceste trei zile n-au vorbit între ele. Malika n-a vrut.
Ada îi întinde Malikăi mâna.
– Bună ziua, dragă mătușă, spune ea cu glas dulce.
Jorinde își dă ochii peste cap, însă, ca de atâtea ori, speră zadarnic la o alianță cu sora ei.
– Bună ziua, dragă nepoată, vine replica Malikăi. Mă bucur să te văd bine-sănătoasă. Sunt obosită de la drum. Ai putea fi atât de amabilă să-mi duci bagajul în încăperea mea?
Ada ia rucsacul și-l duce veselă în camera de oaspeți. Malika e în urma ei. Jorinde simte întotdeauna o strângere de inimă când vede cum procedează sora ei cu copiii. O face atât de bine. Și nu doar cu Ada și Jonne, cu toți copiii. Autoritatea ei naturală, calmă face ca educația să pară lipsită de efort. De la Helmut știe că cei înscriși la lecțiile de vioară ale Malikăi își depășesc cu mult capacitatea. Elevii ei strălucesc în audițiile pe clase și deja doi dintre ei au obținut locuri de frunte la „Tineretul face muzică”. Dar Malika reușea încă de când era copil să nu vadă într-o laudă nimic altceva decât o critică ascunsă. Paharul ei este întotdeauna pe jumătate gol. Singura perioadă din viața surorii ei în care i se modificase această perspectivă fusese cea cu Götz.
Romanul a apărut zilele trecute la Editura Humanitas fiction. Îl recomandăm fără rețineri.

© Humanitas Fiction

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

Doina Ruști: „Ne așteptăm ca în primul rând cititorul de proză eliadescă să se îndrepte spre noi”

Recent, a apărut volumul „Treisprezece. Proză fantastică”, în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera. Treisprezece scriitori semnează povestiri în registru fantastic, abordând varii teme, de la hibridul monstruos la granița labilă dintre viață și moarte ori la condiția de fantomă prinsă între lumi. Cei treisprezece prozatori sunt (în ordinea apariției în volum): Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan. Un dialog cu scriitoarea Doina Ruști, coordonatoarea colecției „Biblioteca de proză contemporană”: